Stiri de ultima ora

Preotul Constantin Coman: „Mai rea decât lăcomia pântecelui este trufia minţii“

Preotul Constantin Coman: „Mai
rea decât lăcomia pântecelui este trufia minţii“
Cultura
Preotul Constantin Coman                                FOTOGRAFII: Radu Sandovici

Teologul şi profesorul Constantin Coman, care slujeşte la Biserica „Sfinţii Voievozi“, apreciază „cunoaşterea ce porneşte de la simţuri şi se împlineşte la nivelul cel mai intim şi adânc al persoanei, al inimii sau al duhului“.

La mijlocul lunii decembrie, la Institutul Cervantes din Bucureşti, invitatul lui Horia-Roman Patapievici, la dialogul "Înapoi la argument",  a fost  părintele Constantin Coman, profesor şi preot la Biserica „Sfinţii Voievozi“ din Bucureşti.  Dezbaterea a avut tema ”Creştinism, simţuri şi Cartea simţurilor“, pornind de la volumul coordonat de Dan C. Mihăilescu la Editura Humanitas.

”Ştiţi care este textul care îmi place în chip aparte în Cartea simţurilor? Textul părintelui profesor Constantin Coman, Despre vederea lui Dumnezeu sau Despre simţirea înţelegătoare - o însumare a erudiţiei teologale din România de azi”, a apreciat criticul literar Dan C. Mihăilescu.

Preotul Constantin Coman a obţinut un doctorat în teologie la Universitatea din Atena şi este profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian“, din cadrul Universităţii Bucureşti.  Fin cunoscător de limba greacă, traducător de Filocalie, părintele Coman este şi consilier  la Editura Bizantină din Bucureşti, unde a şi publicat mai multe cărţi dintre care amintim „Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor“ şi „Între iluzia împlinirii şi certitudinea eşecului“.

"Adevărul": Există o cunoaştere prin simţuri? Cum aţi defini-o?

Constantin Coman: În spaţiul teologiei răsăritene se operează cu un principiu gnoseologic unanim acceptat, anume acela conform căruia „adevărul nu este în cuvinte, ci în lucruri“. Acesta este completat de un al doilea principiu, care decurge din primul: „oricât de complet şi reuşit ar fi discursul sau descrierea lucrurilor, acestea nu pot epuiza şi, deci, nu se pot substitui lucrului în sine“.  În consecinţă, cunoaşterea presupune contactul cu lucrul/realitatea de cunoscut, realizat evident prin simţuri. Limba română face distincţie între  „a şti şi a cunoaşte“, între „ştiinţă şi cunoştinţă“. A şti înseamnă a avea informaţii despre cineva sau despre ceva, gradul de ştiinţă crescând pe măsura creşterii volumului de informaţii, în timp ce a cunoaşte presupune cu necesitate experienţa nemijlocită a persoanei sau lucrului de cunoscut. Spunem despre cineva că îl cunoaştem doar în situaţia în care cel puţin l-am văzut. Cunoaşterea sau cunoştinţa are şi ea grade diferite, în funcţie de calitatea sau intensitatea contactului nostru cu persoana sau lucrul respectiv.

Ştiinţa este acumulată prin minte. Cunoaşterea se realizează prin simţuri, se acumulează la nivelul simţirii şi este un eveniment complex ce implică faptul împărtăşirii, al participării. Între cunoscător şi cunoscut se produce o relaţie directă prin intermediul căreia se realizează un transfer reciproc de energie, de duh.

Măsura cea mai înaltă de cunoaştere se realizează în spaţiul unei relaţii de iubire, în care împărtăşirea reciprocă atinge cel mai înalt grad.  Centrul cunoaşterii este inima, după cum ne confirmă experienţa însăşi a lucrurilor. Nu poţi progresa în cunoaşterea cuiva pe care-l dispreţuieşti sau îl urăşti.

Starea de duşmănie sau de mânie viciază actul de cunoaştere şi de înţelegere a realităţii. Mânia orbeşte, spune şi poporul. Relaţia nu poate demara decât dacă există minimală încredere, credinţă. Evagrie Ponticul spune un lucru care recapitulează întreaga gnoseologie creştină: „Credinţa este începutul iubiri, iar sfârşitul/capătul/deplinătatea iubirii este cunoaşterea lui Dumnezeu!“.

Dacă se merge cu gândul şi cu inima până la capăt, orice act de cunoaştere reală, la orice nivel ar începe el, dacă este serios, consistent şi consecvent, va duce pe om la Dumnezeu, chiar dacă pleacă de la cunoaşterea celei mai neînsemnate făpturi. Cunoaştere adevărată nu există decât între subiecţi personali,  între oameni întreolaltă şi între oameni şi Dumnezeu. Restul universului creat pare a-şi avea rostul sau raţiunea ultimă de a fi în spaţiul relaţiei de iubire dintre oameni şi dintre oameni şi Dumnezeu. Pentru oamenii credincioşi lumea este darul iubirii Creatorului către oameni şi folosirea ei pozitivă de către oameni nu poate fi decât tot în slujba iubirii dintre oameni şi dintre oameni şi Dumnezeu!

De aceea cunoaşterea porneşte de la simţuri şi se împlineşte la nivelul cel mai intim şi adânc al persoanei, care este inima sau duhul ei.

Cunoaşterea deplină echivalează cu împărtăşirea deplină, cu experienţa plenară a celui cunoscut. Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte despre interioritate reciprocă, adică cei doi îşi devin interiori unul altuia, evident la nivelul duhului lor, al energiei lor personale.

Cine iubeşte cu adevărat doreşte să se împărtăşească de chipul celui drag, de cuvintele lui, de mirosul lui, de trupul lui, de gustul lui. De fapt, doreşte să se împărtăşească de persoana iubită la propriu, care este prezentă în chip, în cuvinte, în trup, în miros etc. Lucrul acesta îl putem proba şi confirma fiecare dintre noi, în temeiul propriei experienţe. Să spunem că trupul este cea mai senzorială prezenţă a celuilalt. Nu ne este suficientă împărtăşirea de trup, atingerea de trup sau chiar unirea trupească. Avem nevoie ca în trup să ni se împărtăşească, cu voie liberă şi dragostea, cel pe care-l iubim. 

Cum aţi raporta cunoaşterea senzoriala la cea ştiinţifică? Cum e învinsă raţionalitatea de senzorialitate?

Nu ştiu dacă mă pricep să fac bine această distincţie şi nici nu ştiu dacă cele două trebuie în mod necesar puse în tensiune. Am impresia că în cele de mai sus ar putea fi cuprins şi răspunsul la această întrebare. Mi se pare firesc ca ştiinţa să conducă la cunoştinţă, să determine la relaţie, la cunoaştere prin întâlnire, prin contact, prin împărtăşire. În cele din urmă, cunoaşterea unui lucru presupune cunoaşterea raţiunii lui ultime de a fi. Cunoaşterea ştiinţifică suferă de multe ori datorită faptului că se opreşte cu investigaţia la lucrul în sine şi nu-l aşază în întregul din care face parte.

O elementară observaţie ne confirmă că toate componentele lumii noastre nu-şi au raţiunea de a fi în ele însele, ci în afara lor. Omul însuşi nu-şi are raţiunea de a fi în sine şi nu se împlineşte închizându-se în sine şi  alimentându-se egoist, pentru propria satisfacţie. Auto-satisfacţia este cea mai gravă perversiune a firii umane, tocmai pentru că afectează raţiunea ultimă de a fi a firii umane înseşi. Ei bine, există o raţionalitate coerentă a întregii creaţii, a fiecărei componente în parte şi a creaţiei în ansamblul ei.

Noi, cei credincioşi – oricât de puţin credincioşi am fi – credem că raţionalitatea lumii se recapitulează şi se oglindeşte în relaţia de dragoste dintre oameni întreolaltă şi dintre oameni şi Dumnezeu. Universul creat, luat în parte şi în întregime, îşi află sensul şi raţiunea ultimă de a fi – prin urmare se oferă cunoaşterii ştiinţifice -  în spaţiul relaţiei dintre oameni şi dintre oameni şi Dumnezeu. Dacă îl excludem pe Dumnezeu din ecuaţie, lucrurile diferă substanţial şi se complică foarte mult.

 De ce suntem copleşiţi de simţuri? Cum le putem controla? Care e simţul care ne trage cel mai jos din planul spiritual? Ce poate fi mai rău decât lăcomia pântecelui?

Nu simţurile ne copleşesc, ci înclinaţiile noastre nefireşti, patimile noastre, duhurile care ne domină, gândurile nestăpânite. Lucrurile sunt uşor verificabile la nivelul propriei noastre experienţe. Simţurile, ca şi toate mecanismele psiho-somatice ale omului sunt sub comanda subiectului personal, a persoanei concrete pe care o întrupează. Persoana are comanda asupra simţurilor şi asupra mecanismelor ce prelucrează informaţiile furnizate de simţuri. Nu creierul gândeşte, ci eu, spunea un filosof francez, ilustrând un adevăr ce ţine de bunul simţ. Dacă le stăpâneşte şi le foloseşte conform raţiunii lor va beneficia de o relaţie funcţională şi folositoare cu exteriorul.

Dacă nu va fi vigilent şi va ceda controlul, va abdica de la darul stăpânirii de sine, atunci funcţionarea acestui complex mecanism care este omul se va tulbura grav. Sfântul Apostol Pavel afirmă undeva că lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor răutăţii… (Efeseni 6,12).

Nu simţul gustului, nu pântecele sunt de vină pentru lăcomia pântecelui, ci duhul lăcomiei care se instalează în noi, din pricina absenţei noastre de la cârma propriului organism. Părinţii Bisericii vorbesc, în consecinţă, despre duhul lăcomiei, duhul curviei, duhul trândăviei, duhul slavei deşarte, duhul trufiei etc.

Acestea sunt nişte stări dominante, care se instalează uneori fără drept de apel în noi şi care ne uzurpă dreptul suveran de stăpânire a sinelui.  Simţul văzului ne poate deschide şi cel mai minunat univers al contemplării frumuseţilor acestei lumi, dar ne poate deschide şi întreţine şi cele mai de jos şi urâcioase pofte.

Nu simţurile sau organele sau mecanismele noastre trupeşti şi sufleteşti ne conduc viaţa, bine sau rău, ci fiecare dintre noi sau duhurile care se instalează în noi din pricina lipsei de vigilenţă, de trezvie şi de voinţă. Cât priveşte ultima întrebarea, mai rea decât lăcomia pântecelui este trufia minţii!

Cum situaţi sexualitatea pe harta simţurilor si in ce mod erosul poate fi thanatos, având o deschidere dincolo de simţuri?

Sexualitatea nu este un simţ, ci este un instinct primar, fundamental, care se lucrează inclusiv prin simţuri. Percepţia sexualităţii, mai ales sub presiunea nemiloasă a industriei pornografice este una aproape exclusiv negativă. Să nu uităm însă că instinctul, oricare ar fi el, este aşezat în firea omului cu un rost pozitiv. Dacă funcţionează conform raţiunii lui de a fi, atunci el contribuie la aşezarea omului în fire şi, deci, la împlinirea lui. Dacă, însă, deviază sau se încadrează sub limitele raţiunii lui de a fi, atunci contribuie la pervertirea sau alterarea firii şi la decadenţa persoanei umane.

Omul nu se inventează pe sine. El beneficiază de o existenţă dată. Este dator să cunoască funcţionarea firească a mecanismelor care întreţin viaţa, existenţa personală şi conştientă. În timpurile din urmă, omul pare să ignore acest adevăr elementar şi accesibil celei mai simple minţi şi violentează firea în direcţii dintre cele mai perverse.

Ar trebui să ştie că ignorarea şi violentare firii conduce la degradarea ei, la nefericirea şi neîmplinirea subiectului personal sau ipostasului posesor. Instinctul de reproducere este unul dintre cele mai puternice şi îl face pe om foarte vulnerabil. El este un dar mare care stă la temelia perpetuării neamului omenesc şi  a iubirii dintre bărbat şi femeie. El se poate degrada şi acest lucru se întâmplă cânt persoana umană nu-şi este stăpână şi nu controlează frânele acestui mecanism. În care caz se poate instala nesăţiosul duh al desfrânării, care poate coborî existenţa umană – inclusiv cea senzorială – la cele mai decadente forme.

În textul dumneavoastră din carte, îl citaţi pe Calist Patriarhul: „Iar ochii mintii sunt deschizătura inimii prin credinţa“. Cum poate fi adusă mintea in inima? Cum ni se relevă credinţa prin simţuri?

Părintele Stăniloae comentează într-un discurs elaborat afirmaţia Sfântului Calist. Credinţa ne deschide inima. Credinţa este o mişcare interioară, voită, a sufletului omului spre cineva. Ochii minţii reprezintă capacitatea omului de a vedea sensul, rostul lucrurilor, de a înţelege realitatea.

 Încrederea în cineva ne face să ne deschidem porţile sufletului pentru acel cineva. Neîncrederea, suspiciunea ne face să ne închidem. Reamintesc, cuvântul lui Evagrie: Credinţa este începutul iubirii…
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus