Stiri de ultima ora

Prietenul meu, cosmonautul

Prietenul meu, cosmonautul
Stiinta-sanatate
Ar putea fi construită în realitate nava stelară USS Enterprise, pentru suma de 1 trilion USD? citește articolul

Anul trecut am avut deosebita onoare să vorbesc sub cupola Academiei Române. Aveam drept temă „Viitorul explorării spaţiului”. Genunchii mei o luaseră razna, deveniseră un soi de piftii tremurătoare. Nu numai faptul că vorbeam de acolo, de la pupitrul Academiei, îmi producea o emoţie aproape de necontrolat. În sală se aflau prietenii mei cei mai de seamă. Erau acolo cinci oameni care au văzut Pământul agăţaţi de bolta înstelată. Iar eu trebuia să le vorbesc lor! Vă imaginaţi asta? Trebuia să vorbesc, rece, academic. Iar inima mea vroia cu tot dinadinsul să le mărturisească altceva. Vroiam să le povestesc cum mi-au construit visurile, cum mi-au clădit speranţa într-un viitor fabulos al omenirii. Am reuşit să strecor o propoziţie despre aceste gânduri ale mele. De fapt, aş fi vrut acolo, în acea zi, să mă adresez unui singur om. Unui prieten cu totul special. Dacă nu m-ar fi obligat rigoarea academică aş fi spus următoarele cuvinte.

Era dimineaţa zilei de 13 mai 1981. O zi senină de primăvară. Pe unul dintre culoarele facultăţii de Aeronave, împreună cu doi prieteni ai mei: Costică şi Nae, comentam ultimele ştiri. „Aţi auzit ce s-a întâmplat?” Auziserăm cu toţii, era imposibil să ratăm o asemenea veste. Cu o zi mai devreme se anunţase plecarea către Cosmos a primului român: Dumitru Dorin Prunariu. „Cum îl cheamă pe ăsta de a plecat în spaţiu?” „Parcă Prunariu, Dumitru Prunariu.” „Bun, atunci noi o să îi spunem Mitică.” Şi pentru noi aşa i-a rămas numele de cod: Mitică. Apoi am început să vorbim plini de entuziasm despre el, omul despre care în acel moment ştiam extrem de puţine lucruri. Cu toţii eram mândri de faptul că Mitică al nostru era absolvent de Aeronave. Asta dădea o nouă dimensiune facultăţii noastre. Dintr-o dată părea că tuturor studenţilor facultăţii noastre li se deschide o nouă perspectivă: aceea de a deveni la rândul nostru călători în Cosmos!

În zilele care au urmat am căutat să aflăm cât mai multe lucruri despre cel care, peste noapte, devenise eroul nostru. Ştirile de la televizor sau cele din ziare erau extrem de sărace şi presărate cu laude la adresa Partidului şi Conducătorului iubit, de parcă însuşi Ceauşescu era la bordul staţiei Saliut 6. Norocul nostru era personificat în Andrada, colega noastră, fata colonelului Tache, un adevărat as al aviaţiei române. Aflasem deja: el se ocupase de o parte din pregătirea candidaţilor români la zborul în cosmos. O vizitam adesea pe Andrada, lucram împreună la diverse proiecte, dar după plecarea lui Prunariu în cosmos, o nouă vizită a devenit imperioasă. Bineînţeles, ne-am invitat la ea acasă.

Din fericire domnul colonel avea câteva zile libere, aşa că l-am rugat să ne povestească despre cosmonautul nostru. S-a dus în camera alăturată şi după câteva clipe a venit cu o adevărată comoară! Un album cu fotografii! Era un album oficial, din acela cu poze de o calitate profesională. Erau acolo portretele echipajului principal şi ale celui de rezervă al misiunii Soiuz 40, erau poze făcute în timpul pregătirii şi replici ale ecusoanelor brodate ale echipajelor. Aşa cum vă spuneam, ţineam în mână o adevărată comoară, pe care nu mă săturam să o privesc. Ne-a povestit domnul colonel cum a fost cu pregătirea lotului de cosmonauţi români, ne-a spus multe lucruri interesante. În primul rând, atunci când am ajuns la fotografia cosmonautului nostru a ţinut să remarce: „Uitaţi-vă cum zâmbeşte. Cred că era destul de evident pentru toţi faptul că el era cel mai inteligent din lotul de candidaţi, dar zâmbetul ăsta al lui îl scotea puternic în evidenţă. Să ştiţi că omul ăsta nu îşi pierde zâmbetul nici în cele mai afurisite situaţii.” Cuvintele astea erau mană cerească pentru mine. Îl transformau pe Mitică al nostru într-o fiinţă cu suflet, într-un om. Să ştiţi că este foarte greu să mai iasă la iveală omul, atunci când propriile fapte îl transformă într-un erou, într-un personaj semnificativ al istoriei. Nu mai ţin minte multe din cele ce ne-a povestit domnul colonel Tache. Aveam albumul acela în mâini, eram emoţionat la culme. Nu mă mai săturam de pozele acelea. Dar ceva mai ţin minte… este o chestie de culoare, dar are o oarecare importanţă pentru felul în care se petreceau lucrurile în acele vremuri. Era ceva legat de marele uitat (un om cu care aş dori să stau cândva de vorbă), este vorba despre rezerva lui Prunariu: Dumitru Dediu. „Dediu avea o mare problemă, povestea colonelul Tache, îl chema Mitică [în certificatul de naştere]… şi asta nu a convenit deloc tovarăşei… aşa că l-au obligat să îşi schimbe numele în Dumitru…”

Au mai trecut câteva luni şi am intrat în ultimul an de facultate. La unul dintre cursuri, Petre Augustin (un savant român, întemeietor de ştiinţă, despre care nu se vorbeşte deloc pe la noi) ne-a comunicat zâmbind: „Începând cu săptămâna viitoare o să îl aveţi la seminar pe cosmonautul nostru, Dumitru Prunariu.” Dintr-o dată nu mi-am mai găsit locul în bancă. Era ceva incredibil. Aveam pentru prima dată ocazia să îmi întâlnesc unul dintre eroii mei! Petre Augustin a mai ţinut să ne facă o precizare. „Să ştiţi că am vorbit cu el. Este un om ca oricare dintre voi… o să puteţi discuta orice cu el.” Asta bănuiam şi eu. Un om cu zâmbetul acela, pe care îl remarcase colonelul Tache, nu putea fi altfel. „Nu trebuie să vă sfiiţi, ne-a încurajat Petre Augustin, puteţi să îl întrebaţi orice. Deşi a fost în Cosmos, nu este un om cu nasul pe sus. Cred că puteţi să îl întrebaţi chiar şi despre mâinile sale roşii”, asta spus-o în timp ce faţa i se lăţea într-un zâmbet glumeţ. Asta cu mâinile roşii nu o ştiam. Mi-a explicat un coleg. Era vorba despre obişnuitul nihilism românesc. Circula un banc despre care nu aveam habar. „Prunariu s-a întors din cosmos cu mâinile roşii şi pline de vânătăi. Motivul? Ori de câte ori încerca să apese vreun buton, comandatul misiunii, Popov, îi dădea peste ele strigându-i să nu mai pună mâna pe nimic!” Un banc tipic românesc, dar care nu avea legătură cu nici o realitate. Petre Augustin: „Vă daţi seama că ambii membri ai echipajului trebuiau să fie la fel de bine pregătiţi pentru zbor.” De la acest anunţ timpul a început să îmi curgă cumplit de încet. Mi s-a părut că au trecut luni de zile până ce a venit momentul pe care îmi părea că îl aştept dintotdeauna: întâlnirea cu un cosmonaut, întâlnirea cu eroul meu.

A venit şi acea zi. În sala de seminar, ca niciodată, eram prezenţi cu toţii. Punctual, la minut, a apărut şi Dumitru Prunariu, Mitică al nostru. Îmbrăcat în uniforma aviaţiei militare, părea o apariţie stranie, în lumea civilă a Politehnicii. Colegele mele îşi dădeau coate, arăta tare bine Prunariu în uniforma aceea şi cred că, cel puţin pentru câteva dintre ele, nici nu mai conta că au în faţă pe primul călător român în spaţiul cosmic. S-a prezentat scurt, şi apoi a început să ne povestească. Vai! Nu îmi venea să îmi cred urechilor. Omul ăsta chiar ştia să povestească! Fără floricele, fără vorbe în plus şi, mai ales, fără formule matematice, ne-a ţinut un mic curs de cosmonautică.

A început prin a ne povesti cum a fost selecţionat pentru zborul în cosmos. Mai întâi a fost respins la controlul medical. De fapt, în prima fază, ne-a spus el, au fost respinşi cu toţii. A urmat apoi o reverificare a dosarelor medicale, şi în cele din urmă a fost declarat apt să devină cosmonaut. După aceea a început pregătirea în ţară. Cursuri de mecanică cerească, antrenamente fizice, ore de zbor la bordul unor avioane cu reacţie, totul era gândit pentru a le căli organismul şi pregăti mintea în vederea călătoriei cosmice. A urmat apoi selectarea a trei dintre candidaţii la titlul de cosmonaut şi deplasarea în Rusia, pentru testele finale. Din cei trei au rămas numai doi: Prunariu şi Dediu. Apoi a început adevărata pregătire pentru zborul cosmic. Multă teorie, multe ore dedicate cunoaşterii echipamentelor de pe nava Soiuz şi de pe staţia spaţială Saliut 6. Aici mi-a plăcut felul în care le erau verificate cunoştinţele. Se pleca de la întrebări generale. Dacă răspunsurile erau corecte se trecea la întrebări mai de detaliu. Dacă şi la acestea se răspundea corect se intra şi mai adânc în detalii, până la momentul în care se dădea un răspuns greşit. În felul acesta instructorii puteau evalua nivelul de pregătire şi să identifice punctele slabe din pregătire.

O altă componentă importantă a pregătirii era cea pentru situaţii de urgenţă. Se simulau la nesfârşit orice probleme care ar fi putut să apară în timpul misiunii, uneori instructorii îi puneau, pe nepregătite, în faţa unor evenimente extreme, pentru a vedea cât de rapid sunt luate deciziile. În acest moment Prunariu a deschis o paranteză. Din pregătirea lor făcea parte şi analiza incidentelor şi catastrofelor din misiunile precedente. Aşa am aflat că nava spaţială Soiuz 1, lansată în 23 aprilie 1967, la bordul căreia se afla Vladimir Komarov (mai târziu aveam să aflu că rezerva pentru această misiune a fost Iuri Gagarin) s-a terminat cu o catastrofă din cauza paraşutei. Paraşuta principală a refuzat să se deschidă iar cea de rezervă, a cărei deschidere a fost comandată de Komarov, s-a încurcat în suspantele celei principale. Se pare, spunea Prunariu, că au stat pliate prea multă vreme. Apoi, în 30 iunie 1971, capsula Soiuz 11, la bordul căreia se aflau Gheorghi Dobrovolski, Vladislav Volkov şi Viktor Paţaiev, s-a depresurizat la reintrarea în atmosfera terestră. Vinovată a fost o supapă automată, care avea rolul de a egaliza presiunea din interiorul capsulei cu cea atmosferică. Normal ea ar fi trebuit să se deschidă la joasă altitudine, dar ea a fost acţionată imediat după decuplarea de Saliut 1. Deoarece ruşii erau extrem de încrezători în echipamentul lor, cosmonauţii nu purtau costume de scafandru, aşa că au murit asfixiaţi. Un alt incident semnificativ, care de altfel a dus la amânarea misiunii lui Prunariu, a fost cel produs în timpul zborului echipajului bulgaro-sovietic. Este vorba despre misiunea Soiuz 33, la care au participat bulgarul Gheorghi Ivanov şi rusul Nikolai Rukavişnikov, în aprilie 1979. După lansare toate lucrurile păreau să meargă bine. Numai că, pe parcursul apropierii de staţia spaţială Saliut 6, motorul principal al navei spaţiale s-a defectat. Problema era una extrem de gravă. S-a luat decizia abandonării cuplării de staţia spaţială şi reîntoarcerea pe Terra. Nava spaţială Soiuz dispune de un motor de rezervă, care poate fi folosit tocmai în situaţiile de urgenţă. Reintrarea s-a făcut pe o traiectorie extrem de abruptă, cei doi cosmonauţi fiind supuşi unor suprasarcini uriaşe, de 10 g. Prunariu ne povestea aceste lucruri cu u zâmbet detaşat. Acel zâmbet pe care îl remarcase colonelul Tache. Noi nu ştiam mare lucru în acea vreme despre cauzele problemelor apărute pe timpul programului spaţial sovietic. Asupra lor domnea o tăcere desăvârşită. Pentru noi cuvintele lui Prunariu echivalau cu dezvăluirea unor secrete de stat, şi asta ne umplea de mândrie. Devenisem dintr-o dată nişte oameni extrem de importanţi. Ni se dezvăluiau secrete! Şi ne-a mai spus ceva incredibil Prunariu. Ne-a spus că există două tipuri de cosmonauţi. Din primul tip fac parte cei care pleacă în Cosmos pentru că aşa este ordinul de la organul ierarhic superior. Din al doilea tip fac parte cei care iubesc zborul în cosmos. Prunariu face parte din a doua categorie.

Atât în România, cât şi în Rusia, candidaţii români la zborul cosmic au făcut cursuri intensive de mecanică cerească. Prunariu ne-a ţinut şi nouă un mic curs despre mecanica zborului cosmic. Un curs lipsit de formulele matematice cu care ne băteam noi capul, dar plin de informaţii practice, care prezentate de Prunariu căpătau materialitate. Ce trebuie să facem pentru a cupla nava spaţială A de staţia orbitală B? În primul rând trebuie să ţinem seama de un aspect important. Planul orbitei nu se poate modifica, decât dacă ai la dispoziţie cantităţi imense de combustibil. Din acest motiv trebuie ca orbitele iniţiale ale celor două obiecte, A şi B, trebuie să se afle în acelaşi plan. Cum obţinem acest lucru? Cât se poate de simplu. Vom lansa nava spaţială A în momentul în care staţia orbitală B trece deasupra rampei de lansare. Desigur, există o anumită fereastră de lansare, un interval de timp în care poţi lansa nava spaţială, dar acesta nu este foarte mare. Dacă ratezi această fereastră trebuie să amâni lansarea până când vei avea din nou condiţiile favorabile. Bun… să trecem mai departe. Am lansat nava spaţială A. Ea se va înscrie pe o orbită circulară cu o anumită altitudine. Pentru a putea realiza cuplarea între corpurile A şi B este nevoie ca cele două obiecte să se afle pe aceeaşi orbită. Trebuie să facem un transfer al navei spaţiale A, de pe orbita iniţială pe orbita staţiei spaţiale B. (În timpul acesta ne desena pe tablă cele două orbite. Din păcate în acea vreme aparatele de fotografiat nu erau ceva la îndemâna tuturor. Singura imagine a acelei table se află acum doar în memoria celor care eram în acele clipe în sala de seminar. Chestia asta cu transferul între două orbite nu este ceva simplu, atunci când intri în formalismul matematic. Visând la zboruri cosmice mă apucasem să buchisesc de unul singur cartea „Teoria zborului spaţial” a lui M.M. Niţă, dar abia după prezentarea lui Prunariu am început să îi înţeleg detaliile.) Transferul între cele două orbite se face în două etape. Mai întâi este pornit motorul principal al navei spaţiale, pentru o durată de timp bine stabilită. În felul acesta orbita ei devine eliptică. Apogeul noii orbite (adică distanţa maximă faţă de Pământ) trebuie să se afle la nivelul orbitei staţiei spaţiale. În momentul în care nava spaţială atinge apogeul, este pornit din nou motorul navei spaţiale, tot pentru o durată de timp bine stabilită, astfel încât orbita sa să devină circulară. În acest moment cele două obiecte spaţiale, A şi B, se află pe aceeaşi orbită. Urmează cuplarea. Este o manevră complicată, care începe când cele două vehicule se află la o anumită distanţă. Comandantul misiunii ia în stăpânire comenzile de zbor şi începe apropierea de staţia spaţială. Pe parcursul acestui proces se execută în permanenţă manevre de corecţie, în prima fază cu amplitudini mai mari, apoi din ce în ce mai mici, până când are loc cuplarea… Atât de simplu şi frumos ni le povestea prietenul meu, încât rămăsesem cu gura căscată. Mi se părea că sunt, la rândul meu, acolo sus, gata să deschid trapa de trecere dintre cele două vehicule spaţiale.

Cum era starea de imponderabilitate? La început nu e nici o plăcere cu imponderabilitatea asta. Inima nu ştie că ea există şi continuă să pompeze sângele către creier, ca şi cum ar fi pe Pământ. Asta duce la o stare neplăcută. Este ca şi cum ai sta cu capul în jos. Faţa ţi se înroşeşte şi se umflă. Este tare neplăcut, dar după o vreme te obişnuieşti cu asta. Cu somnul la bordul staţiei spaţiale era frumos. Legat de unul dintre pereţii staţiei spaţiale (altfel ai fi plutit aiurea) te trezeai dimineaţa cu mâinile în faţa ta, plutind, de parcă nu mai erau ale tale. Ceva ciudat a văzut acolo, sus? Da, a fost ceva ciudat. La un moment dat s-a ridicat ceva de pe Terra iar colegii ruşi s-au repezit să facă poze. Deşi i-a întrebat despre ce este vorba, deşi erau colegi de zbor şi prieteni, ruşii au tăcut mâlc. Vreo întâmplare mai spectaculoasă? Da, a fost una. Comandantul staţiei spaţiale a vrut să îi arate cum funcţionează supapa de depresurizare. L-a luat pe Prunariu de-o parte şi i-a arătat cum se deschide. Imediat presiunea în staţia spaţială a început să scadă. Rusul a încercat să o închidă la loc, dar nu a reuşit. Au început să se audă semnalele ameninţătoare ale alarmei de depresurizare. Ceilalţi doi cosmonauţi au intrat în alertă şi s-au îndreptat către capsulele Soyuz, cum cerea procedura. Din fericire, o lovitură serioasă de pumn asupra supapei, una rusească, a reuşit să rezolve problema. Altceva de remarcat? Da. La bordul staţiei toată apa era reciclată. Nimic nu se pierdea, totul era reintrodus în circuit, inclusiv apa „rezultată în urma activităţilor fiziologice ale organismului uman”. Dar apa asta nu era băută, deşi era perfect potabilă, era folosită pentru alte scopuri. Mai era ceva interesant. Pe orbită, în stare de imponderabilitate, nu există curenţi de aer. Dacă nu iei măsuri, în faţa gurii tale s-ar forma o bulă din aerul expirat şi asta nu ar fi prea bine. Problema este rezolvată prin ventilarea forţată a aerului. La bordul staţiei spaţiale există nişte ventilatoare speciale, care recirculă în permanenţă aerul. Nu sunt unele silenţioase, ventilatoarele astea, aşa că la bordul staţiei spaţiale nu este niciodată linişte. Există în permanenţă un zgomot de fond, nu prea supărător, dar trebuie să te obişnuieşti cu el. Şi mai era ceva cu această sistem de recirculare. El ajuta la găsirea obiectelor pierdute. Cum nu mai găseai vreun instrument, te îndreptai către locul în care aerul ieşea din sistem. Acolo ajungea tot ce rătăceai, purtat de curentul de aer produs în interiorul staţiei spaţiale.

Ne-a mai povestit Prunariu şi micile chestii de culoare, întâmplări care umanizează orice erou. În preajma lansării s-a tăiat la un deget. Conform procedurii ar fi trebuit să raporteze incidentul. Dar se temea. Risca să fie oprit la sol. L-a întrebat pe Popov, comandantul misiunii Soiuz 40, ce ar trebui să facă. Popov i-a cerut să tacă. Prunariu a tăcut şi şi-a ascuns degetul rănit. A mai încălcat stricta disciplină a zborului în Cosmos şi într-un alt fel. Pe ascuns, cu mare precauţie, a luat cu el în zborul cosmic o sticlă de coniac (aşteptată cu mare nerăbdare de cosmonauţii de la bordul staţiei spaţiale) şi nişte… ceapă (care să învioreze cumva meniul antiseptic al zborurilor de lungă durată).

Atât de uman ne devenise Prunariu în acea dimineaţă, încât ne părea, mie şi colegilor mei, că este firesc ca un călător prin cosmos să vină şi să ne povestească aventura sa. Avea dreptate profesorul nostru, Petre Augustin. Dumitru Prunariu nu uitase să rămână un om ca toţi oamenii. După expunerea pe care ne-a făcut-o am stat cu toţii de vorbă cu el. Am apucat chiar să ne împărtăşim unul altuia experienţele legate de salturile cu paraşuta! Eram în al noulea cer! Nu există pe planeta asta cuvintele care să descrie starea în care mă aflam atunci. Credeam cu sinceritate că dintre noi, cei aflaţi acolo, va fi ales următorul călător prin spaţiul cosmic al României. Nu a fost să fie aşa… şi asta îmi produce o oarecare nostalgie. Dar mie mi-au rămas în dar cuvintele lui Prunariu, Mitică al nostru, din acea zi.

Aici este micul meu discurs de la Academia Română. La ieșirea din sală, Leonid Popov, colegul de zbor lui Prunariu, m-a îmbrățișat rusește.

Ne-am mai întâlnit de-a lungul timpului. Abia anul trecut am avut îndrăzneala să îi mărturisesc că am fost şi eu în acea sală de curs, în care el a stârnit entuziasmul unor studenţi. I-am spus şi despre povestea zâmbetului său. A urmat mica mea prelegere de la Academia Română. Trebuia să fiu sever. Dar nu mai puteam fi aşa. Cu o voce, care îmi tremura de emoţie, le-am mulţumit celor ce zburaseră în Cosmos. Era de fapt, o mulţumire adresată eroului meu. „Vă mulţumesc, pentru că dumneavoastră aţi oferit unui tânăr ocazia să viseze cu ochii deschişi că va veni o vreme în care oamenii vor popula Cosmosul cu zâmbetele lor.”
stiintasitehnica.com

Articole similare :
comments powered by Disqus