Moartea neagră
stiintasitehnica.com 16 Oct 2020 la ora 09:30 |

Stiinta-sanatate
Chirug medieval deschizând un bubon ca o soluție chirugicală pentru ciumă.
Mai jos de chirurgi, pe scara socială, se aflau bărbierii, care, cel mai adesea, erau analfabeți. Și ei apelau la sângerare, dar uneori apelau la lipitori pentru a extrage sângele în exces, cel care, conform teoriilor medievale, dezechilibra umorile. Mai foloseau și ventuzele.
Ținuta unui doctor din timpul marii ciume. Se credea că ierburile aromate curăță aerul și îl feresc de îmbolnăvire pe purtătorul ei.
Goya, Spitalul ciumaților
La Messina, călugărul franciscan Michele da Piazza, nota: ”[Boala] se manifesta prin apariția unei umflături, de mărimea unui bob de linte pe coapsă sau pe braț. [Apoi] infecția se răspânde atât de rapid în corp, încât oamenii începeau să scuipe sânge și după trei zile de vărsături neîncetate, cei care nu își găseau vindecarea, mureau. Nu numai un om dintr-o casă murea, ci întreaga gospodărie, până la animalele de casă, care își urmau stăpânii în moarte. […] Oamenii au început să se urască unii pe alții atât de mult, încât dacă un fiu cădea bolnav, tatăl său nu avea grijă de el. Pe măsură ce numărul morților crește în Messina, mulți au vrut să se împărtășească preoților și să își scrie testamentul. Dar preoții și avocații refuzau să intre în casele celor atacați de boală. Curând cadavrele au început să fie părăsite în case. Nici un cleric, nici un fiu, nici un părinte și nici nici o rudă nu mai îndrăznea să intre în ele, dar erau plătiți servitori cu sume uriașe pentru a îi îngropa pe cei morți. Casele celor morți rămase deschise cu toate bunurile de valoare, aur și bijuterii, la vedere dar nimeni nu îndrăznea să le însușească. Pe măsură ce ravagiile ciumei se răspândeau cu violență, curând au dispărut și servitorii.”
Miniatură dintr-un manuscris belgian din secolul XIV, Cetățenii din Toumai îngropându-și morții în timpul ciumei
Boccaccio, autorul Decameronului, povestea înfricoșat despre moartea neagră care cuprinsese Florența (text preluat din Decameronul, Editura Apollo): ”Spun, dar, că se împliniseră o mie trei sute şi patruzeci şi opt de ani de la prearodnica întrupare a Fiului lui Dumnezeu, când în cinstita şi măreaţa cetate a Florenţei, mai mândră ca oricare alta dintre cetăţile Italiei, s-a încuibat ciuma cea ucigătoare, care prin mijlocirea stelelor sau poate datorită faptelor noastre mişeleşti, trimisă fiind spre îndreptare asupra muritorilor de către dreapta urgie a Celui-de-Sus, prinzând a bântui cu câţiva ani mai înainte în părţile de răsărit, după ce curăţise locul de mari mulţimi de oameni, călătorind din loc în loc fără să se oprească, ajunse a se lăţi cumplit şi către soare-apune. [..] La noi nu se arăta ca în răsărit, pe unde, dacă îi ieşea cuiva sânge pe nas, puteai să juri că-i semn de moarte sigură; ci, la începutul bolii, atât bărbaţilor cât şi femeilor le ieşeau pe la subţiori ori pe la stinghii nişte umflături, din care unele erau cam cât ar fi un măr, altele cât ar fi un ou, care mai mari, care mai mici, şi umflăturilor acestora norodul le zicea buboaie. Iar de la subţiori şi stinghii în foarte scurtă vreme buboiul aducător de moarte prinse a se împrăştia, ivindu-se peste tot trupul; după aceea, şartul bolii se preschimbă şi multora le apărură pete negre sau vineţii pe braţe, pe coapse şi pe alte părţi, unora mari şi rare, altora dese şi mărunte. Şi, după cum buboiul fusese la început, şi încă mai era, semn neîndoios de moarte, la fel erau şi petele, dacă ţi se arătau pe trup. Întru tămăduirea lor nici sfaturile doctorilor şi nici puterea vreunui leac nu ajutau şi nu păreau să fie bune la ceva. [..] De pe urma acestor întâmplări şi a altora asemănătoare, ba şi mai şi ca astea, porniră a se naşte în cei scăpaţi cu viaţă felurite temeri şi închipuiri, care îi făceau pe toţi să urmărească aceeaşi ţintă neomenoasă şi haină, anume aceea de-a fugi şi de-a se înstrăina de cei atinşi de boală şi de lucrurile lor [..]”
Michael Wolgemut, Dansul morții, gravură din 1493
Louis Heyligen, aflat în slujba Cardinalului Giovanni Colona, descrie cum moartea a cuprins orașul Avignon: ”Pe scurt, jumătate din locuitori au murit. Între zidurile cetății Avignon erau mai mult de 7.000 de case în care nu mai era nici o suflare de om; toți muriseră.” Consecințele Epidemia s-a răspândit foarte repede prin Europa. După Italia și Franța urmează Anglia și Portugalia, Spania, Germania, Scoția, Scandinavia, Islanda etc. Ea se va sfârși undeva prin 1350, dar va reizbucni de câteva ori în deceniile următoare. Așa cum spuneam la începutul articolului, populația Europei avea să se reducă dramatic, cu un procent cuprins între 30% și 50%. Consecințele epidemiei aveau să fie dramatice, atât din punct de vedere economic, cât și social. Secerând atât de multe vieți, ciuma a produs un mare dezechilibru pe piața forței de muncă, atât la țară, cât și la orașe. Matteo Villani, un istoric din Florența și martor al evenimentelor nota: ”Tinerii servitori, fără nici cea mai mică experiență, cereau cel puțin 12 florini pe an, iar cei mai insolenți ajungeau să ceară 18 și chiar 24. În același timp, meșteșugarii au început să ceară salarii de trei ori mai mari decât cele normale. La țară, lucrătorii agricoli cereau toate animalele de povară și toate semințele și nu mai doreau să lucreze decât cele mai bune terenuri.” Creșterea salariilor meșteșugarilor a avut o consecință firească și de bun augur pe termen lung. Ea a favorizat introducerea mașinilor (foarte primitive la acea vreme) pentru a spori productivitatea muncii. Printre altele, ea a netezit calea către inventarea tiparului de către Gutenberg, pentru a contracara creșterile de salarii ale scribilor. Scăderea masivă a numărului lucrătorilor agricoli a avut drept consecință scăderea catastrofală a veniturilor nobililor posesori de pământ. Ei s-au văzut puși în situația să relaxeze legile care guvernau relația dintre ei și țărani, inclusiv a celor aflați în stare de șerbie, pentru a reuși să își cultive pământurile. Printre măsurile luate în scopul atragerii lucrătorilor agricoli se număra și înjumătățirea dijmei datorate seniorului și o mult mai mare libertate de mișcare a șerbilor. Practic, marea epidemie de ciumă a declanșat un lung șir de schimbări economice și sociale, care au dat startul evoluției către societatea modernă de astăzi. Încheiere Au fost vremuri grele, cele din secolul XIV. Părea că lumea se îndreaptă către sfârșitul ei. Într-un fel, acea lume chiar s-a sfârșit, iar locul ei a fost luat de o alta, în care au fost presărate semințele progresului.