Stiri de ultima ora

Aventura reactorului nuclear (2) DEZAFECTAREA

Aventura reactorului nuclear (2) DEZAFECTAREA
Stiinta-sanatate
La fel ca orice altă instalație nucleară de oriunde în lume, reactorul de la Măgurele trebuia să lase în urma sa locul curat, așa cum l-a primit în momentul construcției sale. O activitate îndelungată, laborioasă și cu un înalt nivel de responsabilitate. Pentru că în joc se află viața și sănătatea oamenilor și a mediului cu care reactorul a trăit împreună peste 40 de ani. Îi mulțumim Dr. Mitică Drăgușin, Directorul pentru Securitate Nucleară al Institutului Național de Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei“ (IFIN-HH), cel care a condus și a asigurat finalizarea acestor două operații de o complexitate cu totul extraordinară: repatrierea în Federația Rusă a combustibilului nuclear uzat rezultat de la funcționarea reactorului de la Măgurele si dezafectarea acestuia. Dr. Mitică Drăgușin revine pentru a ne prezenta cea de a doua parte a marii aventuri a reactorului nuclear de la Măgurele, incontestabil simbol al începutului marii fizici în România. Îi mulțumim încă o dată! Interviu de Andrei Dorobanțu AD: După cum ne declara Dr. Lucian Biro, Director General al CNCAN (Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare), în vremeafinalizării operațiunilor de repatriere a combustibilului nuclear îmbogățit, „România nu mai deține combustibil nuclear, în urma unei operațiuni speciale. România reușește, prin transportul combustibilului ars în Federația Rusă să elimine, pe de o parte, niște vulnerabilități, pe de altă parte să reducă toate costurile legate de prelucrarea acestui combustibil“. Era un prim obiectiv îndeplinit, esențial pentru demararea acțiunii finale: dezafectarea. Am repetat cu toții, și încă de multe ori, că, prin toate activitățile legate de reactor, se poate spune că IFIN-HH „a făcut școală“ în zona noastră geografică, și încă de două ori: la instalarea sa și la dezafectare… MD: Da, dezafectarea reactorului nuclear de cercetare VVRS de la Măgurele, din cadrul IFIN-HH, a început în anul 2010. Durata proiectului a fost planificată și organizată în activitățipentru următorii 11 ani. Prin proiect, prin planificări, s-a dorit o micșorare a acestei durate, ceea ce ar fi dus și la o reducere a costurilor de dezafectare. De la început s-a stabilit și ce urma să se întâmple după ce se dezafecta obiectivul, pentru că este foarte important, în desfășurarea acestui tip de activități, care va fi starea amplasamentului obiectivului nuclear care se dezafectează. Această problemă urma să fie însă pusă după finalizarea dezafectării, după obținerea certificatului de eliberare de sub regimul de autorizare a reactorului de la Măgurele, pe care noi l-am planificat pentru anul 2020. Acesta este primul pas când te hotărăști să planifici dezafectarea. Următorii pași sunt legați de cerințele legale privitoare la partea de elaborare a documentație. Sunt documentații cerute de Organismul de Reglementare în Domeniul Nuclear, de alte autorități cu competențe în protecția mediului. Când am spus „protecția mediului“, acest lucru se referă la documentația necesară obținerii acordului de mediu, fără care nu se putea pune problema obținerii fondurilor necesare dezafectării ca program de investiții. Se pot pune probleme privind modul cum afectează aceste activități desfășurarea altor activități. Este o etapă din viața unei instalații, din viața unei clădiri — și aici aveam de a face cu un obiectiv nuclear — care este precizată foarte clar în legislația nucleară de pretutindeni. Aceasta a avut o durată de funcționare de 40 de ani. Echipa care s-a constituit, începând din anul 2002, cu specialitățile necesare pentru dezafectare, are sarcina și angajamentul dat să ducă la bun sfârșit dezafectarea reactorului.

Din cei 11 ani de derulare a proiectului de dezafectare, în primii patru ani s-a derulat proiectul de repatriere a combustibilului nuclear uzat slab îmbogățit, rămas după ce în 2009 a fost repatriată, cu fonduri din SUA, întreaga cantitate de combustibil nuclear uzat înalt îmbogățit de pe amplasament, despre care am vorbit în numărul precedent. Este impusă prin lege această condiție de eliberare a amplasamentului de întregul combustibil nuclear, înainte de a trece efectiv la activitățile de dezasamblare, demontare, demolare a structurilor, sistemelor, echipamentelor și componentelor din instalație. În cadrul proiectului de dezafectare, finanțat integral cu fonduri de la Guvernul României începând din anul 2010, ca obiectiv de investiție, în primii patru ani, a fost modernizată Stația de Tratare a Deșeurilor Radioactive din cadrul IFIN-HH, în sensul că instalațiile acesteia au fost înlocuite sau reparate capital, astfel încât să facă față fluxului de deșeuri radioactive tot mai intens de după anul 2015. Pentru a vedea cât de importantă este misiunea echipei de dezafectare, doi ani au fost rezervați pentru a demonstra, atât Direcției de Sănătate Publică, cât și CNCAN, că atât clădirea, cât și orice urmă de material nuclear/radioactiv care sunt pe amplasamentul reactorului, nu mai există; au fost îndepărtate, astfel încât Certificatul de Eliberare nerestrictivă de sub regimul de instalație nucleară, de reactor, să poată fi eliberat. În perioada 2003-2007, AIEA, Agenția Internațională pentru Energie Atomică de la Viena, în cadrul Proiectului de Dezafectare a Reactorului Nuclear, a furnizat partea de asistență tehnică, am primit echipamente utilizate în caracterizări radiologice, în protecția sănătății personalului, în alte tipuri de măsurători radiologice — măsurarea contaminării, a debitelor de doză, măsurători spectrometrice. Au fost sume considerabile, fondurile nerambursabile au fost de aproape un milion de dolari. Vorbim de perioada de până în 2010, pentru că proiectul presupunea întărirea infrastructurii necesare dezafectării în siguranță a reactorului. Atunci am primit, în 2005, o importantă susținere financiară din partea Guvernului României, aproape 1 milion de dolari, prin care s-a asigurat punerea în funcțiune a altor sisteme de protecție — sistem de prevenire a incendiilor, sisteme de protecție fizică a diferitelor amenajări legate de îmbunătățirea securității nucleare. Prin suportul său financiar, DoE, Departamentul de Energie al Statelor Unite, cu asistență tehnică de la Laboratorul Național Argonne al USA, alți 500 000 de dolari au fost destinați menținerii securității nucleare în reactor, asistenței tehnice privind caracterizările radiologice, pregătirii de personal. Acest lucru a fost totdeauna în atenția managementului proiectului. De ce? Pentru că a doua zi nu seamănă cu ziua trecută în desfășurarea activităților, totdeauna apare ceva nou. Trebuie luată în considerare partea de risc/beneficiu. Partea de reducere a cantității de deșeuri trebuie luată și ea în considerare, în sensul că, decontaminând un material, pot să rezulte deșeuri radioactive secundare, care te costă mai mult decât tratarea materialul respectiv ca atare, ca deșeu radioactiv. Prin urmare, ne-am grăbit, dar cu mare grijă. Toată investiția în procesul de dezafectare s-a derulat pe baza unui grafic prestabilit, a unui studiu de fezabilitate, și tot timpul am fost în alertă în perioada 2010-2020, pentru a ne încadra și în limita fondurilor aprobate prin indicatorii tehnico-economici, și în graficul de execuție, și în partea de protecție a personalului și proprietății, dar și a populației.

AD: Privind acum la toată istoria acestei mari aventuri, cum vedeți importanța a tot ce s-a realizat? MD: Marea importanță a acestui proiect constă nu doar în faptul că prin el s-a dezafectat reactorul, ci și că în cadrul său s-a realizat o echipă specializată, care lucrează în regim de management al calității, procedural, cu permise de lucrări, cu raportări periodice. Această echipă de dezafectare a fost dotată cu echipamente tehnice cu care să execute în siguranță decontaminări, demolări, partea de dezmembrări. Va exista o perioadă, în următorii ani, când o parte din instalațiile de la IFIN-HH vor ajunge la sfârșitul duratei lor de viață; și aceste instalații radiologice vor trebui dezafectate. Fiecare colectiv are membri tineri, care s-au format alături de cei experimentați. Și pentru că tot vorbim de echipa de dezafectare, ea a început să se constituie încă din anul 2003, pornind de la cei 15 operatori din reactor, ajungând să avem 28 de operatori în 2010. Ca să avem o imagine în termeni de resurse umane, pe toată durata proiectului, media numărului de operatori nu a depășit 55. Sigur, s-ar fi putut lucra și cu echipa de doar 38 de oameni, dar s-a avut în vedere tot timpul și pregătirea și formarea unor specialiști tineri. Nu numai pentru că urmează și alte necesități de dezafectare, dar trebuie formați asemenea experți în domeniul nuclear, iar formarea nu poate fi făcută decât în condiții de pregătire tehnică, teoretică, dar și practică, în teren, cu mânuirea aparaturii de măsurători radiologice și pentru a înțelege cât este de importantă radioprotecția, securitatea nucleară, securitatea radiologică, dar și securitatea industrială. Dezafectarea Reactorului Nuclear de Cercetare VVRS are o importanță deosebită: a fost primul proiect de o asemenea anvergură din România, este primul proiect de dezafectare a unui reactor nuclear din zona sud-est europeană. Și să ne aducem aminte că, atunci când a atins criticitatea (starea în care o reacție nucleară în lanț se autoîntreține), la 19 iulie 1957, a fost primul reactor nuclear pus în funcțiune din Europa de Sud-Est. Din păcate pentru comunitatea științifică din domeniul nuclear, pentru toată lumea, în 2010 a trebuit începută dezafectarea. A fost un proces dureros pentru comunitate, însă legile naționale și legislația europeană impun acest lucru… *** În luna 1952, începea exploatarea economică a primelor zăcăminte românești de uraniu (prin intermediul uneia dintre numeroasele societăți româno-sovietice ale momentului, „Sovromquarțit“, înființată la 31 decembrie 1951 și desființată patru ani mai târziu, la 1 noiembrie 1956. Motivul invocat (Contributors.ro): „în România nu existau în acel moment capacități de prelucrare a minereului descoperit la Băița (județul Bihor)“. Și nici nu era vorba de construire în România (împreună sau fără partea sovietică), a unor instalații de concentrare primară a uraniului, nici despre inițierea de cercetări românești în domeniul nuclear. Așa că minereul de uraniu era direct încărcat în vagoane de marfă (prevăzute cu cisterne speciale) și expediat în URSS. Aceste operațiuni au durat până la 1 iulie 1965 (!). De abia atunci au fost sistate, urmând ca minereul de uraniu să fie folosit în țară, pentru asigurarea combustibilului necesar pentru programul energetic nuclear care se prefigura (dorindu-se finalizarea lui până în anii 1980). Între timp, după ce în 1949 se înființase Institutul de Fizică al Academiei și apoi se hotărâse „mutarea“ laboratoarelor de cercetări pentru domeniul nuclear la Măgurele, organizarea acestor cercetări urma să fie coordonată de un colectiv condus de însuși prim-ministrul din acel timp, Gheorghe Gheorghiu-Dej (decizie consemnată la 22 ianuarie 1955… Pasul următor a fost cel decisiv: inaugurarea Institutului de Fizică Atomică la Măgurele și construirea primelor două mari infrastructuri de cercetare din România: Reactorul Nuclear și Ciclotronul. Reactorul de la Măgurele a debutat odată cu fizica modernă românească. A fost un mare actor pe scena științei din România, dar a trebuit să-și trăiască și el momentul unei inevitabile retrageri. Lăsând locul viitoarelor mari infrastructuri științifice de cercetare, care să împingă și mai departe orizontul cunoașterii, dincolo de orice am fi putut visa acum 65-70 de ani, când marea fizică prindea formă în România.
stiintasitehnica.com

Articole similare :
comments powered by Disqus