Stiri de ultima ora

Interviu cu Dan Benedek, medic-asistent la un spital public din New York: Sigur că mi-e teamă, dar ăsta-i serviciul, te duci, nu? Ai depus un jurământ

Interviu cu  Dan Benedek, medic-asistent la un spital public din  New York:  Sigur că mi-e teamă, dar ăsta-i serviciul, te duci, nu? Ai depus un jurământ
IT & Media
Interviu cu Dan Benedek, medic-asistent la un spital public din New York: Sigur că mi-e teamă, dar ăsta-i serviciul, te duci, nu? Ai depus un jurământ

În condiții de carantină și izolare, emisiunea Garantat% se mută online. Cătălin Ștefănescu realizează o serie de interviuri cu compatrioți, mai mult sau mai puțin cunoscuți publicului larg, medici, oameni de știință, cercetători, sportivi, artiști, cu care stă de vorbă despre fenomenul pe care îl trăim cu toții în aceste zile. Primul interviu este cu Dan Benedek, orădean, absolvent de Medicină la Cluj, medic-asistent la un spital public din Brooklyn, New York.

Dan Benedek, medic-asistent la un spital public din Brooklyn, New York

Cătălin Ștefănescu: În România, când e vorba despre un spital mic, să zicem un spital de cartier, un spital dintr-un oraș mic, mai degrabă, medicii și personalul medical de acolo se plâng de faptul că n-au dotări, n-au primit măști, n-au primit costume de protecție etc etc. Și la tine, la voi, e la fel?

Dan Benedek: Da. Lucrurile s-au îmbunătățit. Inițial, se folosesc aceste materiale de protecție dintotdeauna pentru multe. Avem pe secția noastră de medicină internă, sunt cel puțin unul - doi pe aripă sau câte șase-șapte pe etaj, în orice moment al anului, care sunt izolați. Echipamente de protecție se folosesc în continuu pe secția de chirurgie, bineînțeles, în sălile de operații, cei care fac curățenie. Problema mare este că dintr-o dată, în loc să folosești 200 de măști într-o zi, ai nevoie de 5000. Spitalul a avut niște rezerve, astea s-au evaporat foarte rapid. Tot așa, costume de protecție, în loc să folosești 5, 8, 10, 20 pe zi folosești 200. În mod normal, când ai de a face cu o boală de genul ăsta, cum este infecția cu coronavirus, trebuie să îți pui echipamentul de protecție de fiecare dată când intri în camera pacientului sau când vei avea contact cu pacientul. Când ieși afară ți-l dai jos, în mod normal îți iei altul, așa sunt regulile. Problema e, da, s-au folosit foarte repede rezervele pe care le-am avut. Cele noi vin, dar vin încet, vin cu sughițuri. Se împart pe semnătură aceste măști care sunt mai filtrante, N 95. Deci una bucată pe semnătură. Asta a fost joi. Eu am folosit-o joi, vineri, sâmbătă, duminică. O mai am și acum. Celelalte măști de hârtie sunt mai ușor de găsit. Am primit tot pe semnătură. Sunt niște haine din astea care se aruncă, pantaloni și bluză, care sunt ca de hârtie cumva. Mi le-a dat doamna așa cu multă reverență, i-am mulțumit, am plecat și, când să mă îmbrac, aveam cinci pantaloni și nicio bluză. Dar, încet încet începem să primim aceste materiale. Totuși, se vor folosi de 10, de 100 de ori mai mult decât ai folosi în mod normal.

Cătălin Ștefănescu: Te temi să te duci la lucru?

Dan Benedek: Toată lumea se teme, bineînțeles. Sunt singurul care, să zicem, e mai la risc din familia mea. Soția mea lucrează de acasă, lucrează pentru City Hall New York, lucrează exact cum stăm noi acum de vorbă. Telefoane, calculatoare, email, fiica mea la fel, ginerele meu la fel. Am un nepot, încă n-are trei ani, fiica mea e însărcinată, eu sunt singurul care merge și vine în fiecare zi de la serviciu. Sigur că mi-e teamă, dar ăsta-i serviciul, te duci, nu? Poți să spui: mi-e teamă, nu mă duc? Toată lumea face la fel. Ai depus un jurământ, nu? Tot așa merg infirmierele de la spital, infirmierii, portarii, toți medicii. Gândește-te la anesteziști, pneumologi. Ei sunt direct în gura lupului. Să zică unul: Aaa, îmi pare rău, nu pot să lucrez că mi-e teamă. Nu cred că există vreunul pe planeta asta.

Cătălin Ștefănescu: Tu ești absolvent de medicină la Cluj, iar la spitalul public din Brooklyn ce faci? Faci ortopedie?

Dan Benedek: Lucrez doar în ortopedie, este o specialitate care nu există în România, nu știu dacă există în Europa, se numește Physician assistant - o extensie a medicului, chirurgului ortoped în general. Din punct de vedere practic, vor ști toți medicii care vor auzi acest interviu, faci tot ce n-are chef să facă medicul. Scrii note, vezi pacienți, asiști la operații, vezi toți pacienții post-operativ, te duci la camera de urgență, faci tratamente. Poți să le faci independent, dar cu participarea medicului, care nu trebuie să fie neapărat acolo fizic, dar poți să îi dai telefon, depinde și de încredere, de experiență. Deci e undeva între medic, dar mult mai mult decât o asistentă medicală.

Cătălin Ștefănescu: Ai zis că vin oameni care se droghează. Te întreb foarte direct: îi respecți pe oamenii ăștia?

Dan Benedek: Toți sunt ființe umane. Am și eu zile mai bune, zile mai puțin bune. Uneori, când sunt mai mulți recalcitranți pe zi îți mai pierzi răbdarea. N-ai ce să faci. Ai empatie și ai compasiune. De multe ori, oamenii ăștia nu au neapărat de ales. Intri într-un  cerc vicios din care e foarte, foarte greu să ieși. Sunt din familii care au, de foarte multe ori, nu prea multe posibilități materiale, sunt mulți în familie, posibilități de job - fie nu mai vor, mulți dintre ei sunt bolnavi. E mult mai atractiv să faci altceva decât să lucrezi. Poți să jefuiești, să furi, să joci jocuri de noroc, să vinzi, să cumperi droguri, multe lucruri. Dar, da, am compasiune și empatie față de toți, pentru că de aia fac acest serviciu, n-aș face jobul.

Cătălin Ștefănescu: De ce-ai plecat din România?

Dan Benedek: Am plecat din România în 1996, la insistențele soției mele, Gabriela. A spus că ea nu mai stă, și atunci o prietenă de-a noastră, în 94 sau 95  a depus pentru noi - pe vremea aia se puteau depune actele de către oricine, nu trebuia nici poză, nici nimic. Era un nume și-o adresă. Am avut un mic consiliu de familie și am zis: Hai!

Cătălin Ștefănescu: Îți pare rău că ați plecat?

Dan Benedek: Am regrete uneori, față de anumite lucruri, dar, în general, nu, nu-mi pare rău.

Cătălin Ștefănescu: În România, în momentul ăsta, există mulți compatrioți care pun vina întregii povești cu coronavirusul, care se întâmplă la noi acasă pe români care vin din străinătate, pe compatrioți de-ai noștri pe care cu puțină vreme în urmă i-au iubit foarte tare și au spus: diaspora noastră, compatrioții noștri. Brusc, acum, unii dintre noi, și-au transformat dragostea asta într-un sentiment diametral opus și spun: Ăștia sunt de vină pentru că ne îmbolnăvim. Ce le-ai spune oamenilor ăstora?

Dan Benedek: Nu sunt psihiatru sau psiholog, dar cred că este un exemplu de comportament uman clasic. În momentul în care se întâmplă ceva rău sau neplăcut, trebuie să găsești pe cineva care e de vină, te face să te simți mai bine. Trebuie să-ți verși amarul pe cineva. Eu le-aș spune la toți... exact cum se întâmplă și aici, orașul ăsta are aproape jumătate din toate infecțiile din toată țara pentru că este o mare ciorbă, toată lumea vine și pleacă de aici. Să fiu eu nervos că într-un oraș de 14 milioane, un milion sunt turiști, în orice moment? Bine, nu acum, dar în general. Ce poți să faci? Iar celor de acasă le-aș spune: Degeaba vă supărați, deja s-a întâmplat. N-aveți ce să faceți și nu cred că trebuie să vă supărați pe oamenii care v-au ajutat, v-au susținut atâția ani, oamenii s-au îmbolnăvit, s-au pus în vigoare niște reguli de carantină, toată lumea să-și vadă de treaba lui, să meargă la el acasă, și-atunci, unde să meargă? Vin acasă, normal. Unii dintre ei bolnavi. Acum că, o bună parte din ei, nu neapărat au mințit, dar nu au spus că vin de unde vin, au avut sau nu au avut contact cu pacienți care poate au fost infectați, este altă treabă.

Cătălin Ștefănescu: Te sperie când te uiți în jur și vezi străzile goale la New York? Adică, ai mai văzut străzi goale în filme la New York, nu de-adevărateala.

Dan Benedek: Acestui oraș i se spune "orașul care nu doarme niciodată". Cu toate astea, există o scurtă perioadă de timp între ora 3 si 4.30 când lucrurile sunt foarte liniștite aproape oriunde ai fi în oraș. Noaptea foarte târziu sau dimineața foarte devreme. Dar, așa cum arată în ultimele câteva săptămâni, nu pot să spun neapărat că mă sperie, dar este straniu.
www.tvrinfo.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus