Stiri de ultima ora

Selly, manelele și educația - Dilema veche

Selly, manelele și educația -  Dilema veche
Cultura
Zilele acestea s-a discutat pe larg despre decizia tînărului vlogger Selly de a-și sărbători ziua de naștere prin invitarea unui manelist cu succes la publicul acestui gen muzical. Dincolo de tabloidizarea scandalului și atacurile pe această temă la adresa vlogger-ului, tocmai la televiziunile care au promovat manelele ca divertisment în programele lor, incidentul e un prilej de redeschidere a subiectului dintr-o altă perspectivă: înseamnă automat asumarea preferinței pentru manele inadecvarea ca participant într-o discuție despre reforma educației? 

Pentru a găsi răspunsul la această întrebare, e necesară o incursiune în istoria acestui gen muzical. Încă din 2006, în două ediții succesive ale Suplimentului de cultură , Cristian Neagoe a adunat mai multe materiale care au abordat fenomenul pe larg. Andrei Oișteanu menționează originea turcească a manelelor, cîntate de muzicanții din Meterhanea (fanfara sultanului). Însuși Dimitrie Cantemir, școlit la Stambul, a compus nu mai puțin de 35 de manele culte. Ceva mai tîrziu, Anton Pann a cules într-o carte intitulată Spitalul amorului numeroase manele, pe care le-a și interpretat. Epoca fanariotă și-a adus și ea aportul la răspîndirea manelelor, prin intermediul lăutarilor români sau romi.

Revenind la actualitate, în primul capitol al doctoratului său despre manele, scriitorul Adrian Șchiop explică de ce maneaua este ascultată, în primul rînd, de tineri, deși, conform studiilor culturale, nu aparține unei culturi a tinerilor. Explicația ar consta în faptul că, în anii ’80, odată cu primele manele (denumite „etnopop” în literatura de specialitate) cîntate pe instrumente electrice, regimul comunist nu permisese apariția unei scene alternative la cea oficială. Cu excepția Cenaclului Flacăra, valorile tinerilor nu se regăseau în muzica difuzată pe scară largă, fapt care justifică atracția exercitată de muzica orientală și manele. Versurile directe, neaoșe, abordează probleme reale cu care se confruntau tinerii, spre deosebire de discursul fad, artificial, al muzicii pop a vremii.

După căderea comunismului, manelele au rămas „folclorul ghetoului”, prin care s-au cîntat spaimele și aventurile din tranziție ale unor categorii de oameni care au fost printre cei mai afectați. De ce nu a devenit hip-hop-ul (un gen muzical de import) muzica ghetoului românesc? Cu toate că la început au existat cîteva colaborări de succes între manele și hip-hop, genul apărut inițial în anii ’70 în Bronx (New York) a fost la noi adoptat treptat de tinerii urbanizați, odată cu intelectualizarea și clonarea lui după modelele de import și îndepărtarea de problemele periferiei pe care ar fi trebuit să o reprezinte.

Într-un alt articol foarte comentat din 2011, Șchiop afirmă chiar că, deși inițial tolerant față de manele, hip-hop-ul devine ironic, condescendent și apoi rasist (vezi Paraziții). Rasismul mascat ar fi explicația intoleranței publicului larg față de manele, care sînt interpretate în principal de romi. Intelectualii conservatori, prin vocea lui Gabriel Liiceanu, sînt primii care remarcă „manelizarea” României, iar cei de stînga copiază doar modele vestice, fiind inițial rezervați față de manele, pe care le tolerează cel mult din empatie față de situația precară a romilor, fapt ce ascunde tot o poziție de (ne)asumată superioritate. Preferința pentru manele e văzută ca un semn al unei occidentalizări insuficiente sau al unei reticențe față de modelele civilizației vestice, iar fanii acestora sînt denumiți cocalari, cuvînt care devine un brand de țară. Șchiop, un fan declarat al manelelor, subiect și al romanului ecranizat Soldați: poveste din Ferentari e de părere că „reacția antimanele vine din complexe supracompensate”.

Pe de altă parte, folclorul, sub toate formele sale, rămîne un element important în cadrul unui popor mai degrabă conservator, tradiționalist, fiind transmis din generație în generație prin intermediul participărilor la evenimente importante pentru comunități, fie ele rurale sau urbane: nunți, botezuri, cumătrii etc. Din mimetism, dorința de a face pe plac părinților sau rudelor mai în vîrstă sau dintr-o preferință reală a organizatorilor, folclorul nu lipsește nici de la astfel de evenimente de familie în care difuzarea de manele este interzisă.

De altfel, ca răspuns la fenomenul de globalizare, căutarea „autenticității”, a trăsăturilor originale ale națiunii de către unele audiențe a făcut ca elementele etno să devină din ce în ce mai prezente și apreciate în diverse genuri muzicale. Fuziunea dintre tradiţional şi modern determină apariția unor forme hibride precum pop-folk, etnopop, etno-jazz, etno-rock, balkan-etno, electro-folk, hip-hop cu influențe folclorice ș.a. Printre proiectele muzicale cu succes la public care au valorificat filonul etno sînt Phoenix, Zdob și Zdub (+ DJ Vasile), Subcarpați, Argatu’, Balkan Tacsim.

După o scădere a popularității la începutul decadei 2010, manelele revin în forță în preferințele publicului tînăr. Hipsterii români, care la început le ascultă „ironic”, organizează petreceri în cluburi din București sau la Cluj-Napoca, în cadrul TIFF, iar stîngiștii și le asumă deschis ca o formă de solidarizare cu Celălalt, după modelul adoptării culturii negre de către albii dominați de sentimente de vinovăție în America anilor ’50. Ipocrizia discursului antimanele la o parte dintre amatorii de muzică electro transpare succesiv odată cu difuzarea în cadrul mai multor festivaluri mari din țară a piesei „Așa sînt zilele mele”, interpretată de celebrul Adrian Minune, și fredonată de majoritatea participanților aflați la acele concerte.

De altfel, în justificarea opțiunii sale de a chema un interpret de manele la ziua lui, Selly face comparația dintre versurile manelelor și trap-ului, un subgen al muzicii hip-hop apărut în SUA în anii ’90 și care a căpătat o popularitate ridicată în rîndul Generației Z. În timp ce nimeni n-ar fi protestat față de un artist trap, anvergura scandalului a fost potențată, spune el, de prezența unui manelist și a trupei sale.

Însă, dintr-un calcul cinic sau din convingere, Selly nu poate fi altceva decît portavocea cohortei sale de urmăritori, care îl validează ca exponent și care n-au nici o problemă în a-și asuma preferințele pentru un anumit gen muzical. Dacă ne dorim, ca societate, să oferim celor tineri posibilitatea de a descoperi și îmbrățișa și alte genuri muzicale, nu putem să-l excludem pe Selly din dezbatere pentru că nu corespunde așteptărilor unora, deoarece n-am face altceva decît să închidem simbolic ușa dialogului cu toți cei care se simt reprezentați de el. Primul pas către schimbarea stării de fapt este acceptarea și asumarea ei.

George Pleșu este manager cultural și președintele Asociației Culturale AltIași.
dilemaveche.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus