Moartea neagră

stiintasitehnica.com 16 Oct 2020 la ora 09:30

Stiinta-sanatate

Ciuma bubonică. Probabil că aceasta este cea mai răspândită formă de ciumă, și avea o rată de mortalitate până la 65%, Numele ei provine de la așa-numitele ”buboane”, inflamații ale ganglionilor limfatici. Ganglionii limfatici sunt elemente deosebit de importante ale sistemului imunitar, localizați pe traiectul vaselor de sânge limfatice, cu un rol important în apărarea organismului de diferite boli. Medicii secolului XIV căutau sistematic aceste buboane pentru a pune diagnosticul de ciumă. Ele se găseau în ganglionii limfatici cei mai apropiați de locul înțepăturii produse de către purecii purtători de ciume. Astfel, o înțepătură în zona piciorului ducea la inflamarea ganglionilor inghinali, în timp ce o înțepătură în zona brațului ducea la inflamarea ganglionilor limfatici axilari. Bacilii Yersinia pestis se multiplică masiv în ganglionii limfatici. Atunci când capacitatea de apărare a acestora este depășită, bacilii pătrund în circulația sangvină și încep să se înmulțească, în principal, în splină, ficat și plămâni. Multiplicarea rapidă a bacteriilor duce la apariția unor leziuni hemoragice cu consecințe adesea mortale pentru cei infectați. Ciuma pulmonară. Este mai puțin răspândită decât ciuma bubonică care, așa cum îi spune numele, afectează plămânii. Mortalitatea ei era de peste 90%. Evoluează pe două căi, fie ca o complicație a ciumei bubonice, fie în urma unei contaminări directe de la un individ bolnav deja de ciuma pulmonară. Ciuma pulmonară își face simțită prezența mai ales pe perioada iernii. Ciuma scepticemică. Apare atunci când Yersinia pestis se multiplică direct în fluxul sangvin. Mortalitatea ei se apropia de 100% Medicina medievală În Europa medievală medicina nu evoluase mult faţă de cea a epocii de aur antichităţii. La Salerno, Italia, exista ceea ce este considerată a fi prima şcoală modernă de medicină. Aici studenţii urmau cursuri timp de şapte ani, după care erau obligaţi la încă un an de stagiu alături de un alt medic. Medicii erau foarte respectați și se aflau pe scara socială la același nivel cu negustorii foarte înstăriți. Numai cei lipsiți de avere erau obligați să își desfășoare activitatea în spitalele vremii. În Evul Mediu studiul medicinei nu se concentra pe studiul anatomiei umani și pe felul în care se răspândesc bolile. În acea vreme, din motive religioase, în cele mai multe universități de medicină europene erau interzise disecțiile cadavrelor umane și se cunoștea extrem de puțin despre bolile infecțioase. Mai toată materia predată studenților care urmau cursuri de medicină se bazau pe lucrările lui Galen, ultimul mare medic al antichității și ale persanului Avicenna. Galen susținea teoria conform căreia corpul în corpul uman se găsesc patru umori: sângele, flegma, bila neagră și bila galbenă. Fiecare dintre aceste umori este caracterizată prin temperatură și umiditate. Sângele este cald și umed, flegma este rece și umedă, bila neagră este rece și uscată iar bila galbenă era caldă și uscată. Pentru a menține sau a recupera sănătatea pacienților, medicul trebuia să caute să mențină un just echilibru între aceste patru umori. Pentru medicul din Evul Mediu, orice dezechilibru dintre aceste patru umori ducea inevitabil la boală. și de aceea medicii administrau leacuri care corespundeau fiecăreia dintre ele pentru a restabili echilibrul. Contribuția lui Avicenna la teoria medicală medievală a fost reprezentată faimoasa sa enciclopedie medicală, tradusă în latină sub titlul Canon medicinae, care a avut o puternică influență asupra teoriei medicale europene până prin secolul XVI. Chiar și la începutul secolului XVIII lucrarea lui Avicenna făcea parte din bibliografia obligatorie a universităților medicale de pe bătrânul continent. Pe lângă observații extrem de atente, în Canon medicinae, Avicenna promovează ideea că stelele și planetele influențează direct sănătatea umană, idee pe care o preia de la Aristotel. Iată ce se scria într-un document din 6 octombrie 1348 al Universității din Paris: ”cauza îndepărtată și ultimă a acestei molime a fost o anumită configurație a cerurilor. În anul Domnului 1345, în a douăzecea zi a lunii martie, la o oră după miezul nopții, s-a produs o conjuncție a trei planete în Vărsător. Această conjuncție, la fel ca eclipsele și conjuncțiile din trecut, a fost cea care a dus la stricăciunea aerului, la foamete și moarte.” Alături de medicii trecuți prin universități mai exista o categorie de profesioniști care încercau să vindece trupul atacat de boală: chirurgii. Rareori chirurgii urmau cursuri universitare și, probabil, de aceea erau considerați a fi medici de mâna a doua și aveau un rang social echivalent cu cel al notarilor și al fierarilor. Ei tratau ciuma, în special, prin sângerarea terapeutică (sau lăsare de sânge), care consta în secționarea unei vene, după care sângele era lăsat să curgă pentru a reechilibra umorile.

Chirug medieval deschizând un bubon ca o soluție chirugicală pentru ciumă.

Mai jos de chirurgi, pe scara socială, se aflau bărbierii, care, cel mai adesea, erau analfabeți. Și ei apelau la sângerare, dar uneori apelau la lipitori pentru a extrage sângele în exces, cel care, conform teoriilor medievale, dezechilibra umorile. Mai foloseau și ventuzele.

Ținuta unui doctor din timpul marii ciume. Se credea că ierburile aromate curăță aerul și îl feresc de îmbolnăvire pe purtătorul ei.

Goya, Spitalul ciumaților

La Messina, călugărul franciscan Michele da Piazza, nota: ”[Boala] se manifesta prin apariția unei umflături, de mărimea unui bob de linte pe coapsă sau pe braț. [Apoi] infecția se răspânde atât de rapid în corp, încât oamenii începeau să scuipe sânge și după trei zile de vărsături neîncetate, cei care nu își găseau vindecarea, mureau. Nu numai un om dintr-o casă murea, ci întreaga gospodărie, până la animalele de casă, care își urmau stăpânii în moarte. […] Oamenii au început să se urască unii pe alții atât de mult, încât dacă un fiu cădea bolnav, tatăl său nu avea grijă de el. Pe măsură ce numărul morților crește în Messina, mulți au vrut să se împărtășească preoților și să își scrie testamentul. Dar preoții și avocații refuzau să intre în casele celor atacați de boală. Curând cadavrele au început să fie părăsite în case. Nici un cleric, nici un fiu, nici un părinte și nici nici o rudă nu mai îndrăznea să intre în ele, dar erau plătiți servitori cu sume uriașe pentru a îi îngropa pe cei morți. Casele celor morți rămase deschise cu toate bunurile de valoare, aur și bijuterii, la vedere dar nimeni nu îndrăznea să le însușească. Pe măsură ce ravagiile ciumei se răspândeau cu violență, curând au dispărut și servitorii.”

Miniatură dintr-un manuscris belgian din secolul XIV, Cetățenii din Toumai îngropându-și morții în timpul ciumei

Boccaccio, autorul Decameronului, povestea înfricoșat despre moartea neagră care cuprinsese Florența (text preluat din Decameronul, Editura Apollo): ”Spun, dar, că se împliniseră o mie trei sute şi patruzeci şi opt de ani de la prearodnica întrupare a Fiului lui Dumnezeu, când în cinstita şi măreaţa cetate a Florenţei, mai mândră ca oricare alta dintre cetăţile Italiei, s-a încuibat ciuma cea ucigătoare, care prin mijlocirea stelelor sau poate datorită faptelor noastre mişeleşti, trimisă fiind spre îndreptare asupra muritorilor de către dreapta urgie a Celui-de-Sus, prinzând a bântui cu câţiva ani mai înainte în părţile de răsărit, după ce curăţise locul de mari mulţimi de oameni, călătorind din loc în loc fără să se oprească, ajunse a se lăţi cumplit şi către soare-apune. [..] La noi nu se arăta ca în răsărit, pe unde, dacă îi ieşea cuiva sânge pe nas, puteai să juri că-i semn de moarte sigură; ci, la începutul bolii, atât bărbaţilor cât şi femeilor le ieşeau pe la subţiori ori pe la stinghii nişte umflături, din care unele erau cam cât ar fi un măr, altele cât ar fi un ou, care mai mari, care mai mici, şi umflăturilor acestora norodul le zicea buboaie. Iar de la subţiori şi stinghii în foarte scurtă vreme buboiul aducător de moarte prinse a se împrăştia, ivindu-se peste tot trupul; după aceea, şartul bolii se preschimbă şi multora le apărură pete negre sau vineţii pe braţe, pe coapse şi pe alte părţi, unora mari şi rare, altora dese şi mărunte. Şi, după cum buboiul fusese la început, şi încă mai era, semn neîndoios de moarte, la fel erau şi petele, dacă ţi se arătau pe trup. Întru tămăduirea lor nici sfaturile doctorilor şi nici puterea vreunui leac nu ajutau şi nu păreau să fie bune la ceva. [..] De pe urma acestor întâmplări şi a altora asemănătoare, ba şi mai şi ca astea, porniră a se naşte în cei scăpaţi cu viaţă felurite temeri şi închipuiri, care îi făceau pe toţi să urmărească aceeaşi ţintă neomenoasă şi haină, anume aceea de-a fugi şi de-a se înstrăina de cei atinşi de boală şi de lucrurile lor [..]”

Michael Wolgemut, Dansul morții, gravură din 1493

Louis Heyligen, aflat în slujba Cardinalului Giovanni Colona, descrie cum moartea a cuprins orașul Avignon: ”Pe scurt, jumătate din locuitori au murit. Între zidurile cetății Avignon erau mai mult de 7.000 de case în care nu mai era nici o suflare de om; toți muriseră.” Consecințele Epidemia s-a răspândit foarte repede prin Europa. După Italia și Franța urmează Anglia și Portugalia, Spania, Germania, Scoția, Scandinavia, Islanda etc. Ea se va sfârși undeva prin 1350, dar va reizbucni de câteva ori în deceniile următoare. Așa cum spuneam la începutul articolului, populația Europei avea să se reducă dramatic, cu un procent cuprins între 30% și 50%. Consecințele epidemiei aveau să fie dramatice, atât din punct de vedere economic, cât și social. Secerând atât de multe vieți, ciuma a produs un mare dezechilibru pe piața forței de muncă, atât la țară, cât și la orașe. Matteo Villani, un istoric din Florența și martor al evenimentelor nota: ”Tinerii servitori, fără nici cea mai mică experiență, cereau cel puțin 12 florini pe an, iar cei mai insolenți ajungeau să ceară 18 și chiar 24. În același timp, meșteșugarii au început să ceară salarii de trei ori mai mari decât cele normale. La țară, lucrătorii agricoli cereau toate animalele de povară și toate semințele și nu mai doreau să lucreze decât cele mai bune terenuri.” Creșterea salariilor meșteșugarilor a avut o consecință firească și de bun augur pe termen lung. Ea a favorizat introducerea mașinilor (foarte primitive la acea vreme) pentru a spori productivitatea muncii. Printre altele, ea a netezit calea către inventarea tiparului de către Gutenberg, pentru a contracara creșterile de salarii ale scribilor. Scăderea masivă a numărului lucrătorilor agricoli a avut drept consecință scăderea catastrofală a veniturilor nobililor posesori de pământ. Ei s-au văzut puși în situația să relaxeze legile care guvernau relația dintre ei și țărani, inclusiv a celor aflați în stare de șerbie, pentru a reuși să își cultive pământurile. Printre măsurile luate în scopul atragerii lucrătorilor agricoli se număra și înjumătățirea dijmei datorate seniorului și o mult mai mare libertate de mișcare a șerbilor. Practic, marea epidemie de ciumă a declanșat un lung șir de schimbări economice și sociale, care au dat startul evoluției către societatea modernă de astăzi. Încheiere Au fost vremuri grele, cele din secolul XIV. Părea că lumea se îndreaptă către sfârșitul ei. Într-un fel, acea lume chiar s-a sfârșit, iar locul ei a fost luat de o alta, în care au fost presărate semințele progresului.