Stiri de ultima ora

Tamara Buciuceanu-Botez. De ce spunea celebra actriţă „Eu seara nu mănânc“

Tamara Buciuceanu-Botez. De ce spunea celebra actriţă „Eu seara nu mănânc“
Cultura
Tamara Buciuceanu-Botez a fost o actriţă care s-a dedicat teatrului complet, fără reţineri. A păşit pentru prima dată pe o scenă în copilărie, alături de sora ei, Iulia, şi i-a convins pe toţi că acolo îi e locul. Primul ei profesor de teatru, de la Iaşi, i-a prezis viitorul de mare actriţă chiar din anul II de facultate: „O să faci comedia cu lacrimă!“

Tamara Buciuceanu-Botez a fost o actriţă care a luat comedia în serios – aşa spunea ea, că această artă „nu se face cu schelămbăieli şi strâmbături“. A colindat cinci din cele şapte continente, iar în ultimul sfert de viaţă a trăit doar cu plămânul drept. A avut peste 1.500 de roluri, 25 de ani l-a aşteptat pe cel al Chiriţei – care i-a fost propus de Mircea Radu Iacoban la telefon, într-o noapte de duminică, dar românii şi-o amintesc cel mai mult drept profesoara de matematică Isoscel. Tamara Buciuceanu a trăit 90 de ani şi spunea că nu o doare nimic, „decât sufletul câteodată“.

Pe 15 octombrie 1998, românii aprindeau o lumânare pentru o mare actriţă a teatrului românesc, Leopoldina Bălănuţă. A plecat neaşteptat la cele sfinte, după o ocluzie intestinală. 21 de ani mai târziu, dimineaţa, medicii de la Spitalul Elias declarau că starea de sănătate a Tamarei Buciuceanu Botez e gravă, actriţa fiind intubată şi ventilată mecanic. Toate problemele de sănătate pe care le avea se agravaseră din cauza vârstei înaintate. Era internată de la începutul lunii, pe fondul unor probleme cardiace cronice. Marţi, 15 octombrie 2019, era trecut de ora 5.00 după-amiaza, iar presa vuia: doamna comediei româneşti a murit. Cele două „gaiţe“ care împărţiseră platoul de filmare pentru „Înghiţitorul de săbii“ împărţeau şi data trecerii în nefiinţă.

În dimineaţa zilei de joi, Teatrul Bulandra îşi deschidea porţile ultima dată pentru „marea doamnă a comediei româneşti“. Acolo, la Podul Izvor, unde a avut loc spectacolul ei de absolvire a facultăţii, „Iarba rea“. Tamara Buciuceanu-Botez a fost unul dintre puţinii actori care deveniseră un liant între generaţii, o punte către trecut. De aceea, nu mare a fost mirarea când în Sala „Toma Caragiu“, unde a fost depus sicriul cu trupul neînsufleţit al artistei, s-au perindat zeci de români, de toate vârstele, să-şi ia rămas bun de la madame Isoscel. Vocea severă parcă a sunat pentru toţi, ca un ultim gong: „Ce faceţi, puişori?“.

Bunicii, preoţi pe ambele maluri ale Prutului

Cum a ajuns Tamara Buciuceanu pe scena marilor teatre şi în spatele micilor ecrane? Povestea începe în 1929, atunci când vremurile erau bune şi România era Mare. Era 10 august, iar în casa familiei Buciuceanu era sărbătoare – venea pe lume Tamara, primul copil. „Când m-am născut eu, noaptea, doctorul i-a spus mamei: «Doamnă, e o lumină afară… ca ziua… fetiţa asta o să aibă noroc… o să aibă o stea!»“, povestea actriţa în biografia „Tamara Buciuceanu. O viaţă închinată scenei“, scrisă de Bogdana Darie. Ea şi cei patru fraţi ai săi – Iulia, Nicolae, Elisabeta şi Constantin – au dus o viaţă bună la Tighina, unde s-a născut, acum în Republica Moldova. Aveau o casă mare, boierească în centrul oraşului, iar mama „punea tacâmurile de argint, cristalurile şi porţelanurile cele mai bune, în fiecare zi“.

Tamara provenea dintr-o familie bună, de intelectuali. Ambii bunici erau preoţi, de-o parte şi de cealaltă a Prutului, iar părinţii ei erau oameni care luau arta în serios. Tatăl, Ioan Gheorghe Buciuceanu, absolvent de Drept şi de Conservator, împletea disciplina cu muzica – ajunsese magistrat şi viceprimar al oraşului, iar în paralel pusese bazele corului Basarabia, unde coordona cu bagheta peste 200 de persoane. Mama, Iulia (fostă Popovici), absolvise şi ea Conservatorul de la Iaşi. Graţie calităţilor de soprană reuşise să obţină o bursă de studii la Milano, însă ea a ales familia înaintea carierei. 

Decizia mamei avea să se răsfrângă mai târziu asupra copiilor, căci mereu le insufla Tamarei şi Iuliei, artistele casei, că trebuie să ajungă cineva. De la vârste fragede, cele două surori au luat lecţii de canto, de pian, de balet şi de recitare. Şi aşa Tamara a lucrat la cariera ei de mică – asta pentru ca mai târziu, într-un interviu din cadrul emisiunii „Profesioniştii“ să declare hotărât, ca pe o axiomă, că „o carieră se face din prima zi“.

Biletul la concertul din curtea casei: un bănuţ găurit

Tamara a fost obişnuită cu spectacolele de mică. De obicei, la finalul săptămânii, familia Buciuceanu avea invitaţi la masă, iar programul artistic era oferit de fetele mai mari. Primul concert într-o sală de spectacol l-a avut la 8 ani – a cântat Concertul în Do Major de Mozart, la pian. În teatru şi-a făcut debutul în 1936, în sceneta de Crăciun „Irozii“. I s-a dat rolul de înger vestitor împreună cu „un monolog de trei pagini“. De la acel succes, Tamara şi-a dat seama care îi este menirea.

Iulia i-a fost cea mai apropiată dintre fraţi, poate pentru că împărţeau dragostea faţă de scenă. Organizau adesea în curtea casei spectacole pentru copii – biletul costa un bănuţ găurit, prins cu o aţă pe care cei mici aveau să îl primească înapoi, la final. Mai târziu, când românii deja le cunoşteau drept actriţa Tamara Buciuceanu-Botez şi solista de operă Iulia Buciuceanu, prima îşi amintea: „Au fost odată două fete. Una brunetă şi alta blondă. Celei brunete îi plăcea să spună poezii, iar cea blondă cânta foarte frumos. În serile când se adunau prietenii părinţilor, ele făceau un mic spectacol. Tamara recita şi cânta la pian, iar Iulia interpreta frumoase melodii. Aşa a început cariera lor de artiste“.

„Pierdeam tot!“

Se făcuse 1940 şi pentru români, vremurile bune se terminaseră. În iunie, Uniunea Sovietică ocupa Basarabia şi nordul Bucovinei. Refugiul peste Prut se anunţase şi decizia era luată în jumătate de oră. Plecarea era singura opţiune şi salvare pentru familia Buciuceanu, privind mai ales din prisma funcţiei pe care o avea tatăl Tamarei. 

„Am fugit imediat la gară. Mama a luat o singură valijoară. Atât! Pierdeam tot! Am ajuns la gară şi nu ştiam ce să facem cu tata. Nu trebuia să îl vadă nimeni. L-ar fi omorât ruşii dacă îl prindeau. Ne-am urcat cu toţii într-un bou-vagon (n.r.– vagon de vite). Eram ascunşi între animale şi saci umpluţi cu diverse. Pe tata l-a ajutat însoţitorul vagonului de poştă. Se numea nea’ Vasile şi a rămas întotdeauna în sufletul nostru ca fiind omul care i-a salvat viaţa lui tata. Mi-a venit mie ideea să îl ascundem într-un sac cu scrisori. I-am făcut un mic orificiu ca să respire şi a stat acolo până am trecut de Ungheni… Dacă îl prindeau, îl omorau“, îşi aducea aminte, emoţionată, actriţa.

Tamara avea doar 11 ani când a fost nevoită să lase în urmă casa copilăriei pe care nu avea s-o revadă vreodată. Refugiul i-a lăsat fără nimic, iar primii ani au însemnat o viaţă pe drumuri. Mai întâi au ajuns la Iaşi, la bunicii materni. Următoarele opriri au fost Bucureşti şi Tecuci. În final, familia se stabileşte în Suceava datorită tatălui care primeşte postul de profesor de educaţie cetăţenească şi de muzică la Liceul „Ştefan cel Mare“ şi, mai apoi, profesor la Şcoala Populară de Artă. Tamara a terminat Liceul „Clara Doamna“, în vreme de război: „Am făcut liceul la internat. Stăteam pe nişte saltele din foi de porumb. Aveam fiecare doar câte o haină… Era foarte greu!“.

Un fel de Betty Boop la Iaşi

Drama refugiului nu i-a luat însă Tamarei Buciuceanu bucuria spectacolelor. În acea vreme, la Suceava se organizau multe spectacole de revistă. Tinerii erau dornici să se afirme, iar oamenii – să uite pentru o clipă problemele cotidiene. Surorile Buciuceanu aveau mare succes, iar talentul lor a fost observat repede şi de mai-marii oraşului. Şi cum legea învăţământului era alta decât cea de azi, fetelor li s-a propus să intre la facultate şi să termine liceul la particular. Aşa că, la vârsta de 19 ani, Tamara Buciuceanu face primul pas oficial în carieră: devine studentă la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi.

Pe atunci, Conservatorul şi Teatrul Naţional din Iaşi mergeau la braţ. Mari personalităţi ale vieţii culturale române au pus umărul la dezvoltarea celor două şi crearea unui mediu academic riguros şi select. Tamara avea să studieze arta actorului cu binecunoscutul artist ieşean Ion Lascăr şi trebuie spus că atunci pedagogia însemna practică. Norocul debutului avea să o găsească pe Tamara studentă în anul II. „Marele artist Lascăr îmi spunea că sunt tot timpul mirată şi de aceea semăn cu Betty Boop. El mi-a prezis că o să fac şi dramă, şi comedie. Când eram în anul II, domnul Foca a trimis după mine… Mă văzuse că eram prezentă lângă arlechin la toate spectacolele. Actriţa Muşca Ardeleanu se îmbolnăvise – avea 40 de grade temperatură. Ea trebuia să joace casieriţa din «Căruţa cu paiaţe». Am primit două foi la unşpe dimineaţa, iar seara, la şapte, am intrat în scenă. Mă speriasem! Jucam pe marea scenă a Naţionalului din Iaşi! Sala era arhiplină. Am luat şi aplauze! După ce s-a terminat, am plâns de fericire. Din ziua aceea am fost chemată tot timpul. Mi se spunea «copila teatrului». Pe scândura scenei din târgul Iaşilor am învăţat ce este teatrul: o religie!“, povesteşte Tamara în monografia sa publicată în 2013, la editura Litera.

„Dumneata, duduie, o să faci carieră!”

Facultatea de Teatru de la Iaşi este închisă în 1951, iar studenţii sunt obligaţi să se transfere care-ncotro. Şi aşa, după examenul de rigoare, Tamara îşi continuă cursurile la Bucureşti, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC), la clasa marelui Nicolae Bălţăţeanu. „Brasseur al României“, cum era numit în acea vreme, aducea în sala de studiu, dar şi pe scenă candoarea actoricească interbelică – el îşi câştigase reputaţia jucând alături de alte nume mari ale teatrului românesc precum Lucia Sturdza-Bulandra, Tony Bulandra, Ion Manolescu, George Vraca şi mulţi alţii. Pentru Tamara, talentul şi conştiinciozitatea aveau să grăbească lucrurile. La 3 august 1951 este pus în scenă primul spectacol al promoţiei 1952: „Trei crai de la răsărit“ de Bogdan Petriceicu Haşdeu.

În 1952, sub îndrumarea actriţei şi profesoarei Aura Buzescu avea loc, la Teatrul Bulandra, spectacolul de absolvire „Iarba rea“ de Aurel Baranga. Lecţiile, dar şi încurajările primite în facultate de la marii artişti români nu le-a uitat până la bătrâneţe. Tamara Buciuceanu îşi amintea cum Ion Lascăr obişnuia mereu să îi spună şi să se minuneze: „Dumneata, duduie, o să faci carieră! O să faci: comedia cu lacrimă!“.

De aici înainte, drumul către nemurire a fost unul firesc pentru Tamara Buciuceanu, care din 1962 a devenit şi Botez. A fost căsătorită 34 de ani cu medicul anestezist Alexandru Botez, Ducu, aşa cum îl alinta ea. El a înţeles-o şi a iubit-o aşa cum era ea, cu teatrul ei cel de toate zilele. 

Îi spunea adesea: „Viaţa ta adevărată este teatrul. Eu sunt prinţul tău consort“. 

Viaţa Tamarei nu a fost tocmai uşoară, dar se obişnuise încă de mică – nimic nu se compară cu traiul în vremea războiului. Şi-a păstrat mereu optimismul, după cum se putea observa cu uşurinţă din privirea ei. Cu toate acestea, Tamara, la împlinirea vârstei de 80 de ani, a oferit în emisiunea „Profesioniştii“ o mărturisire din adâncul sufletului: „Eu nu ştiu dacă m-am iubit pe mine“. 

Trei prieteni moldoveni: Stela, Arşinel şi Tamara

Alexandru Arşinel a întâlnit-o pe Tamara Buciuceanu-Botez la Teatrul Naţional Radiofonic, unde au jucat împreună în „Paris: Caviar, vodcă şi bye bye!“, în care, îşi aminteşte actorul, „ea era genială, o prinţesă rusă scăpătată care îi mobiliza pe cei din jur să se întoarcă în Rusia şi să readucă ţarismul la putere. Era de o forţă extraordinară“. 

Legat de firea ei în afara scenei, actorul şi-a amintit de cum era atunci când mergeau, împreună cu Stela Popescu, cu maşina. Trei moldoveni care ţineau mult unul la celălalt. 

„Când conduceam maşina pe distanţe mai mari se speria întotdeauna la depăşiri. Spunea: „Vai, vai! Să nu depăşeşti!“. Îi spuneam mereu: «Tamara, stai liniştită», îi spunea şi Stela. Dar ea continua: «Nu, nu, e prea aproape!» Se speria uşor de circulaţie“.

Tamara Buciuceanu-Botez a ajuns să se lege „într-un fel sau altul“ de familia lui, fiind foarte apropiată de soţia sa, pe care o considera o femeie extraordinară. Arşinel a mai descris-o pe actriţă ca fiind o femeie „extrem de jovială“ căreia i-a plăcut succesul, spunându-i adesea, mai ales când era director la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase“: „Hai, când mă iei în spectacolul ăla?!“. Asta pentru că, a continuat actorul, îi plăceau publicul de revistă, aplauzele, bisurile. „Radia de bucurie. Cred că aplauzele au bucurat-o enorm. A trăit din a face bucurie oamenilor şi din a fi răsplătită cu aplauze“. Nici pe scenă şi nici în afara ei, Tamara Buciuceanu nu era o fiinţă timidă, căci nu avea motive, „avea toată încrederea în ceea ce ştia că poate să le dea oamenilor. Îi făcea mare plăcere, când era solicitată în spectacole, să cânte“. Arşinel i-a subliniat şi abilitatea de a face roluri bune nu doar în zona comediei, ci şi în cea a dramei. 

„Când avea vreun moment mai melodramatic, transmitea o forţă şi o doză de tristeţe imense. Reuşea să transmită foarte multă durere atunci când era vorba de asta. Adică nu era o prefăcută, era o actriţă care simţea tot ce dorea să transmită. Transmitea cu uşurinţă râsul şi lacrima.“ În cele din urmă, actorul a vorbit despre optimismul actriţei, cea care, în ultimii ani, în momentele în care lui i-a fost greu, îi ridica moralul. „Arşinică, stai liniştit, lumea te iubeşte“, aşa obişnuia să îi spună.

Cea mai iubită profesoară de matematică

Tamara Buciuceanu-Botez a rămas în memoria colectivă mai ales în rolul profesoarei Isoscel din „Liceenii“. Pentru unii, imaginea ei s-a confundat cu cea a lui Isoscel, fapt ce o făcea să devină „o vedetă permanent“, după cum spunea ea râzând, anul trecut, pe 10 august, într-o discuţie cu Fuego. O profesoară de matematică iubită de toţi elevii ei – o chestie bizară, de care se mirau până şi adevăratele profesoare. 

„Într-o zi, când eram la repetiţii şi filmam în liceu, era o şedinţă cu vreo 30 de profesoare de matematică. Cineva m-a zărit imediat, pentru că mă pregăteam pentru filmare şi a zis: «Poftiţi puţin la noi. Vrem să vă întrebăm: care e secretul? Că pe dumneavoastră vă iubesc tinerii şi pe noi nu ne iubeşte niciunul»“, îşi amintea actriţa. Dar înainte ca românii s-o cunoască pe Isoscel, Tamara Buciuceanu era deja o actriţă consacrată atât în cinematografie, cât mai ales în teatru. Totuşi, poveştile şi reuşitele sale de pe scenă sunt prea puţin cunoscute de public, ascensiunea doamnei comediei româneşti fiind rapidă, în salturi.
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus