Stiri de ultima ora

Lucian Croitoru: Lupta băncii centrale pentru principii: 1990-2020 (I)

Lucian Croitoru: Lupta băncii centrale pentru principii: 1990-2020 (I)
Economic
În 2010 am fost invitat să ţin o pre­legere referitoare la pers­pec­tivele economiei româ­neşti. În sală era prezent public din mediul de afaceri, ro­mâni şi străini. La finalul pre­zentării am primit diverse întrebări în co­nexiune cu tema prezentării, dar şi o în­trebare foarte atipică: cum l-aş ca­racteriza eu pe guvernatorul BNR li­mitându-mă la trei idei principale. Întrebarea m-a surprins, dar aproape instan­taneu mi-au apărut în minte câteva trăsături pe care le notasem de mai multe ori de-a lungul timpului, atât în situaţii care puneau noi pro­vo­cări, cât şi în situaţiile normale, undele mi­zele mari şi tensiunea lipseau.

Astfel, am fost capabil să răspund ime­diat. Am spus că guvernatorul este o persoană foartre echilibrată. Remar­ca­sem acel echilibru în nenumărate situaţii, diferite sau similare, pe o perioadă lungă de timp, în întâlniri cu unii dintre preşedinţii României, cu prim-miniştri ai acestei ţări, cu pre­şe­dinţi de bănci sau în întâlniri cu mari per­sonalităţi ale lumii, cum ar fi Alan Greenspan, fostul guvernator al Re­zer­vei Federale a SUA, cu Horst Köhler, fostul director al FMI şi pre­şedinte al Germaniei, cu Madeleine Albright, pri­ma femeie secretar de stat (state secretary) din istoria SUA, cu Stanley Fischer, fost preşedinte al băncii cen­tra­­le a Israelului, şi cu mulţi alţi oameni foar­te importanţi din această lume. O altă calitate pe care am menţionat-o a fost aceea că are înţelepciunea de a-i păs­­tra alături pe cei care nu sunt ne­apărat de acord cu el pe probleme din aria sa de expertiză. În fine, am lăsat la urmă ceea ce con­si­deram că este poate cel mai relevant pentru guvernatorul, nu pentru omul, Isărescu: capacitatea sa de a înţelege Banca Naţională a Ro­mâ­niei ca pe o an­coră de stabilitate a României şi de a transpune această idee într-un pro­iect pe care l-a imple­men­tat constant trei decenii.

Aderarea la principii

Am adus atunci câteva argu­mente în sprijinul ideii că BNR a fost mereu, şi cu atât mai mult în situaţii dificile, o ancoră pentru această ţară, dar ideea enunţată la acea conferinţă a continuat să îmi apară în minte de multe ori de atunci. Ocaziile în care ideea a reapă­rut, mereu din unghiuri diferite, au fost ge­nerate mai ales de momente dificile. Pe măsură ce diverse fapte care dă­deau substanţă acestei idei îmi apăreau în memorie sau continuau să se ivească îmi spuneam că va trebui să îmi găsesc timpul de a le nota, pentru că altfel le voi pierde înainte de a le aduna ca pe un set de argumente care sprijină rolul jucat de BNR în menţinerea pe calea cea bună a economiei româneşti după 1989. În cele din urmă, decizia de a scrie despre acest subiect a fost influ­en­ţată de împlinirea anul trecut a 140 de ani de la înfiinţarea Băncii.

Contextele politice concrete au determinat ca politica fiscală să fie con­dusă încă de la început pe baza prag­matismului, în defavoarea princi­piilor generale, ceea ce a făcut ca mare parte din măsurile de politică fiscală de la un anumit moment să fie doar reac­ţii inevitabile la consecinţele generate prin măsurile anterioare neghidate de prin­cipii. Am documentat această afir­maţie într-n studiu publicat de BNR în Caiete de Studii nr. 53, în ianuarie 2021. În timp ce, aşa cum am arătat în acea lucrare, calea urmată de politica fis­cală s-a impus impredictibil, calea ur­mată de banca centrală se poate descrie ca un mers sistematic de adop­tare a unor reguli şi practici care să pună politica monetară într-o poziţie cât mai bună pentru a contribui la sta­bilitatea macroeconomică a României.

Desigur, pe drumul care a dus la acest rezultat au mers oameni. Ei au ac­ţionat în momentele cheie, ei au ştiut să facă din principii busole, ei au avut tă­ria să nu cedeze când a fost mai greu, ei s-au bucurat când au reuşit să atingă obiective.     

Eu m-am alăturat băncii centrale abia în 1998, dar contactul meu cu aceas­tă instituţie a început imediat după revoluţie şi a fost permanent con­so­lidat, chiar şi atunci când am activat în afara ei. Interesul meu pentru po­litica monetară a avut întotdeauna do­uă surse. Una a fost şi rămâne cea aca­demică. Fiind cercetător, am fost inte­re­sat de aspectele teoretice ale politicii mo­netare. Cealaltă a venit şi continuă să vină pe latura practicii, pentru că, îna­­in­te de a mă alătura Băncii Naţio­na­le, am fost expert pe aceste pro­ble­me pentru Guvernul României, atunci când în interiorul său a avut un Con­siliu pentru Coordonare şi Refor­mă, care, dacă îmi aduc bine aminte, a func­­ţionat ca structură a guvernului pâ­nă în 1996. Departamentul pentru re­­formă al acelui consiliu a fost con­dus la început de regretatul Bogdan Bujor Teodoriu, fost coleg de-al meu la Institutul pentru Economie Indus­trială, înainte de revoluţie, şi ulterior ministru al cercetării, secretar de stat în Ministerul Finanţelor sau consilier prezidenţial pe probleme economice.

În 1991, Bogdan a format o struc­tură care se ocupa cu politicile macro­eco­nomice, structură ce a fost păstrată de toţi succesorii lui. Am lucrat acolo îm­preună cu oameni deosebiţi, pro­fe­sional şi caracterial, analizând pro­ce­se­le de reformă ale băncii centrale şi ale gu­vernului. Printre cei cu care am cola­­borat acolo şi, ulterior, în multe alte oca­­zii au fost regretaţii profesori uni­ver­sitari Cornel Târhoacă şi Gheorghe Oprescu, profesorii uni­versitari Pavel Wagner şi Emil Teşliuc, actuala direc­toare a Direcţiei de Politică Monetară, dr. Dorina Antohi, fostul vicegu­ver­na­tor dr. Cristian Popa, dar şi alţii, ale căror expertize erau în alte arii. Mă gân­desc la dr. Dragoş Negrescu, la pro­fesorii uni­ver­sitari Costea Mun­tea­nu, Laurenţiu Tăchiciu, Iuliana Cetină, dar şi la dr. Mo­nica Bunea sau Sorana Baciu, care a fost secretar de stat în guvernul Cioloş.   

Echipa aceea a interacţionat mult cu echipa de la Banca Naţională a Ro­mâniei, până într-acolo că unii dintre cei ce au activat la Departa­men­tul pentru Reformă au ajuns, după ce au lucrat şi în alte instituţii sau direct, să se alăture echipei de la BNR. Ceea ce ne-a unit dincolo de interesul pro­fe­sional a fost uriaşul entuziasm şi încre­de­rea pe care le-am avut că vom reuşi să pro­pu­nem şi să implementăm refor­me care să ducă la instituirea eco­no­miei de piaţă şi la construcţia de in­stituţii moderne în România. În retro­spec­tivă aş putea spune că, pe fundalul pro­gre­su­lui general care a avut loc în aceas­tă direcţie, probabil BNR este una dintre instituţiile care au reuşit cel mai bine în acest proces, pentru că, aşa cum am spus, a ales să urmeze prin­cipii, oricât de dificil s-a dovedit acest proces.

Pot fi date exemple cheie pentru a ilustra rolul jucat de BNR în stabi­li­ta­tea monetară şi financiară a Româ­niei. A fost un episod în care banca a tre­buit să rezolve dificila situaţie apărută în 1991, când rezerva valutară a Româ­ni­ei scăzuse la aproape 36 mi­lioane de dolari. A fost apoi abilitatea ei de a rea­duce România pe pieţele inter­naţio­nale private de capital în anii 1995-1996, în condiţiile în care reve­ni­rea pe aceste pieţe este dificilă pentru ori­ce entitate care absentează înde­lung, iar România absentase timp de decenii. Au fost, de asemenea, acţiu­ni­le băncii pentru a evita încetarea plă­ţi­lor internaţionale în 1999, la începutul re­­cesiunii globale care a afundat Japonia în capcana lichidităţii din care nu a reuşit să iasă nici până în prezent. A fost lupta cu inflaţia apărută odată cu liberalizarea preţurilor în octombrie 1990, care a fost mai dificilă decât în alte ţări pentru motivul că foarte multe mă­suri structurale au fost amânate prin politicile de tipul stop-go. A fost, de asemenea, perioada 2000-2008 de creş­tere economică alimentată de in­trări mari de capital, în care banca a adop­tat un compromis reuşit între pre­siunile pentru depăşirea ţintei de in­fla­ţie şi aprecierea excesivă a leului, care ero­da competitivitatea externă a Ro­mâ­­niei. În fine, mai menţionez mo­mentele dificile din octombrie 2008, în urma falimentului Lehman Brothers şi în­treaga perioadă de recesiune care a ur­mat, în care banca Naţională a con­tri­buit la menţinerea stabilităţii mo­ne­ta­re şi financiare. În fine, cea mai re­centă provocare cu care se confruntă Ro­mânia a fost generată de pandemia ge­nerată de virusul SARS-CoV-2, iar BNR a acţionat din nou, pentru a ajuta la menţinerea stabilităţii economiei, sta­bilizând piaţa titlurilor de stat în mar­tie anul trecut, relaxând temporar une­le reglementări pentru a stimula cre­ditarea şi reducând dobânzile, ur­mând, aşa cum am subliniat, principii. 

Nu este nicio surpriză şi, de aceea, nici nu este ceva interesant în faptul că principiile corecte pe care le-a adoptat pentru a se ghida în acţiu­nile sale au permis băncii să reuşească să-şi facă cu succes datoria. Ceea ce este însă mai interesant şi merită subliniat în mod deosebit este fap­tul că deşi pe ter­men lung lupta pen­tru principii şi po­litici corecte a reuşit, fiind sprijinită le­gislativ de politicieni, ea a fost deseori pusă la încercări dificile în diferite mo­mente de timp exact de politicieni.    

Cineva care nu observă în detaliu activitatea băncii ar putea avea intuiţia că presiunile pentru abaterea de la prin­cipii au fost mai degrabă distri­bui­te la începutul procesului şi că pe mă­sură ce societatea noastră a înaintat pe calea economiei de piaţă aceste pre­siuni s-au disipat. Totuşi, realitatea a fost diferită. Lupta pentru păstrarea prin­cipiilor în conceperea şi imple­men­tarea politicilor BNR a fost nece­sară în permenenţă şi a întărit in­sti­tuţia. Astfel, momentele dificile în care presiunile pentru abaterea de la prin­cipii au existat, aşa cum voi ilustra ulte­rior, şi la începutul anilor 1990, cât şi în unii ani foarte recenţi.

În cele ce urmează mă voi con­cen­tra pe câteva astfel de momente. Ele sunt menite să arate trei lucruri. Primul este acela că între instituţiile inde­pen­dente politic (cum sunt, de exem­plu, băn­cile centrale sau siste­mul de jus­tiţie) şi politicieni pot apărea conflicte, dar că aceste con­flicte nu pot fi rezol­va­te prin com­pro­misuri referitoare la principii de ba­ză, deoarece orice concesie pune bazele pentru urmă­toa­rea concesie. Al doi­lea lucru pe care îl arată exemplele pe care le voi da este ace­la că de câte ori se câştigă o luptă pen­tru principii, se contribuie la insti­tuirea unei tradiţii şi culturi a disci­pli­nei care permite pro­gre­sul. În fine, al treilea lucru care apare evident este acela că aderarea la principii duce la creş­terea pres­tigiului internaţional al in­sti­tuţiei şi al oamenilor care acti­vează în ea. Este în folosul cititorului să încep cu ulti­mul aspect, mai ales că el funcţio­nează, într-o anumită mă­sură, ca o con­­fir­mare a aderării la prin­ci­pii, ca după aceea să dau exemple de prin­cipii care au fost sub presiune politi­că pentru a fi părăsite şi pentru care Banca a trebuit să lupte, unii din­tre pro­ta­gonişti fiind chiar în situaţii greu de imaginat.

În birou la Horst Köhler

Am avut ocazia, aşa cum am su­gerat deja, fie să particip la întâlniri ale gu­vernatorului Isărescu cu mari per­so­na­lităţi române sau străine, fie să joc un rol în pregătirea cu conţinut profe­sio­nal al unor astfel de  întâlniri. Nu este nici scopul şi nici spaţiul ne­cesar aici pentru a sublinia cu instanţe parti­cu­lare prestigiul mare de care se bu­cu­ră BNR în relaţia cu partenerii străini. Ce pot să spun din experienţă este că în perioada 2003-2007, când am fost an­gajat la FMI ca reprezen­tant al Ro­mâniei, mi-am dat seama o dată în plus de credibilitatea pe care o avea BNR în ochii parte­nerilor ex­terni. Nu tre­bu­ie să rezulte de aici că nu exista încre­de­re şi în alte instituţii româneşti, dar fap­tul că în 23 de ani, din mai multe pro­grame de asistenţă începute cu FMI, România im­ple­mentase cu suc­ces doar unul scose­se în evidenţă că BNR nu a fost niciodată una dintre in­sti­tuţiile care nu-şi îndepliniseră sar­cinile asumate.

În anul 2000, când Mugur Isărescu a fost prim-ministru, a fost primit de dir­ec­torul general al FMI, Horst Köhler, şi de cei responsabili de Româ­nia la FMI. De regulă, întâlni­rile au loc într-o sală dedicată, după care delega­ţia ţării vizitatoare pleacă. La acea în­tâl­nire, prim-ministrul Român a be­ne­ficiat de un tratament special: a fost in­vi­tat la masă de Köhler, unde discuţia pe probleme profesionale a continuat. În îndelun­gata mea experienţă cu FMI, pe care am avut-o în calitate de angajat al Consiliului pentru Reformă, al Ministerului de Finanţe, al FMI sau al BNR, este singurul caz pe care îl ştiu, şi sper că nu fac aici vreo omi­siu­ne, în care directorul general l-a invitat la masă pe şeful unei delegaţii române şi pe cei câţiva care l-am însoţit. Eu am interpretat acea atenţie deosebită ca pe un semn de apreciere pe care ger­ma­nul Horst Köhler l-a transmis con­du­cătorului BNR referitor la dovezile pe care acesta le dăduse referitor la respectul faţă de principiile profesiei.

În birou la Alan Greenspan

Ceva similar s-a petrecut, tot în anul 2000, la sediul central al Federal Reserve Bank în SUA. Pe atunci pre­şe­dintele Fed era Alan Greenspan. Faptul că Mugur Isărescu a avut o întrevedere cu Alan Greenspan chiar în biroul acestuia din urmă are o semnificaţie puternică dacă avem în vedere că nu mulţi oameni puteau

să-l întâlnească pe acesta în biroul său pe vremea când era cel mai puternic bancher central din lume. L-am înso­ţit pe Mugur Isărescu în calitatea mea de consilier al său, iar discuţia noastră pe probleme economice a durat mai bine de o oră şi jumătate.

În cercurile financiare Greenspan era numit Maestro, pentru a sugera pe de o parte combinaţia pe care acesta o poseda între instrucţia profe­sio­nală şi experienţa îndelungată ca bancher central, iar pe de altă parte asocierea pe care cei mai mulţi din ca­drul pro­fe­siei o făceau între poli­ticile monetare şi de reglementare pe care le conducea Greenspan şi prospe­rita­tea din întrea­ga perioada de când aces­ta preluase man­datul de preşe­dinte al Fed.    

Au fost două motive pentru care Mugur Isărescu a dorit să se vadă cu Greenspan. Unul este aproape evi­dent şi se referă la evaluarea ma­rilor tren­duri din economia globală. Într-un articol scris acum aproape 10 ani îmi amin­team, probabil mai în detaliu decât mi-aş aminti acum, că „una din­tre întrebările pe care le-am pus a fost despre evoluţia ratei de schimb dintre euro, monedă ce abia apăruse în 1999, şi dolar. Maestro ne-a spus că, pe ter­men lung, moneda mai puternică va fi aceea care va fi sprijinită mai bine de productivitate. De acord, dar unde va creşte produc­tivi­tatea mai repede? … În ter­meni di­plo­matici, dar contrar viziu­nii liderilor europeni de la acea vreme, şe­ful FED-ului ne-a explicat de ce convergenţa productivităţilor în ţările zo­nei euro are şanse mici să apară. S-a re­ferit atât la factori culturali cât şi la fac­tori tehnologici şi economici. Nu re­iau argumentele referitoare la cultură, deoarece le-a prezentat chiar el în octombrie 2011 într-un articol din FT („Europe’s crisis is all about the north-south split“,

6 octombrie). Pe scurt, în acel articol a spus că nordul zonei euro are cultura investiţiilor pe termen lung, mai degrabă decât consumul imediat, în timp ce sudul are mai degrabă cul­tu­ra consumului excesiv. Aceste dife­ren­ţe culturale, alături de alţi factori, fac necesară o uniune politică şi fiscală în zona euro, dar în acelaşi timp se pot do­vedi şi obstacole în calea ei.“   

Al doilea motiv pentru care Isărescu a dorit să îl vadă pe Green­span este deoarece ştia că acesta îm­bră­­ţişează filosofia libertariană. „Mergem la un guvernator liberta­rian“, mi-a spus Isărescu în seara de dinainte. Din această perspectivă, în înţelegerea mea întâlnirea a avut loc nu neapărat cu guvernatorul Green­span, ci cu economistul Greenspan, care deja servise ca guvernator sub trei pre­şedinţi: Ronald Reagan şi George H. W. Bush (republicani) şi Bill Clinton (democrat). Toţi trei au avut pu­ter­­nice elemente liberale în poli­ti­cile lor. Ca prim-ministru, Mugur Isărescu se confrunta, pentru prima şi sin­gura dată de atunci, direct cu pro­ble­mele guvernului. Interesul lui pentru o discuţie pe principiile liberale era legitim, pentru că în atenţia sa in­tra­seră, prin fişa postului, ca să mă exprim astfel, mai mult ca oricând problemele practice ale redistribuirii, ale extragerii de rente, sărăcia etc. Citez din nou din articolul scris acum aproa­pe 10 ani dedicat acelei în­tâlniri, din acelaşi motiv, şi anume că e mai aproape în timp de întâlnirea de atunci: „În discuţia cu noi însă, cel mai pu­ternic bancher din lume a pus ac­centul pe inovare şi pe piaţa muncii, subli­niind beneficiile care vin de la filo­zofia liberală privind reglementarea. Spriji­nea opinia că rigiditatea pieţei mun­cii din Europa va împiedica zona euro să utilizeze rezultatele inovării în măsura în care le va utiliza economia ame­ricană, bazată pe o piaţă a muncii mult mai flexibilă. Flexibilitatea diferită a pieţelor muncii se va vedea în dife­ren­ţele de randamente ale investiţiilor. La rândul lor, acestea se vor transfera în diferenţe de productivitate, care, în fi­nal, se vor reflecta în diferenţe de creş­tere economică. Pe această bază, euro trebuia să rămână slab în raport cu dolarul american. Mai mult, dife­ren­ţa dintre zona euro şi SUA în aceste privinţe este valabilă şi în inte­riorul zonei euro: între nord, mai ase­mă­nător cu SUA, şi sud, mai ase­mă­nător cu Europa. Din această perspec­tivă euro avea o slăbiciune.“

În fine, poate ar trebui să subliniez o afinitate pe care cred că cei doi gu­vernatori – Isărescu şi Greenspan – o aveau pentru modul în care se poate îm­pleti informarea făcută de principii cu cea făcută de judecata circum­stan­ţelor. Nu-mi aduc aminte ca acest su­biect să fi fost abordat în acea discuţie, dar poate fi documentat prin modul în care cei doi s-au raportat la atitudinea pe care un bancher central trebuie să o aibă în legătură cu comunicarea pu­blică referitoare la fenomenul unui boom alimentat de euforie.    

În cartea sa din 2007 (The Age of Tur­bulence: Adventures in a New World), Greenspan spune că în 1996 a în­cercat să se opună boomului pre­ţu­­rilor acţiunilor, care s-a spart în 1999. Greenspan scrie că împreună cu Bob Rubin (pe atunci ministru de finanţe) „eram cumva îngrijoraţi. Preţurile acţiu­nilor începeau să încorporeze anti­cipaţii aşa de exorbitante că nu pu­teau să fie vreodată realizate“ (Greenspan, 2007, p. 174). Problema pe care au discutat-o Greenspan şi Rubin a fost dacă să vorbească public despre boomul acţiunilor sau nu. Au apelat la principii şi la judecarea lor în context. Rubin credea că există trei principii pentru care un ministru de finanţe nu trebuie să vorbească în public despre boomul preţului acţiu­ni­lor: incertitudinea referitoare la supra/subevaluarea unei pieţe (adică existenţa sau inexistenţa boomului); im­posibilitatea de a lupta împotriva pie­ţei; şi imposibilitatea de a decide dacă ştii mai mult decât alţii.

Greenspan credea însă că încer­carea de a evita un boom era coerentă cu misiunea noastră (a Fed – nota mea) şi că era misiunea noastră să încercăm“ (Greenspan, 2007, p. 179). Fed a crescut rata dobânzii, dar piaţa nu a reacţionat şi boomul a conti­nuat. Concluzia lui Greenspan a fost ace­ea că „Fed-ul nu operează într-un vacu­um. Dacă am fi crescut ratele (ratele dobânzilor – n.n.) şi am fi dat ca motiv că vrem să strunim piaţa ac­ţiunilor, s-ar fi provocat o furtună politică. Am fi fost acuzaţi de lovirea mi­cilor inves­ti­tori, de sabotarea pen­sio­nării oame­nilor“ (Greensapn, 2007, p. 178) … Bob Rubin avea drep­tate: nu poţi spu­ne când o piaţă este supra­evaluată, şi nu poţi lupta îm­potriva forţelor pie­ţei … şi noi nu am mai încercat niciodată (subli­nierea mea) să strunim preţurile acţiunilor“ (Greenspan, 2007, p. 179).

Există o importantă lecţie în exem­­plul dat de Greenspan: dacă un ban­cher central nu se poate opune pie­ţei, şi dacă este imposibil de ştiut când o piaţă este supraevaluată, iar starea ge­nerală este de încredere nelimitată şi auto­mulţumire, atunci dacă avertizezi rişti să nu te audă nimeni, iar dacă ac­ţio­nezi rişti să fii acu­zat că limitezi ve­niturile oame­nilor. În fapt, publicul do­reşte să fie aju­tat în momentele dificile, dar nu admite ca vreo autoritate să în­trerupă un boom economic.

BNR ştie această lecţie, dar a con­si­derat că este de datoria sa să vor­bească despre boomul din anii 2006-2008 de pe piaţa imobiliară din România. Avertismentul a venit prin mai multe voci, inclusiv cea a guver­na­to­­rului. Ca şi în cazul lui Greenspan, s-au pri­mit doar critici şi dezaprobări.”
www.zf.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus