Stiri de ultima ora

Copilul special între părinte și societate | Romania Libera

Copilul special între părinte și societate | Romania Libera
International
Dorința firească a oricărui părinte este aceea de a avea un copil perfect sănătos și complet integrat în spațiul său de exercițiu social. În aceste condiții, provocările unui părinte de copil atipic sunt multiple. În egală măsură, însă, copilul în sine are la fel de multe lupte d

09.04.2021 - 19:53

Una dintre ele ar fi cu tulburarea în sine. Chiar dacă suntem tentați să credem că el trăiește într-o “normalitate” iar asta nu l-ar putea plasa într-o luptă, la o atentă analiză am realiza că lipsa inițierii cererii, deficitul de atenție, lipsa abilităților sociale sau verbale, capacitatea foarte redusă de a-și exprima emoțiile sau sentimentele, dependența de un tratament sau de un anumit stil de viață îl pot face să se simtă diferit, neputincios și neînțeles.

Toate acestea ar fi mult mai ușor de suportat și cu siguranță, de gestionat într-un mediu creat conform nevoilor copilului.

În anumite situații, aici apare a doua luptă, nevăzută. Chiar cu părinții. Deși spun că își acceptă copilul, comportamentele lor transmit opusul a ceea ce aceștia doresc să se vadă.

Ceea ce mulţi nu ştiu, sau nu vor să ştie, este că aceşti copii speciali sunt foarte inteligenţi şi, cu toate acestea, respinşi de societate. Pentru că ei trăiesc în lumea lor, nu ştiu să comunice şi, de cele mai multe ori, nu ştiu să vorbească, masa socială îi ocolește sau îi privește ca pe nişte curiozităţi. Tocmai pentru că această atitudine vine din firea noastră, pentru că nu suntem obişnuiţi să vedem dincolo de ceea ce este convenţional, ea este în același timp de natură a-i influența într-o anumită măsură chiar și pe părinții copiilor speciali.

Negarea unui diagnostic, administrarea tratamentelor “după ureche”, izolarea copilului și ruperea legăturilor cu persoane apropiate ale familiei, pot să apară ca și consecințe ale unei educații tributare unor patternuri sociale. La fel, înscrierea acestuia la școală fără a vorbi deschis cadrului didactic responsabil despre problema cu care se confruntă.

Nu mai vorbim de nevoia aproape compulsivă de a cere părerea a numeroși specialiști și de a termina prin negarea concluziilor și devalorizarea tuturor doar pentru că părintele nu primește răspunsul dorit, schimbarea permanentă a terapeuților și nerespectarea unor etape de lucru/tratament...

Toate cele mai sus enumerate sunt doar o parte din factorii care influențează negativ un eventual proces de recuperare. Cine pierde în situația asta? Copilul. Considerat iubit, acceptat, centrul universului familiei, se vede totuși că nu este prioritar. Dintr-odată prioritari sunt vecinii: “ce o să spună lumea dacă află că avem un copil cu probleme”, sau membrii familiei “dacă îmi vor spune cum mi-au spus mereu că nu sunt în stare de nimic, că nici măcar un copil sănătos n-am reușit să fac?!”. Un sentiment de vinovăție se îndreaptă către sine “din cauza mea s-au întâmplat toate astea”, sau poate către partener, suferința fiind prea mare pentru a-și asuma în totalitate asemenea vină.

Părinții se tem de judecată, de etichetări și simt că în cel mai important rol pe care îl au, au eșuat. De aici, problema nu mai este a copilului, ci a părintelui. El este cel care nu poate accepta și implicit, nu poate reuși să se adapteze noii vieți.

La baza gândurilor lor stă scenariul vechi, în care ei au învățat că, dacă nu sunt la fel ca toată lumea, nu sunt în regulă. Dacă au un copil atipic, atunci acesta trebuie să fie marginalizat, în niciun caz inclus, căci nu este unul “de-al lor”. Dacă au un “astfel de copil” atunci ei nu sunt suficient de buni sau poate nu fac cinste familiei.

Deși este problema părintelui, copilul este cel care rămâne afectat și care pierde în fiecare zi șanse la recuperare. Este mult mai ușor să spui “așa sunt eu, nu mă pot schimba” decât să îți imaginezi că, dacă ar putea copilul ar spune “eu simt că pot mai mult, dar nu are cine să mă ajute.” Lipsa de disponibilitate a părinților sau limita pe care și-o impun în fața acestei povești de viață, hotărăsc viitorul vieții de familie și al celei de cuplu.

Indiferent de diagnosticul primit, Autism, Adhd, Epilepsie, sindrom Asperger, etc, copilul rămâne unic și special. Are doar nevoie să fie acceptat.

Cum să ne dorim să fie acceptați în parc dacă noi nu-i acceptăm acasă?Cum să ne dorim să fie integrați în școală dacă noi nu facem pași pe drumul acesta?Cum să ne dorim să fie puși pe primul loc dacă pe “piedestalul” nostru locul I este ocupat de altcineva?

Inundați de stări emoționale intense ne pierdem capacitatea de a fi raționali. Copiii noștri au nevoie de noi, și raționali.
RomaniaLibera.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus