Stiri de ultima ora

SERIAL Boieri mari, Episodul 19: Sfârşitul epocii fanariote. Nicolae Suţu, primul economist român, a murit sărac

SERIAL Boieri mari, Episodul 19: Sfârşitul epocii fanariote. Nicolae Suţu, primul
economist român, a murit sărac
Cultura
În epoca fanariotă, neamul Suţu a dat trei domnitori şi istoria a înregistrat că acelea au fost vremuri tulburi, grele, de nerepetat. Numai că statutul nepământenilor s-a schimbat chiar la răscruce de epoci, când Nicolae Suţu, fiul ultimului domn fanariot din Ţara Românească, lucra demn, cu sârg şi cu folos pentru Principate. Voia modernizare, voia dreptate şi voia unirea. A fost un fanariot care-a dărâmat toate prejudecăţile despre fanarioţi.

„Într-o vreme când ignoranţa şi barbaria turcilor ajunseseră la culme, fanarioţii, ca agenţi, ca dragomani sau hospodari, îndeplineau funcţia cea mai delicată şi cea mai primejdioasă ce a existat vreodată, deoarece, graţie inteligenţei lor, ei ţineau în mână firele politicii unei puteri care nu putea decât pierde la fieare conflict cu statele europene. (...) Când ora eliberării a sunat, averea şi viaţa lor au fost preţul devotamentului pentru cauza libertăţii. Printre cei stabiliţi în Principate, câţiva s-au naturalizat prin alianţe de familie şi s-au identificat cu noua lor stare. Mă număr printre ei. Intrat în slujbă îndată după punerea în aplicare a legii organice şi ocupând pe rând toate demnităţile superioare, am luat parte direct la toate reformele, la toate regulamentele introduse în administraţia ţării. Am fost în mod constant prietenul progresului şi al legalităţii. N-am contat pe recunoştinţa publică sau particulară, ceea ce mă consolează lesne de ingratitudine. În fine, după o lungă carieră, care mi-a ruinat averea şi sănătatea, am ajuns să cultiv stoicismul şi mizantropia“. Este caracterizarea succintă, dar aproape completă pe care şi-o face principele Nicolae Suţu în volumul său memorialistic. S-a întâmplat întocmai, după cum se va putea constata.

Mai mult grec decât turc

Nicolae Suţu era de ginte fanariotă, născut pe Bosfor, în orăşelul Arnăutchioi, la sfârşitul anului 1798. Familia sa, grecii Soutzo, erau originari din Epir. A avut o copilărie ca a tuturor celorlalţi tineri de viţă nobilă din Fanar: îşi petrecea timpul liber pescuind şi jucându-se, iar de educaţia sa se ocupa chiar tatăl său, care-i preda turca şi limbile orientale, persana şi araba, dar şi limba greacă. Peste ani, ajuns la maturitate, recunoştea că toate acele cunoştinţe dispăruseră cu desăvârşire: „După patru ani de muncă asiduă, am ajuns să o posed îndeajuns ca s-o vorbesc curent şi să fac chiar modele de scrisori; dar curând după aceea, părăsind Constantinopolul, mi-am schimbat gândurile şi n-am mai avut prilejul să cultiv defel noţiuni care nu avuseseră timp să se fixeze, şi în cele din urmă am uitat-o cu totul“, mărturisea în memoriile sale. Totuşi, copilăria i-a fost marcată de nedreptăţile şi actele de violenţă la care se dedau turcii împotriva grecilor fanarioţi. A crescut, astfel, cu un sentiment de antipatie faţă de otomani, care mai târziu, când va ajunge în Principatele Române, se va traduce printr-unul filorus de netăgăduit.

Interesele sale au fost altele, deşi a rămas ataşat de literatura greacă. L-au pasionat mai ales tratatele de economie, fiind sedus de „Economia politică“ a lui Jean-Baptiste Say, canalizându-şi întreaga energie pentru a studia această ştiinţă.

Ape învolburate

A ajuns pe pământ românesc când tatăl său, Alexandru Suţu, venea de la Constantinopol pentru a urca pe tron. Numirea aceasta era încununarea tuturor aşteptărilor sale dintotdeauna, ca a oricărui fanariot cumsecade. Aşa că şi-a luat acareturile şi toată familia, părinţi, soţie şi copii, şi a plecat spre pământul făgăduinţei lui. Au urmat coasta Mării Negre, îmbarcaţi pe un vas cu patru perechi de vâsle. A fost un drum lung şi anevoios, căci marea era învolburată, nu prea ţinea cu fanarioţii, şi era nevoie de multe popasuri, toate de taină, de teama bandiţilor care mişunau pe malurile Mării.

Tinerii Suţu au rămas marcaţi de această experienţă a călătoriei: „Ne adăposteam în corturi pe câte o plajă pustie, unde domnea liniştea cea mai adâncă; noaptea nu se făcea nici un foc, de frică să nu ni se descopere ascunzătoarea; ne culcam îmbrăcaţi pe nisip, gata să fugim la primul semn“, îşi amintea Nicolae Suţu în volumul său de memorii. A fost o şedere scurtă, căci destituirea tatălui a retrimis familia la Constantinopol până în 1818, când a revenit în Ţara Românească.

Dregător, nu domnitor

În 1820, cu un an înainte ca tatăl său să moară, Nicolae (foto) s-a căsătorit cu Ecaterina Cantacuzino-Paşcanu, o alianţă matrimonială aranjată şi cu evidente beneficii politice şi economice. După moartea subită a tatălui şi evoluţiile politice din 1821, familia Suţu s-a refugiat la Braşov, fără ca Nicolae să mai spere să ajungă domnitor, după cum ar fi fost cursul firesc al lucrurilor. În următorii patru ani îşi dedică timpul studiilor de literatură franceză, economie şi drept, pentru ca în 1825 să se mute în Moldo  va, la rudele soţiei sale – mai întâi la Suceava, apoi la Cernăuţi şi, în final, la Iaşi.

Ascensiunea sa politică şi socială începe odată ce ruşii dobândesc prevalenţă în Principate. În 1830 este cooptat în comisia de redactare a Regulamentelor Organice, o lege organică care a jucat rolul unei prime legi fundamentale în spaţiul românesc, impusă de autorităţile ruseşti atât pentru modernizarea Principatelor, cât şi pentru a nivela climatul socio-politic în eventualitatea unei posibile anexări. O lecţie de pragmatism a fost aceasta. Orişicât, Nicolae Suţu a fost apreciat atât de Pavel Kiseleff, cât şi de generalul Mircovici, care activa la Iaşi. Prima sa funcţie publică a fost de postelnic. A avansat rapid până ce, în 1835, a devenit membru în guvern şi secretarul personal al noului domnitor regulamentar, Mihail Sturdza. În cei 15 ani de domnie, Suţu a fost la curent cu toate informaţiile secrete, atât din plan intern, cât şi extern, a fost cel care l-a consiliat pe domnitor în toate problemele, de la justiţie, la educaţie. De altfel, a şi iniţiat o serie de reforme, precum cea a educaţiei, din anii 1840, când a înfiinţat Şcoala de arte şi meserii, a orientat învăţământul şi către disciplinele tehnice şi a redactat Regulamentul instrucţiei publice.

Industria noastră lâncezeşte în tiparele vechii rutine, comunicaţiile sunt anevoioase, scumpe, întrerupte adesea prin starea proastă a drumurilor. Într-un cuvânt, cele mai simple noţiuni asupra primelor nevoi ale civilizaţiei sunt abandonate pentru visele unei imaginaţii necontrolate şi a unor maimuţăreli copilăreşti. - N. Suţu, în "Memorii"

Întâiul economist român

Nicolae Suţu şi-a transpus cunoştinţele de economie şi în câteva volume de analiză economică şi industrială asupra Moldovei, primul fiind publicat în 1838. Însă prima lucrare de literatură economică este considerată „Notions statistiques sur la Moldavie“ („Notiţii statistice asupra Moldaviei“). A scris şi un volum de memorii, care a fost publicat postum, în 1899, în limba franceză. Aici, mai mult decât propriile sale amintiri, se regăsesc radiografii ale societăţii româneşti din a doua jumătate a secolului XIX, care astăzi, pe alocuri, dau impresia că timpul a stat în loc. De pildă, critică situaţia economică generată de proasta funcţionare a aparatului de stat, spunând: „Legile şi regulamentele, lansate fără metodă şi fără continuitate, nu contribuiau deloc la întărirea mecanismului politic, nici la sprijinirea intereselor sociale. Veniturile publice se reduceau paralel cu sporirea impozitelor şi puţina încredere pe care această stare de lucruri o inspira în afară îndepărta capitalurile străine care ar fi putut, creând antreprize de utilitate generală, să contribuie din plin la progresul nostru“.

Apoi, Nicolae Suţu era din aripa naţionaliştilor, a celor care nu susţineau pornirile revoluţionare, ci evoluţia prin reforme, graduală, responsabilă. Credea că aceia care nu înţeleg acest sistem sănătos erau demagogi şi aici îi încadra pe liberalii lui I.C. Brătianu şi D.A. Sturdza. În analiza clasei politice considera: „Libertăţii, ca şi autonomiei, i-am dat un înţeles nelimitat; am crezut că ne e totul îngăduit, am scuturat orice frâu şi independenţa opiniilor noastre a însemnat denigrarea şi înjosirea autorităţii, batjocorirea şi defăimarea a tot ce ni s-a părut superior într-un fel oarecare. Ignorând adevăratul înţeles al patriotismului, cu cât ne-am pus mai de-a curmezişul, cu atât ne-am crezut mai patrioţi“. În fine, aloca o parte de vină şi poporului, pe care-l acuza că „asistă cu cea mai desăvârşită indiferenţă şi n-are nicio opinie“ când vine vorba de treburile obşteşti, fiind lăsat în apatie şi ignoranţă. 

Poporul asistă la desfăşurarea evenimentelor cu cea mai desăvârşită indiferenţă şi n-are nicio opinie. Mărginindu-se la cercul strâmt al preocupărilor individuale, nu-şi formulează aspiraţiile, chiar atunci când îi sunt lovite interesele, n-are păreri despre desfăşurarea lucrurilor şi puterea guvernanţilor - N. Suţu, în "Memorii"

Susţinător al lui Cuza şi al unirii

Sfârşitul carierei sale politice şi administrative a venit în preajma dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza. În 1858 a fost ales deputat de Putna în adunarea electivă a Moldovei, însă în anul următor problemele de sănătate l-au împiedicat să participe la şedinţa de la Iaşi în care a fost ales Cuza. A trimis, în schimb, o telegramă cu votul său pentru susţinea alegerii lui. În 1860, după înfăptuirea Micii Unirii, a fost ales membru al Comisiei Centrale de la Focşani, unde a avut numeroase iniţiative, precum înfiinţarea Curţii de Conturi, unificarea cursului monetar, dezvoltarea industriei, construirea de căi ferate şi alte asemenea detalii esenţiale în administraţia unitară a Principatelor.

În 1862, s-a retras definitiv din viaţa publică şi s-a stabilit la o moşie din Moldova. Se considera depăşit de evenimentele politico-sociale care se desfăşurau în ţară. Însă mai avusese o idee pe care o susţinuse cu mult aplomb: numirea pe tronul ţării a unui principe străin. „Din pricina nenumăratelor incoveniente ale hospodaratului domnilor pământeni, rezultatelor funeste ale administraţiei lor, lipsei de oameni capabili pe care să se întemeieze speranţa unui viitor mai bun, am fost printre cei dintâi care au conceput şi au lansat ideea adoptării unui prinţ străin, luat dintr-una dintre familiie regale sau ducale din Europa, şi – ca un accesoriu necesar – pe aceea a unirii Principatelor, spre a face noul stat mai demn de un asemenea conducător“, îşi argumenta poziţia în memorii.

„Sărac în cea mai mare lipsă“

A trăit să-şi vadă ideea înfăptuită, când Carol I a intrat în Bucureşti, pe 10 mai 1866. Nicolae Suţu a murit în ianuarie 1871, în Moldova, preocupat numai de scrierile sale. Decesul a fost anunţat în Parlament de Mihail Kogălniceanu, un apropiat al său, cu care a lucrat îndeaproape în anii în care România creştea puţin câte puţin. Kogălniceanu i-a făcut un ultim elogiu şi a cerut instituirea unei pensii pentru familia lui Suţu, care „a murit sărac, sărac în cea mai mare lipsă“. Aşadar, stoicismul şi sărăcia i-au rămas lui Nicolae Suţu în final.

Trei domni fanarioţi care n-au făcut niciun rău

Saga neamului Suţu începe cu un anume Jean Draco-Sutzu, care s-a mutat la Constantinopol la sfârşitul secolului al XVII-lea. Treptat, descendenţii au renunţat la varianta Draco a numelui. Iar unii etimologi susţin că numele de Suţu ar proveni de la termenul „soutziades“, care desemnau un soi de ingineri specializaţi în instalaţii hidraulice, aşa cum se arată în volumul „Cartea de aur a familiei Suţu“, de Radu Negrescu-Suţu. Practic, la Constantinopol, Suţuleştii s-ar fi făcut cunoscuţi pentru că au reuşit să aprovizioneze cu apă Seraiul şi, apoi, oraşul şi câmpurile. Aceasta nu este, totuşi, o variantă unanim acceptată.

Domnii fanarioţi, între bine şi rău

Aşadar, Jean Draco-Sutzu şi-a făcut repede un rost pe lângă Poartă, aşa că, nu foarte târziu după, nepoţii săi au ajuns să fie numiţi domni ai Principatelor Române. Meandrele istoriei, aşa merg lucrurile. Trei Suţu s-au urcat în mai multe rânduri pe tronul Moldovei şi al Ţării Româneşti. Epoca fanariotă era caracterizată mai ales de o mare instabilitate politică. Căderea în dizgraţie a domnilor faţă de Poartă era pe cât de primejdioasă, pe atât de frecventă. Aşadar, Mihai „Draco“ Suţu (foto dreapta) a domnit în Ţara Românească de trei ori (1783-1786 şi 1791-1793, 1801-1802) şi în Moldova o dată (1793-1795) şi s-a căsătorit tot în familie fanariotă, cu Sevastia Callimachi; Mihail (Grigore) Suţu s-a suit pe tronul Moldovei pentru doi ani (1819-1821), înainte de a fi trimis ministru al Greciei la Paris şi Sankt Petersburg; iar Alexandru Suţu a fost caimacam al Ţării Româneşti în 1802 şi domn în 1806 şi în perioada 1818-1821, fiind pentru o scurtă perioadă, între 1801 şi 1802, şi domn al Moldovei.

Domniile lor n-au produs mari schimbări în Principate. Mihai „Draco“ Suţu a avut poporul alături, până la cea de-a treia urcare pe tron, când a trezit nemulţumiri din cauza impozitelor impuse de predecesorul său şi a fost considerat la fel de hrăpăreţ ca toţi fanarioţii, deşi nu prea era. I-a scăzut cota de popularitate, situaţia Principatelor a fost primejduită de invaziile turce şi a părăsit tronul.

Mihail Suţu (foto dreapta), nepotul lui Mihai „Draco“ Suţu, s-a remarcat la 18 21, când a intervenit favorabil pentru a i se permite să intre în Moldova lui Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, organizaţia care a pornit revoluţia de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu în Ţara Românească. Cele două entităţi au intrat în conflict, iar eteriştii l-au ucis pe Vladimirescu, istorie veche, cunoscută. Atunci, Mihail Suţu a fugit din ţară şi a fost arestat de cancelarul Metternich în Austria. După ce s-a încheiat perioada de prizonierat, s-a refugiat în Grecia, fiind trimis ambasador în Franţa şi Rusia.

Ultimul fanariot muntean

Alexandru Suţu (foto dreapta) a fost o personalitate care s-a remarcat aparte în şirul domnilor fanarioţi. Căsătorit cu Eufrosina Callimachi, acesta a deţinut funcţii importante, precum cea de Dragoman al Porţii, înainte de a fi trimis în Moldova domn. Însă a fost ultimul domn fanariot din Ţara Românească. În perioada în care s-a pregătit să urce pe tron, a fost stabilit un mandat de şapte ani, atât pentru domnitorul muntean, cât şi pentru cel moldovean. Intrigile şi nemulţumirile puterilor protectoare şi suverană au fost atât de mari, încât nu a reuşit să-şi încheie cu succes vreun mandat. Totuşi, intenţiile sale au fost de a stabili relaţii de bună vecinătate cu toate imperiile şi a reuşit, într-o oarecare măsură, să impună o stabilitate în acele vremuri de fragilă pace. Finalul celui de-al treilea mandat al său a fost grăbit de Revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Când se anunţau la orizont norii gri ai revoluţiei, domnitorul a presimţit că sfârşitul se apropia. A murit în condiţii neelucidate. O variantă presupusă este că a fost otrăvit de eteriştii care-l considerau o piedică în victoria revoluţiei, iar o alta este că a murit din cauza unei boli netratate. Orişicât, în familia sa, momentul 1821 a rămas în anale drept un masacru, căci în timpul evenimentelor revoluţionare au fost ucişi şi Scarlat şi Ioan Callimachi, fraţii Eufrosinei. Însă reabilitarea Suţuleştilor abia acum începea. A urmat era romanţioasă, când dinţii politicii erau mai puţin ascuţiţi.

Cronicarul Iaşilor de odinioară: „Cine-i mai mare e şi tare, cine-i mic, tot de nimic!“

Iaşiul, între nou şi vechi

Evocările oraşului din Moldova cuprind aspectele sociale, culturale şi istorice pe care le-a trăit autorul. Iată, de pildă, o imagine a Iaşului de la răscrucea epocilor, când europenismul începea să aibă mai multă trecere decât orientalismul deşuchiat, colorat şi dezordonat: „Şlicul s-a închinat înaintea pălăriei, ciubotele roşii şi galbene au dat pasul încălţămintelor de vax, divanurile late s-au cioplit în forme de canapele elegante, casele au trebuit negreşit să primească o formă străină şi potrivită cu natura ideilor de atunci. Aceste zidiri noi formează partea europenească a oraşului. Cât pentru cea orientală, ea este reprezentată printr-o mulţime de hardughii vechi, înalte, strâmbe, mucede, cu păreţii afumaţi şi crăpaţi, cu ferestrele mici şi chioare, cu streşinile putrede şi ascuţite, cu scările întunecoase, cu odăile ofticoase, cu ogrăzile mari şi pustii, cu grădinile pline de buruieni sălbatece şi cu ziduri groase primprejur. Iaşii sunt un teatru curios, decorat cu palate şi bordeie lipite împreună. Actorii lui sunt luxul şi sărăcia, iar comedia ce se joacă în toată ziua pe scena lui purta deosebite titluri, precum cine-i mai mare e şi tare, cine-i mic, tot de nimic! Şlicul şi pălăria sau idei vechi şi noi“. 

Fapte diverse cu regi şi vrăjitori

Cronica aceasta a unui oraş trăind în două lumi distincte este completată mai târziu cu mici evenimente şi portrete ale artiştilor, politicienilor, funcţionarilor şi regilor care îl populau. Există savuroase evocări ale lui Caragiale, care bătea străzile Iaşilor în căutare de un loc pro  pice pentru a-şi deschide o berărie şi pleca convins că „Iaşul nu este un oraş comercial“, ale vizitei regelui Carol şi a reginei Elisabeta cu ocazia inaugurării palatului Universităţii, când în turul oficial regele Carol s-a găsit în faţa situaţiei de a gusta dintr-o mâncărică de cartofi pe care a găsit-o bună, dar cam piperată. Documentează cu umor fin şi credinţele oculte ale ieşenilor, cum ar fi vrăjitoria. Povesteşte următoarea păţanie cu tâlc: unei femei i se prezisese de „un vrăjitor care-şi avea biroul prin Tătăraşi“ că va naşte un copil mort, ceea ce s-a întâmplat, mai ales că existaseră antecedente similare. Femeia a anunţat atunci că va muri şi ea, ceea ce din nou s-a întâmplat în următoarea zi. Rezultatul? „Vrăjitorul, în loc să fie luat cu pietre de către mahalagii, a devenit profetul cel mai sfânt, întrucât a dat dovezi că prevestise exact în cazul cu femeia în chestiune“. Norocul ieşenilor a fost că la scurt timp, toţi vrăjitorii s-au mutat la Capitală, unde se câştiga mai bine – aceasta a fost o clarviziune.

Rudolf Suţu s-a căsătorit cu Helene Cazaban, fiica unui inginer francez, alături de care a avut patru copii: pe Radu, Dimitrie, Rodica şi Georgeta. Rodica Suţu a ajuns o pianistă şi compozitoare faimoasă, iar fiul Georgetei, Radu Negrescu-Suţu, este un scriitor care s-a refugiat în Franţa în perioada comunistă, după ce a semnat în 1977 apelul lui Paul Goma, şi este autorul unei istorii complete a familiei, „Cartea de aur a familiei Suţu“ (editura Capitel Avangarde, 2013). Rudolf Suţu a decedat în Bucureşti, în 1949, şi a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

Alexandru A. Suţu, ultimul medic al lui Mihai Eminescu

Alexandru A. Suţu (foto) face parte din tagma boierilor-pionieri. După ce a studiat medicina la Atena şi la Paris, s-a reîntors în ţară, unde a pus bazele Catedrei de Psihiatrie. Adică a fost primul profesor universitar de psihiatrie. De aici, toate celelalte pe care le-a realizat au fost o consecinţă firească a devotamentului său. A devenit director al sanatoriului Mărcuţa din Bucureşti, fiind şi medicul care s-a îngrijit de pacientul Mihai Eminescu. Alexandru A. Suţu a făcut parte din comisia care a dat raportul medical asupra stării extrem de precare de sănătate a poetului: „Domnul Mihail Eminescu este atins de alienaţie mintală în formă de demenţă, stare care reclamă şederea sa într-un institut“. Din calitatea de efor al spitalelor civile, a contribuit la organizarea asistenţei moderne a bolnavilor psihici şi a susţinut adoptarea unei legislaţii psihiatrice moderne. De asemenea, a fost primul autor român de lucrări ştiinţifice de specialitate, printre cele mai importante numărându-se „Simptomele catatonice. Mecanismul şi valoarea clinică“, „Imbecilitatea  din punct de vedere penal“ şi „Raportul reciproc dintre sifilisul secundar şi psihozele primitive“.

Colecţionarul. Marele numismat român Mihail C. Suţu

Mihail C. Suţu (foto) a rămas în conştiinţa publică drept primul mare numismat român. Era apreciat chiar de Academia de Ştiinţe din Berlin, care-l găsea „cel mai complet colecţionar al monedelor pontice din întreaga lume“. Nu e puţin lucru. Era o personalitate a vremii sale, cultivat cumsecade la Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi din Paris. Pasiunea pentru antichităţi şi monede l-a propulsat firesc în funcţia de preşedinte al

Societăţii Numismatice Române, chiar în anul înfiinţării, 1903.  Suţu era amic şi cu episcopul Netzhammer, care de asemenea era mare colecţionar şi care reţinea în jurnalul său: „Pe lângă premierul D. Sturdza, întemeietorul numismaticii româneşti, M. Sutzu este cel mai important numismat din România“. I s-a dus vestea până în Marea Britanie, iar în 1909, bătrânul uscăţiv, cu mustăcioară şi iute-n mişcări a fost ales membru activ al

Societăţii Numismatice Regale din Marea Britanie. Desigur, din 1909, a fost şi membru titular al Academiei Române. Cercetările sale asupra monedelor greceşti şi romane au fost publicate în cele mai importante reviste de specialitate din acea vreme, deşi cea mai importantă a apărut postum, în 1943. Lucrările sale au devenit un reper care nu putea fi dat deoparte. De pildă, imediat după căsătoria cu Maria I. Cantacuzino, a făcut o incursiune prin Egipt, unde a descoperit că prima unitate ponderală pentru calcularea greutăţilor a fost bobul de grâu de o anumită calitate – bob de grâu care se răspândise atât la civilizaţiile asiro-babiloniene, cât şi la egipteni şi romani.  Pe lângă numismatică, a fost preocupat şi de modernizarea statului. Astfel că, din funcţia din Ministerul Domeniilor şi din cea de director al Poştelor, s-a îngrijit de organizarea şi dezvoltarea serviciului poştal în mediul rural. Pentru o scurtă perioadă, a deţinut şi o funcţie înaltă, cea de guvernator al Băncii Naţionale a României (1899-1904), când s-a preocupat de extinderea reţelei agenţiilor BNR din ţară şi de negocierile pentru ca privilegiul de emisiune monetară al Băncii să fie prelungit, iniţial până în 1920, apoi cu încă  10 ani.

Palatul Suţu era epicentrul mondenităţilor în Belle Époque

Într-o vreme când mahalalele bucureştene găzduiau armonios conace dichisite şi gospodării cu porci, găini şi gâşte, boierul Costache Grigore Suţu a decis să-şi construiască un palat splendid, cu etaj, chiar în mijlocul târgului. Chiar în faţa spitalului Colţea, unde se afla şi Turnul Colţei, cel mai înalt edificiu din acea perioadă. I-a tocmit pe arhitecţii Konrad Schwink şi Johann Veit să facă planurile pentru o clădire în spiritul vremii, cu elemente gotice şi decoraţiuni ample, cum ar fi portalurile de la intrare, marcate cu steme şi inscripţii, ferestrele largi şi saloanele impunătoare.

Inversul caselor noastre

Finalizat în 1835, palatul era cea mai impunătoare reşedinţă din centrul Bucureştiului: „Intrarea majestuoasă, largă, înaltă, inversul intrărilor caselor vechi româneşti, cu intrare îngustă. Ferestrele largi cu oberlichturi, inversul ferestrelor obişnuite la noi, pătrate sau dreptunghiulare. Spatele clădirii, care pe vremuri dădea în grădină, identic cu faţada principală, inversul caselor noastre al căror spate nu corespundea întru nimic cu faţada“, aprecia meticulos Emanoil Hagi-Mosco în „Amintirile unui oraş“. Ulterior, în jurul anului 1862, interioarele au fost modernizate şi înfrumuseţate de Karl Storck, vedetă a arhitecţilor care activau în România la acea vreme. El a adăugat şi scara monumentală, bifurcată, ce se reflectă într-o oglindă imensă adusă din Murano.
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus