Stiri de ultima ora

Interviu Anthony Hopkins, câştigătorul Oscarului pentru cel mai bun actor în rol principal: ”Cea mai sigură cale spre Iad e să te crezi buricul pământului”

Interviu Anthony Hopkins, câştigătorul Oscarului pentru cel mai bun actor în rol principal: ”Cea mai sigură cale spre Iad e să te crezi buricul pământului”
Monden


Ce-ţi mai rămâne de făcut când ai 83 de ani şi eşti unul dintre cei mai mari actori din toate timpurile? Să mai iei un Oscar! Anthony Hopkins, care tocmai a luat statueta pentru The Father, consideră actoria un hobby... Unul al naibii de bine plătit!



Pentru cei care se iau foarte în  serios,  o  cură  de  Anthony Hopkins  ar  fi  remediul  perfect. După  60  de  ani  de  carieră, acesta nu ştie să explice de ce s-a făcut actor şi nici nu i se pare vreo mare filosofie să joci în filme. De fapt, starul care în  timpul  liber  cântă  la  pian  şi  pictează  îşi consideră  meseria  un  hobby,  chiar  dacă  e  vorba de unul plătit cu milioane. Şi încununat de  realizări  colosale. Sir Anthony Hopkins a luat premiul Academiei Americane pentru rolul principal în  pelicula ”The  Father”,  unde  intră  în  pielea unui bolnav de demenţă. Datorită acestui film, preferatul său din toate în care a jucat, actorul a ajuns să reflecteze mai mult asupra sensului existenţei. Şi chiar dacă duce o viaţă de vis în Malibu, alături de cea de-a treia sa soţie, Stella Arroyave, moartea e un subiect la care se gândeşte adesea. Dar care nu-i umbreşte, totuşi, bucuria de a trăi.  







Cât de greu ţi-a fost să joci rolul unui bolnav de demenţă, pe care, culmea, îl cheamă tot Anthony?



Cel mai tare moment din viaţa mea de actor... Mi-a fost uşor să joc acest rol şi nu cred că m-am mai distrat aşa de bine la un film. Am avut norocul ca, în ultimii cinci ani, să  lucrez cu Richard Eyre şi Emma Thompson (nr. regizorul, respectiv actriţa din King Lear) sau cu Jonathan Pryce (nr. regizorul The Two Popes). Şi acum lucrez cu Olivia Colman, care este cea mai bună. Mă distrez muncind pentru că am ajuns la acea vârstă a melancoliei, simt cum mă împresoară. Oamenii pe care îi ştiam de o viaţă au murit, chiar şi oameni mai tineri ca mine au murit. Încerc să nu dramatizez, asta e viaţa! 



Crezi că intensitatea şi durerea care se degajă din The Father vin din chinul celor ce îngrijesc oameni bolnavi de demenţă, cum e cazul personajului tău? 



Bolnavul de demenţă e, într-un fel, fericit. E în iad, dar nu ştie. E protejat de durere. Îmi pare mai rău pentru familiile acestor oameni, care sunt nevoiţi să-şi ducă părinţii la azil. Nici nu-mi pot închipui câtă amărăciune e acolo. Filmul  surprinde  foarte  bine  modul  în  care demenţa unui membru al familiei îi afectează pe ceilalţi, ajung să o ia şi ei razna. 



Te face un astfel de film să te gândeşti mai mult la propria mortalitate? 



Nu  avem  cum  să  ghicim  viitorul,  iar  asta ne conferă o mare libertate! Într-un fel, mi-a fost uşor să gestionez subiectul, pe de altă parte  m-a  făcut  să  fiu  mai  introspect.  Mi-aduc aminte de parcă a fost ieri cum stăteam la căpătâiul tatălui meu mort. Mama era şi ea acolo, lângă trupul neînsufleţit. Şi mi-amintesc la ce mă gândeam: „Mda, nu eşti aşa şmecher cum te crezi, tot asta te aşteaptă şi pe tine.“ Asta-i viaţa! Vine o zi când Moartea îţi bate la  uşă.  Deci  suntem neputincioşi  în  faţa hazardului, nu ştim ce ne aşteaptă.



Cum ţi s-a schimbat modul de a vedea viaţa pe măsură ce ai îmbătrânit?



Am  avut  o  viaţă fantastică,  iar  acum îmi văd toată existenţa foarte clar. Trecutul e atât de viu în mintea mea! Ai mei, tatăl meu, care  a  trudit  până  la  ultima  suflare,  mama, bunicii, toţi sunt aici, cu mine. Nu ştiu cum să explic, dar undeva în mintea mea, eu m-am întors  acasă,  în  Wales.  Poate  simt  iminenţa morţii, deşi nu stau cu frică. Ce sens ar avea? E inevitabilă. Nimeni nu scapă viu de pe planeta asta.  Acest  adevăr  simplu,  de  netăgăduit, m-a  eliberat  cumva,  m-a  uşurat  de  orice anxietate, nu pot schimba nimic. Mi-a adus un dulce sentiment al păcii. Mi-amintesc că mama, pe patul de moarte, la 89 de ani, era foarte împăcată, voia pur şi simplu să plece, îi ajunsese. Carl Jung spunea că, la un moment dat în viaţă, pe la 45-50 de ani, moartea devine o certitudine, o vedem la orizont. De aceea trebuie să ne bucurăm de timpul rămas.







Ştiu că te-a pus pe gânduri pandemia, mai ales în privinţa modului în care izolarea a afectat oamenii.



Nu ştim niciodată ce lupte interioare duce fiecare om. Dureros de mulţi oameni se simt singuri, iar pandemia a dus la un apogeu al izolării. Eu şi soţia mea suntem foarte atenţi la  ceilalţi, intuim  imediat  când  oamenii  se simt singuri şi încercăm pe cât putem să îi susţinem. Singurătatea  e  adevărata  boală, iar pandemia asta este definiţia izolării. Aşa că fac şi eu ce pot să îi înveselesc pe cei din jurul meu, să îi încurajez. Să fiu bun cu chelnerul de la restaurant, de exemplu, care se expune şi munceşte până la extenuare.  Suntem  aşa  preocupaţi de propria persoană tot timpul. Eu nu pun mâna pe nimic în industria în care  lucrez,  mi  se  aduce  totul la botul calului. Oamenii care pun luminile, care  îmi cară  lucrurile, care îmi fac machiajul, părul, care mă filmează, datorită lor apare faţa mea de idiot pe marele ecran. Eu sunt nimic, doar un vehicul. Cea mai sigură cale spre Iad e să te crezi buricul pământului. 



Privind în urmă la viaţa şi cariera ta, cum percepi totul? 



Mă uit în urmă la viaţa mea şi-mi zic: „Ce stranie  întâmplare!“.  Chiar  cred  asta,  nu vorbesc din cărţi, simt că suntem guvernaţi de un Ceva. Nu cred că sunt la cârmă, simt că am fost plimbat prin viaţă într-o maşină care merge foarte încet. Privesc în urmă şi mă întreb: „Ce naibii a fost asta?“. Trăiesc cu senzaţia că viaţa nu e altceva decât un vis, o iluzie. Oamenii vor spune că vorbesc prostii. Nu fac filosofie, dar simt că totul e un vis. Şi aşa am simţit mereu.



Interviu: WENN



Foto: Profimedia 



 

OkMagazine.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus