Stiri de ultima ora

PORTRET Cum a ajuns Zavaidoc milionar după ce a refuzat să fie tenor la Operă

PORTRET Cum a ajuns Zavaidoc milionar după ce a refuzat să fie tenor la Operă
Cultura
Zavaidoc a fost un lăutar cu ştaif, a cărui voce a cucerit elitele vremii. Inclusiv Opera Română şi l-a dorit cap de afiş, însă a refuzat oferta şi, în schimb, a cântat cu foc şi jale pe fronturile celor două războaie mondiale, dar şi în localurile simandicoase din Paris. Zavaidoc a avut totul: familie, bani şi faimă, însă a murit sărac, pe patul de spital.

În limba românească veche, cuvântul „zavaidoc“ caracteriza un om năbădăios, năstruşnic, o fire veselă şi iute. Astăzi, în schimb, a devenit prenume şi înseamnă un singur lucru: unul dintre cei mai mari lăutari din istoria muzicii româneşti. Porecla şi-a căpătat-o când cântecul era de dor sau de îmbărbătare, pe frontul Primului Război Mondial. Avea 20 de ani când s-a oferit voluntar în război. A făcut parte din Regimentul 44 Infanterie, o unitate care a avut baza de recrutare chiar la Piteşti, în oraşul său natal. Aşa că, din octombrie 1916, a plecat împreună cu fratele său în exilul din Moldova – cât timp Muntenia era sub ocupaţie germană, românii plecaţi care cum a apucat trăiau unul dintre cele mai cumplite episoade din istoria modernă a României.

Cântec pentru refugiaţi

Acolo, la Iaşi, în capitala refugiului, Zavaidoc a dat de artiştii care veniseră să mai ridice moralul oamenilor. Două grupuri sosiseră de la Bucureşti: cel de muzică, condus de marele George Enescu, şi cel de actori, condus de Constantin Tănase. Fără să stea prea mult pe gânduri, Zavaidoc a completat rândurile muzicanţilor. Şi cânta, cânta Zavaidoc de sărea cămaşa de pe el. Cânta pe front, în spitale de campanie, în săli reci, de-i intra frigul în oase, cânta pentru răniţi, pentru soldaţi, pentru sărmani, cânta cu foc, de dor de casă, de curaj şi dragoste pentru neam.

Prezenţa lui Zavaidoc în Moldova Marelui Război, dar şi vocea sa de neuitat au fost confirmate şi de Elena Zamora, artistă şi colegă de scenă cu el. Pe un bilet îngălbenit de vreme, cântăreaţa de operetă a lăsat scris: „În timpul în care Zavaidoc se afla la Paris, eu, cântăreaţa Elena Zamora, l-am auzit cântând muzică populară, nu orice fel de muzică populară, ci autentica muzică populară românească. De asemenea, în războiul din 1916, a cântat pe front răniţilor alături de mine şi de George Enescu. Elena Za-mora, artistă emerită“.

Lăutar de popotă

Chiar şi după ce războiul s-a terminat şi România Mare a devenit un fapt concret, românii tot mai aveau de luptat: un ultim conflict, în 1919, cu proaspăt veniţii la putere bolşevici unguri. În aprilie 1919, armata maghiară bolşevică a atacat Armata Română aflată în munţii Apuseni. Răspunsul românilor avea să fie amplu şi răsunător: după înaintarea treptată, au trecut Tisa şi au ocupat Budapesta, în seara zilei de 3 august 1919. Zavaidoc, cu muzica lui, a fost acolo. Sub oblăduirea generalului Traian Moşoiu, comandant al Garnizoanei militare Budapesta şi Guvernator Militar al teritoriilor ungare de la vest de Tisa, vocea lui a răsunat pentru românii care nu se dăduseră bătuţi.

Avea, cum s-ar spune, din născare, un registru înalt, de-a dreptul de invidiat. În al doilea rând, avea o forţă a vocii, fizică, excepţională. Pe timpul lui Zavaidoc nu s-a cântat niciodată nici la amplificator, nici nu se cunoştea microfonul ca să cânte la el în aer liber.

Viorel Cosma, muzicolog, în documentarul TVR "Zavaidoc" 

Despre cântările lui de pomină aflăm din memoriile lui Radu Cosmin, „Românii la Budapesta. Volumul II: În capitala lui Bella Kuhn“: „În vremea asta, ţiganul cazon Marin Teodorescu, zis Zavaidoc, îi trage de mama focului cu ciocănaşele pe «ţambal» şi îi zice pe gură, pe arie de Tango şi Maxixe, cuplete hazlii de campanie în care s-aud numele şefilor. E un cântec pe care-l aud des de la popota generalului Moşoiu. Sunt nişte cuplete, «Cupletele lui Mackesen», improvizate de locotenentul rezervist Jean Dubert, care el însuşi cântă foarte frumos din voce bucăţi de Leoncavallo: Matinata, Pagliacci, Pucini – Tosca; romanţe de Tosti, Rigoletto de Verdi, precum şi arii româneşti. Dar iată cam ce-i trage zilnic Zavaidoc, la ţambal şi din voce: «Vai, la Bucureşti/ Este zarvă mare,/ E scandal colosal./ Mackesen cel tare/ Astăzi este el/ Omul fericit/ Căci de la Wilhelm al II-lea/ Ordin a primit:/ Ia două divizii Bavareze/ Şi pe cele Vieneze/ Şi îndată să porneşti/ Înspre Mărăşeşti./ Să-mi prinzi acel rest de armată/ În sfârşit; s-o faci lată. După două zile/ În foc a intrat/ Mackesen disperat/ La Berlin a telegrafiat:/ Nu mai pot, nu mai pot/ Mă sufoc la Mărăşeşti!/ Toţi îmi plâng de milă/ Sunt bătut/ Sunt gonit/ Wilhelm dragă, ce-am păţit!/ Ich hab mich blamiert!»“. La Budapesta, între soldaţii victorioşi, şi-a căpătat şi porecla ce avea să-i aducă faima, un nume, pare-se, dat chiar de către generalul Traian Moşoiu.

Bucureştiul lăutarilor

La întoarcerea de pe front, Zavaidoc a găsit un Bucureşti al tuturor, un Bucureşti înfloritor, al veseliei. Şi-a trăit cei mai buni ani în vremurile Micului Paris, unde modernul şi tradiţia realizau o simbioză perfectă. Capitala răsuna zilnic de petreceri şi sindrofii, din grădini de vară elegante până la cârciumi de mahala. Peste tot, lăutarii şi artiştii autentici erau lorzii scenelor. La o adică, Bucureştiul lui Zavaidoc nu era cu mult diferit faţă de cel din vremea domnului fanariot Caragea, aşa cum îl descria Ion Ghica în scrisorile sale către Vasile Alecsandri: „Arta era lucru necunoscut. În tot Bucureştiul nu se aflau decât un singur piano şi o harpă. Muzica aparţinea lăutarilor şi cântăreţilor de biserică“. O menţiune notabilă, totuşi: acum, Micul Paris oferea o competiţie acerbă, miticii erau mai doritori de muzică bună şi petreceri: „Incontestabil că bucureşteanul jertfeşte prea mult pe altarul mâncarei, băuturii şi petrecerilor, iată de ce viaţa de noapte cu vin bun şi lăutari a cultivat-o cu sfinţenie. Petrecerile bucureştene erau nedespărţite de lăutari. Lăutarii înveselesc şi au înveselit din timpuri pe care nu le putem preciza, lăutarii bucureşteni erau oaspeţi iubiţi ai tuturor chefurilor“, scria Constantin Bacalbaşa în volumul „Bucureştii de altădată“.

„Avea o voce de tenor“

Aşadar, după război, Zavaidoc vine în Bucureşti şi se apucă serios de muzică – dar şi industria îl îmbrăţişează serios. Începe să ia lecţii de canto cu tenorul Operei Române Dumitru Mihăilescu Toscani şi profesorul Dimitrie Cutavas şi astfel vocea lui ajunge la cei cu urechea şlefuită. Artistul este ademenit din toate părţile: ba să cânte într-o trupă lirico-dramatică, ba să fie tenor. Până la urmă, Zavaidoc a ales lăutăria – şi bine-a făcut. „Avea, în primul rând, o voce de tenor cu un registru înalt ieşit din comun. Profesorul i-a propus, când s-a înfiinţat Opera Română de stat, în 1921, să-l facă cântăreţ de operă, ceea ce Zavaidoc a refuzat. Avea, cum s-ar spune, din născare, un registru înalt, de-a dreptul de invidiat. În al doilea rând, avea o forţă a vocii, fizică, excepţională. Pe timpul lui Zavaidoc nu s-a cântat niciodată nici la amplificator, nici nu se cunoştea microfonul ca să cânte la el în aer liber“, povestea muzicologul Viorel Cosma în documentarul TVR „Zavaidoc“.

Am aflat de la mama că venea de mai multe ori pe zi în vizită la maternitate încărcat cu cartoane cu prăjituri pentru tot personalul sanitar şi pentru toată lumea. Le spunea tuturor: «Taică, am avut milioane, dar fericirea pe care o am acum, că am copil, nu am avut-o!»

Constanţa Zavaidoc, fiica artistului, într-un interviu pentru lautarie.com

În alegerea lăutăriei, Zavaidoc n-a pus neapărat preţ pe muzică, ci pe viaţa de lăutar, dar şi pe bani – justifica prin faptul că banii pe care îi lua într-o lună de la Operă îi făcea într-o noapte la o petrecere. În perioada interbelică ajunsese să fie unul dintre cei mai bogaţi artişti, lucru deloc greu de crezut, după cum spunea şi Viorel Cosma: „De unde Zavaidoc avea sume atât de mari? Nu a câştigat din restaurante sumele fabuloase şi cuvântul acesta trebuie înţeles. Soţia lui îmi spunea că Zavaidoc a fost mi-li-o-nar, că avea cont deschis la Marmorosch Blank şi acest lucru cred. Dar am remarcat din discuţiile pe care le-am avut cu ea că banii aceştia proveneau de la cele trei case de discuri care au stat în permanenţă în spatele carierei lui. Este vorba de marile firme Columbia, His Master’s Voice şi Odeon, unde a făcut înregistrări în permanenţă din anii 1930 până în 1939, iar când s-a făcut firma bucureşteană Cristal, el a imprimat şi la această firmă“.

Dar pe cât era de bogat Zavaidoc, pe atât de generos era, lucru pe care îl confirmă, peste ani, şi colegul lui de formaţie, Florea Voinicilă: „Eu mi-l amintesc cum a fost: un artist adevărat, din toate punctele de vedere. Avea toate calităţile omeneşti – era foarte cumsecade, un om pe care puteai conta. Nu ştia să jignească pe nimeni, nu ştia să vorbească urât. Ce bani lua îi împărţea cu noi, îi punea la orchestră. El venea şi mi-i da mie ca să-i număr şi să-i împart la oameni“.

„Tata a cântat cu mine în braţe pe front“

Marin Teodorescu, aşa cum stătea scris în buletin, s-a născut pe 8 martie 1896 – vasăzică, i-a fost predestinat să fie adorat de femei. A fost cel mai mic dintre cei doi băieţi şi mai avea încă două surori. Cât despre talent şi pasiunea pentru muzică, ştim cu siguranţă de la cine a moştenit-o: tatăl său, Tănase Teodorescu, era un mare lăutar în Muntenia. A primit în dar o chitară înainte de a învăţa să meargă, căci aşa îi stă bine unui viitor mare artist – dacă ne aducem aminte de copilăria lui Enescu sau Mozart.

Zavaidoc a rămas toată viaţa ataşat de locurile copilăriei. „A venit la Piteşti până în ultima clipă a vieţii. A frecventat acest oraş dintr-o dorinţă de a simţi că el este sprijinul familiei. Absolut până în clipa morţii el a fost legat de oraşul Piteşti şi a ţinut foarte mult ca întreaga casă de acolo să fie întreţinută din banii lui“, spune Viorel Cosma.

Din dragoste pentru Constanţa

Fiica artistului a fost foarte ataşată de tatăl ei, care a murit când ea avea doar 4 ani

Şi nu doar cu talent s-a născut marele artist, ci şi cu un şarm debordant. Brunet, bine făcut, cu ochii ca doi cărbuni şi cu un zâmbet care topea inimile admiratoarelor. Nu avea vreun renume de Casanova, dar s-a căsătorit târziu, la 43 de ani, cu Constanţa, o fată cu 15 ani mai mică decât el, pe care o cunoscuse la Focşani. Îşi transfera poate o parte din dragostea pentru mama lui către ea: pe cea care îi dăduse viaţă o chema tot Constanţa. Şi dacă aici doar s-a nimerit, următoarea dată s-a dorit: primul copil, o fetiţă născută pe 9 noiembrie 1940, s-a numit Constanţa. Singura, de altfel, care a putut să-i ducă moştenirea cântecului mai departe. „Am aflat de la mama că venea de mai multe ori pe zi în vizită la maternitate încărcat cu cartoane cu prăjituri pentru tot personalul sanitar şi pentru toată lumea. Le spunea tuturor: «Taică, am avut milioane, dar fericirea pe care o am acum, că am copil, nu am avut-o!»“, povestea Constanţa într-un interviu pentru lautarie.com.

Zavaidoc a mai avut alţi doi copii: o fetiţă, Niculina, născută în noiembrie 1944, dar care a murit două luni mai târziu, fix în ziua în care a murit tatăl ei, şi un băiat, care a murit în 1950 de meningită.

Cu dedicaţie, pentru Mareşalul Antonescu

Şi chiar dacă familia devenise principala sa bucurie, Zavaidoc a trebuit să stea departe de ea o vreme. În Al Doilea Război Mondial a fost chemat la unitate şi trimis la Tighina şi la Odesa. „Soldăţelul lui tăticu“ şi „Aş muri, dar nu acuma“ deveniseră hituri pe front şi ajunseseră până la urechile mareşalului Ion Antonescu. Se spune că două zile şi două nopţi încheiate a cântat Zavaidoc pentru mareşalul Antonescu şi trupele sale. „Tatăl meu cânta cu mine în braţe. Eu mă îmbolnăvisem de focul lui, când l-au concentrat la Tighina, când a fost dus la Odesa, la fermele mareşalului Antonescu. Mama, sora lui tata au mers cu mine pe linia frontului după el. Şi el când m-a văzut, toată noaptea aia a cântat cu mine în braţe – era acolo armata camuflată, cum era atunci, în Al Doilea Război Mondial“, îşi amintea fiica lui, Constanţa, într-un interviu pentru TVR.

Războiul nu doar că l-a ţinut departe de familie, dar i-a luat întreaga avere şi pe sora lui, care a fost omorâtă în timpul bombardamentelor. „La primul bombardament din 4 aprilie 1944, casa lui Zavaidoc din Costache Marinescu nr. 4 a fost bombardată şi incendiată. Şi-a pierdut absolut întreaga avere. Îmi spunea soţia lui că aveau foarte multe afişe, programe, documente, scrisori de la personalităţi importante“, spunea Viorel Cosma.

„L-am sorcovit şi tata plângea“

Mai mult, banca unde îşi ţinea economiile a dat faliment, iar Zavaidoc şi familia lui, împreună cu alţi cinci copii rămaşi în grija lui după moartea surorii, au fost obligaţi să se refugieze la Caracal. Cânta noapte de noapte prin toate localurile pentru a-şi putea întreţine familia. Stresul şi efortul fizic i-au suprasolicitat în asemenea hal organismul, încât pe 31 decembrie 1944 a fost internat de urgenţă la Spitalul Filantropia din Bucureşti. Ultimele săptămâni au fost un infern. Tensiunea îi ajunsese la 28 şi asta i-a cauzat orbirea. Apoi, a urmat o nefrită galopantă (n.r. – boală care constă în inflamarea rinichilor), care i-a adus şi sfârşitul, pe 13 ianuarie 1945.

„Aveam 4 ani când tatăl meu a murit. Ţin minte că era la început de an, în ianuarie, şi mama ne-a dus pe mine şi pe fratele meu la Spitalul Filantropia, unde era internat. L-am sorcovit şi tata plângea“, îşi amintea fiica lui.

Muzica lui nu a încetat să răsune nici după moarte, chiar dacă sunetul războiului era încă asurzitor. Cel puţin aşa scrie „Gazeta municipală“ din 22 aprilie 1954: „Ordonanţa poliţienească prin care se interzice sgomotele menite să tulbure liniştea Capitalei a fost anulată. Cel puţin aşa se înţelege prin faptul că noua întreprindere de radio care se va deschide în magherniţele din bulevardul Elisabeta colţ cu strada din faţa Cercului Militar a instalat nişte megafoane prin care se transmite muzică de Zavaidoc, Fănică Luca şi alţi autori de aceeaşi calitate“.

Răsfăţatul interbelicului: din Bucureşti până-n Paris

Zavaidoc a fost vedetă în plină epocă de aur a muzicii româneşti autentice. Concurenţa era aleasă pe sprânceană: Maria Tănase, Jean Moscopol, Mia Braia şi Cristian Vasile erau doar vârfurile de lance şi, cu toate astea, restaurantele, cârciumile şi grădinile de vară se băteau pe el. De ce? Simplu: nimeni nu părăsea incinta cât cânta Zavaidoc. Veselia ţinea până când se crăpa de ziuă – cu cântec şi pahare pline –, aşa că cine nu şi l-ar fi dorit pe Zavaidoc? „Când cânta «Maria neichii, Marie» ehe... plângea lumea... şi plâng şi eu acum... Cânta multe cântece, «De când ne-a aflat mulţimea», cânta şi romanţe, cântece de petrecere, cânta de toate. El încheia programul. Ridica sala-n picioare“, îşi aducea aminte Florea Voinicilă.

Cârciumile lui de suflet, acolo unde îşi făcea veacul, erau cele din jurul Cişmigiului, în special Berbec şi Cireşica. Toată lumea ştia asta – chiar şi vatmanul striga când ajungea la staţia din dreptul cârciumilor: „Coboară, neamule, să mănânci peşte batog şi să-ţi cânte Zavaidoc“. Legenda spune că schimba câte patru cămăşi pe noapte, iar chiuitul lui se auzea de la un kilometru depărtare – efort intens, nu joacă! Pe Zavaidoc îl mai găseai şi în localurile Vişoiu, Kiseleff, La Cotitură, dar şi La Miţa Borţoasa.

Zavaidoc a străbătut ţara în lung şi-n lat, dar a cântat de voie bună şi de amar şi în turnee prin Ungaria, Bulgaria şi Cehoslovacia. Ce să mai, era epoca lui şi şi-o trăia din plin! Sau, aşa cum spunea, simplu şi concis, muzicologul Viorel Cosma: „Zavaidoc reprezenta la vremea respectivă unul dintre vârfurile cântecului românesc, cântecului de petrecere şi era, într-adevăr, un răsfăţat al perioadei dintre cele două războaie mondiale“.

Zavaidoc a cântat şi sub Turnul Eiffel. A fost luat în ansamblul lui Grigoraş Dinicu, parte din delegaţia oficială a României care a participat la Expoziţia Universală de la Paris din 1937. Iar apoi, când se lăsa seara, băga o cântare în localul lui George Botez din Cartierul Latin al Parisului. Doi ani mai târziu, tot la acelaşi eveniment, Maria Tănase era reprezentanta românilor în mijlocul artiştilor crème de la crème.

INTERVIU Jean Dumitraşcu, managerul Filarmonicii Piteşti: „Zavaidoc a impus folclorul urban“

Jean Dumitraşcu este managerul Filarmonicii Piteşti şi cel care a înfiinţat primul festival naţional de muzică lăutărească veche care poartă numele lui Zavaidoc. Deşi este de-ai locului, din Piteşti, precum faimosul lăutar interbelic, Dumitraşcu l-a descoperit târziu pe artist, dar puterea vocii sale l-a fermecat. Jean Dumitraşcu povesteşte cum a început să-i recupereze trecutul lui Zavaidoc, cu ajutorul fiicei artistului, dar şi cum încearcă să păsteze vie tradiţia muzicii vechi lăutăreşti.

„Weekend Adevărul“: Domnule Jean Dumitraşcu, putem spune despre Zavaidoc că a fost unul dintre primii lăutari de mătase, dintre cei cu ştaif?​

Jean Dumitraşcu: Lăutari de mătase existau şi pe vremea lui Anton Pann, şi pe vremea lui Mihai Eminescu. Zavaidoc era un domn, trăia în lumea bună. Prefer să spun că a fost un interpret cu un talent uriaş, una dintre cele mai bune voci ale ţării din toate timpurile.

Cum şi-a croit repertoriul impresionant?

Zavaidoc a folosit din plin folclorul românesc, dar nu tot ce a interpretat îi aparţine, el apelând la compozitorii vremii. Putem spune că în anii ’20, el a impus folclorul urban. Cânta în formulă restrânsă, în familie, cu fratele Vasile şi sora Zoe. El cânta la chitară, fiind acompaniat de pian şi vioară – nu acordeon, nu ţambal. Aceasta era formula orchestrală, de negăsit la ţară, unde totul se învârtea în jurul unui singur instrument, vioara, cobza, trompeta, în funcţie de zona etnografică. Acompaniat de pian, nici lăutar nu îi mai poţi zice! Prefer să-i zicem solist vocal.

În afară de muzica lui, a mai rămas ceva la Piteşti care să ne amintească de Zavaidoc?

Din păcate, nu se ştie decât zona în care s-a aflat casa părintească, la intrarea în pădurea Trivale. O mică arhivă am reuşit să strâng eu – zece discuri scoase în anii ’30 de casa Columbia Records, partiturile unor romanţe tipărite şi fotografii. La iniţiativa primăriei, o stradă din Piteşti îi poartă numele şi mai există un bust, realizat, în 2007, de sculptorul Eugen Petri.

A rămas, totuşi, mitul triunghiului amoros Zavaidoc-Zaraza-Cristian Vasile. Există vreun sâmbure de adevăr în această poveste?

Nici n-a existat acest triunghi amoros. Zavaidoc avea alte iubite. O mare pasiune a făcut pentru Tuca, de nici 17 ani, din Târgovişte, pe când avea deja doi copii. Au mai fost nişte Mării din Bucureşti, cărora le-a dedicat melodii nepieritoare. Zaraza a fost iubita lui Cristian Vasile. De altfel, Cristian Vasile a şi fost acuzat de uciderea Zarazei, dar nu s-au găsit probe. În vremea asta, Zavaidoc era la Odesa, pentru a le cânta mareşalului Ion Antonescu şi soldaţilor români. Nu a existat nici măcar o legendă urbană legată de acest triunghi amoros, totul fiind rodul imaginaţiei lui Mircea Cărtărescu. Scrisă cu mare talent, povestea, cuprinsă în volumul „De ce iubim femeile“, a prins la români. În volumul meu, „Năbădăiosul Zavaidoc“, am demontat aceste lucruri, iar acum câţiva ani, într-o emisiune de-ale lui Florin Iaru, Mircea Cărtărescu a spus, amuzat, că totul a fost o invenţie a lui. Dar povestea a rămas şi va rămâne – oamenii preferă senzaţionalul.
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus