Stiri de ultima ora

Cuminecătura pascală luată cu două mănuşi: filozofia şi ştiinţa

Cuminecătura pascală luată cu două mănuşi: filozofia şi ştiinţa
Economic
În mesajul său "Urbi et Orbi", Papa Francisc a făcut un joc de cuvinte neinspirat, referindu-se la mesajul pascal al bisericii ("Astăzi răsună în lumea întreagă vestea Bisericii: "Isus Cristos a înviat!" - "Adevărat a înviat!") spunând că "e un alt fel de "contagiere", care se transmite de la inimă la inimă - pentru că fiecare inimă umană aşteaptă această Bună Vestire. Este contagierea speranţei.

Papa a fost greşit consiliat de cei care îi fac discursul, căci nu poţi avea un discurs despre bine folosind termeni prin care descrii răul. Orice am face, contagierea (contaminarea) este în toate dicţionarele o "molipsire de boală infecţioasă".

La rândul nostru, suntem în mijlocul unei "joc de situaţie" neinspirat, în care frica de moarte blochează, paradoxal, contactul cu o ceremonie a învierii. Orice am face, nu ne putem justifica neparticiparea directă la înviere prin frică, ci doar prin raţiune, dar o raţiune care să asimileze valorile religiei.

Dar iată că şi Kant a vrut să situeze "Religia în limitele raţiunii", dar a făcut-o concentrându-se pe o bună parte a cărţii asupra existenţei răului.

Totodată, el spunea că un bun credincios trebuie să se comporte în exerciţiul propriei morale ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, în sensul că îşi păstrează acţiunile sale în orizontul moralei astfel încât să nu mai fi nevoie de o salvare şi de iertarea păcatelor.

Jacques Derrida vede în consecinţa aceastei afirmaţii ideea că "creştinismul nu poate răspunde vocaţiei sale morale şi că morala nu poate răspunde vocaţiei sale creştine", ceea ce revine la a afirma inexistenţa lui Dumnezeu, teză pe care Kant a şi propus-o în fapt iluminismului.

Derrida spune că islamismul şi iudaismul, spre deosebire de creştinism, sunt religiile care nu acceptă o viziune de tip Kantian, anume a te comporta perfect moral, ca şi cum Dumnezeu nu ar exista ca să te ierte, ci propun un Dumnezeu care, pentru că încă nu a venit pe pământ şi nu a fost primit cu ură, aşa cum s-a întâmplat cu Cristos - care a fost răstignit, este un Dumnezeu viu, care va să vină.

Pariul lui Pascal conform căruia "Dacă Dumnezeu există şi eu nu cred, am pierdut totul, dar dacă el nu există şi eu cred, nu am pierdut nimic" este la rândul lui o teză de tipul "contagiune a speranţei", adică o instaurare a credinţei ca o simplă armură împotriva răului.

Dincolo de ridicolul acestei teze, care şi-a dovedit utilitatea numai în teoria probabilităţii, Dumnezeu este întotdeauna nu ce ai de pierdut, ci ce ai de câştigat.

Ortodoxismul se dezvoltă în jurul ideii de iertare, câtă vreme ar fi avut la îndemână splendoarea împărăţiei lui Dumnezeu trăită ca o cunoaştere pozitivă. Adică, o contemplare a frumuseţii lumii, fără să fie vorba de mizeria unor păcate, mizerie care este cu atât mai absurdă într-o lume secularizată, unde principiile drepturilor omului pun pe primul plan prezumţia de nevinovăţie. În societatea modernă, omul este considerat nevinovat - atunci de unde nevoia de iertare a păcatelor.

În schimb, ştiinţa a evoluat întotdeauna cu această imagine a frumuseţii lumii în faţă şi cu demnitatea morală care apare din simplul fapt că reuşeşte să o înţeleagă.

Lumea în care trăim astăzi este creaţia ştiinţei - avem tehnologii care ne pun la îndemână toate puterile imaginabile: zbor la capătul lumii şi al Lunii, magia comunicării la distanţă, perspectiva de a modifica timpul prin înţelegerea legilor relativiste, capacitatea de a salva omul în faţa bolilor, vedere directă la Big Bang, etc.

Puterea ştiinţei se instaurează încetul cu încetul ca un mediu de definiţie al vieţii cotidiene, dar omul percepe cu greu această realitate profund favorabilă lui.

Iată că ne aflăm însă la o intersecţie prilejuită de coincidenţa pandemiei cu sărbătorile pascale, în catolicism şi în ortodoxism. Ştiinţa probează că poate salva omul, iar credinţa afirmă că omul poate fi salvat. Fără să ne dăm seama, acceptăm acum pentru prima oară în decursul istoriei supremaţia adevărului ştiinţei şi certitudinea lui, ca opozabile credinţei. Certitudine versus credinţă; a şti versus a presupune.

Renunţăm la nivel planetar, lucru vizibil cel mai bine, chiar şi de pe Lună, în imaginea unei pieţe San Pietro cu un Papă singur, la a urma ritualurile apropierii de Dumnezeu prin comuniunea religioasă, pentru prima oară în istorie, pentru a urma calea simplă a prudenţei, prezentată de medicină şi de ştiinţă în general, dar devenită simplă doar după ce a fost identificată printr-un enorm mecanism de cunoaştere raţională.

Un virus care loveşte în cea mai importantă caracteristică a umanităţii, anume comunicarea şi apropierea adusă de ea între oameni, dar care arată că, fără cunoaştere, comunicarea este vidă şi nocivă. Desigur, cunoaşterea e un fenomen intersubiectiv, efect al capacităţii de cooperare şi comunicare între oameni, dar în acelaşi timp efect al unei comunicări care vorbeşte despre realitatea lumii aşa cum a făcut-o dumnezeu şi aşa cum o putem înţelege numai şi numai prin intermediul ştiinţei.

Când vorbim de ştiinţă, să nu uităm de filozofie: ultimul mare filozof al sistemelor, Edmund Husserl, a vorbit despre filozofie ca ştiinţă riguroasă. Până să ajungă la o asemenea performanţă, filozofia este singura care merge mai departe decât ştiinţa în înţelegerea omului "din punctul lui de vedere".

Este ciudat că religia nu este deloc sensibilă la această fantastică privelişte asupra omului deschisă de filozofie şi se rezumă la a trata relaţia cu Dumnezeu în termenii unei realităţi simplu vizibile, pe care ştiinţa a demontat-o de mult şi pe care filozofia o prezintă ca fiind de fapt mult mai spectaculoasă decât o vede credinţa.

Această situaţie se reflectă de exemplu în discursul Papei, care nu a arătat vreo strălucire a ideii dincolo de lucrurile banale care se pot spune despre starea politică şi socială a planetei.

În ortodoxie, unde nu există bunăvoinţa acestei comunicări publice discursive, dincolo de ritualul ecumenic, pe care o are din când în când discursul papal, nu avem clerici mari oratori şi nici pretenţia că ar trebui să existe.

În schimb, iată că la noi biserica face un acord cu guvernul care seamănă cu o scenetă pentru teatru de amatori. Trăiesc cu speranţa că motivarea lui nu a fost să acorde credincioşilor ce a mai rămas din ritualul pascal după intervenţia virusului, ceea ce ar însemna o viziune care face un compromis jenant între avertizarea despre pericol a ştiinţei şi demnitatea deciziei iniţiale de-a trăi paştele în recluziune, decizie pe care catolicismul a dus-o până la capăt săptămâna trecută, ci doar o strategie de a evita, într-o Românie în care populaţia e lipsită de respectul faţă de reguli, apariţia unor revolte spontane (şi nu organizate de PSD) ale credincioşilor care invadează bisericile. O încercare penibilă de a improviza pentru câteva zile un stat religios, dintr-un stat laic.

Experienţa actuală, în care omenirea este prinsă între un discurs religios care nu a înţeles că poate integra ştiinţa numai pe calea filozofiei şi un discurs social al economiei de piaţă care şi-a atins limitele, este un joc de miza enormă ceea ce se întâmplă în aceste momente în care experienţa religioasă este pentru prima dată traversată, pe toate direcţiile, de ştiinţă.

Învăţămintele, care nu vor întârzia să apară, se vor desfăşura, nu pe paradigma care se presupune că activează acum, în care un virus reaşează lumea, ci pe o structură în care ştiinţa a remodelat credinţa.

Trebuie să fim optimişti, pentru că lumea reală e aceeaşi, strălucitoare în profunzimile ei, unde valorile spirituale se întâlnesc cu legile materiei, şi pentru că ceea ce pierdem este doar propria noastră limitare în înţelegere.

Tot Kant spune că nu este necesar pentru cineva să cunoască ceea ce Dumnezeu face sau a făcut pentru mântuirea sufletului său, ci să cunoască ceea ce el însuşi trebuie să facă pentru a deveni demn de acest ajutor.

Deşi această teză a fost parafrazată de Kennedy cu mare succes în lumea "mondenă", ştiinţa, secondată de filozofie, care o traduce în limbaj intuitiv, insistă să ne prezinte minunile pe care Dumnezeu le-a pus la baza lumii ca noi să putem exista.

Papa Benedict, care a deschis calea comunicării cu ştiinţa şi filozofia prin dialogul său din 2004 cu marele filozof Jurgen Habermas, a plecat însă de la vârful Bisericii Catolice, poate în urma unei revelaţii.

Habermas, care nu a plecat însă de la vârful filozofiei contemporane (are 91 de ani!), notează că în societatea contemporană legătura cu divinitatea a devenit o chestiune privată şi că biserica trebuie să accepte autoritatea ştiinţelor, care deţin monopolul cunoştinţelor despre lumea reală.

Iată aici o breşă enormă, prin care meditaţia despre Dumnezeu realizată în afara ritualului religios şi cu sprijinul valorilor unei ştiinţe laice poate face oficiul prin care omului să i se recunoască dreptul la o demnitate obţinută cu resurse proprii, adică la filozofare (şi eventual, să i se dea şi un certificat, ca cel de botez!) .

Nu este vorba de o depăşire a religiei prin filozofie, cum teoretiza Hegel, ci de disponibilitatea filozofiei de a-şi transfera temele în religie.

E drept că Papa Benedict a vorbit despre necesitatea de a pune religia sub controlul raţiunii, dar doar din respectiva evitării pericolului terorismului fundamentalist.

Societatea "postseculară" de care vorbeşte Habermas, adică o societate în care cultura laică îşi integrează temele religiei, este de fapt cea care poate face pasul necesar pentru a evita orice pericole, inclusiv cele care iau forma unui virus.

• Habermas şi Ratzinger 

Academia Catolică din Munchen a organizat în 2004 o dezbatere directă între Jurgen Habermas şi cardinalul Joseph Ratzinger, viitorul Papă Benedict, pe tema bazelor morale ale unui stat liberal. Habermas a fost prezentat drept cel mai influent filozof german de la Heidegger încoace, cardinalul ca un trainer şi mentor al bisericii catolice. Dezbaterea a avut un puternic ecou la nivel mondial.

Habermas a propus redeschiderea temei secularizării statului prin care să se acorde religiei, prin intermediul filozofiei, o importanţă meritată, dar fără ca filozofia să aibă pretenţia de a stabili ce este adevărat sau fals în tradiţiile religiei, ci dimpotriva, filozofia fiind disponibilă pentru a învăţa din tradiţiile religioase. În felul acesta Habermas marchează ideea că s-a intrat într-o societate postseculară. Cardinalul Ratzinger a arătat că apariţia unei societăţi mondiale, globalizate, reclamă un Ethos planetar pe care ştiinţa nu-l poate furniza. Există o responsabilitate a ştiinţei, dar şi a filozofiei pentru umanitatea omului şi există necesitatea unei viziuni critice a filozofiei asupra ştiinţei. Ratzinger a arătat că terorismul pare a fi motivat moral de un fanatism religios şi de aceea religia trebuie pusă sub controlul raţiunii pentru a participa la promovarea libertăţii şi toleranţei universale. Tezele despre drepturile omului trebuie completate de o viziune despre îndatoririle şi limitele omului. Cardinalul a fost de acord cu Habermas că raţionalitatea laică europeană trebuie completată, pentru a-şi depăşi limitele, de forţa eficace pe care o are înţelegerea creştină a realităţii. După cum există patologii ale raţiunii, cum ar fi producerea artificială a fiinţelor vii, există şi patologii ale religiei, precum fundamentalismul, ceea ce impune o purificare continuă a dogmelor religioase, religia având nevoie de raţiune pentru a preveni fundamentalismul generator de terorism. Concluzia comună în dezbaterea celor doi este că raţionalitatea seculară europeană trebuie completată cu valorile religiei creştine, epoca pretinsei ostilităţi între raţiune şi credinţă fiind încheiată.
www.bursa.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus