Stiri de ultima ora

Jean Moscopol, artistul căruia comuniştii n-au reuşit să-i închidă gura: „Mi-e dor cumplit de România, dar nu mă mai pot întoarce“

Jean Moscopol, artistul căruia comuniştii 

n-au reuşit să-i închidă gura: „Mi-e dor cumplit de România, dar nu mă mai pot întoarce“
Cultura
Jean Moscopol a fost vocea pe care românii au ascultat-o când le-a fost bine, la petrecerile din interbelic, dar şi în cele mai cumplite vremuri, când regimul comunist îi sufoca. A trecut de la romanţe la cuplete anticomuniste, iar pentru asta a plătit preţul. Şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii în exil, măcinat de dorul de ţară. Comuniştii s-au chinuit să-i şteargă amintirea, însă Jean Moscopol a rămas artistul care a marcat o epocă.

Între 1925 şi 1935, bucureştenii au trăit cele mai frumoase zile prin grădinile şi teatrele de vară din „micul Paris“. Sâmbătă seara distracţia se muta în cârciumile de la şosea, pe acordurile tarafului. Erau la modă însă şi localurile mai cochete, unde se serveau mâncăruri alese, vinuri fine şi şampanie Mott, iar lumea bună asculta romanţe româneşti, şansonete franţuzeşti şi canţonete italieneşti. Un astfel de loc era restaurantul Zissu, aflat pe Calea Şerban Vodă, unde îşi făcea veacul un grup vesel de prieteni. Unul dintre ei obişnuia să-şi distreze colegii fredonând melodii sau compunând, pe loc, epigrame.

Într-una dintre seri, şeful localului îl aude şi este fascinat de cum îşi îmbina vocea pătrunzătoare cu un fluierat jucăuş. Este uluit mai ales când află că nu era vorba de un cântăreţ profesionist, ci de un simplu funcţionar al Băncii Chrissoveloni din Bucureşti. Era Ioan Moscu, cunoscut mai târziu ca Jean Moscopol, nume de scenă sub care a cunoscut gloria, devenind unul dintre starurile localurilor de petrecere din interbelic. „Dintre cei trei mari dizeuri ai Capitalei interbelice – Zavaidoc, Cristian Vasile şi Jean Moscopol –, cel care a reprezentat o epocă, nu doar o personalitate, rămâne Jean Moscopol“, spunea muzicologul Viorel Cosma.

Arta de a te lăsa purtat de val

„Diseur cred că am fost întotdeauna. Împrejurarea a fost foarte simplă. Eram funcţionar de bancă, prin 1928, şi obişnuiam să petrec cu prietenii la Zissu Bar, unde cânta Alfred Pagony (n.r. – şeful orchestrei). Când el era în pauză, cântam şi eu la masa mea, pentru prietenii mei, însă localul e destul de mic şi toată lumea auzea cântecul meu şi aplauda. După o vreme, lumea localului se obişnuise cu mine: mă aplauda regulat şi mai cerea. Evident, îmi făcea plăcere să satisfac dorinţa acelui mic public. Pe atunci începuse să vină lume pentru mine. Or, s-a întâmplat ca tocmai pe atunci să plece Pagony de la Zissu, ca să-şi facă un local propriu. Dl. Zissu mi-a sugerat să-mi fac orchestră şi mi-a propus să mă angajeze. Am acceptat. Am luat totdeauna lucrurile aşa cum au venit. Aveam mai mult preocupări de tehnică, pe lângă, bineînţeles, sentimentele ce puneam în cântece. După câteva luni, vine în local un oaspete neobişnuit: inspectorul general al Columbiei din Viena. Mă aude şi îmi propune imediat un angajament de probă pentru discuri. Şi, cum n-aş fi dorit să lipsesc prea mult din Bucureşti, îmi oferă o călătorie cu avionul până la Viena. Accept. Astfel am imprimat primul disc, «Ich kusse ihre Hand Madame». Tot atunci am imprimat «Balada fumului de ţigare» şi «Adios Muchachos»“, povestea Moscopol într-un interviu din 1936.

Cuceritor prin voce şi prezenţă

La revenirea din Viena, şi-a încropit o mică orchestră şi a început să cânte şi la pian, chitară şi banjo. Avea o voce dulce, o prezenţă elegantă şi o privire pătrunzătoare, aşa că avea şi mare priză la public. „Glasul său avea ceva misterios, un amestec de candoare şi puritate cu un parfum de esenţă tare, masculină“, scria realizatoarea de televiziune Elise Stan în „Jurnalul Naţional“.

În scurt timp, Jean Moscopol a devenit o adevărată senzaţie, iar patronii de localuri nu mai conteneau să-i ofere contracte. „A fost foarte bogat la un moment dat, dar nu ţinea la avere. Nu era econom“, spunea nepoata sa, artista plastică Jana Andreescu, într-un interviu pentru „Jurnalul Naţional“.

O bună bucată de vreme a continuat să cânte la Zissu, cu orchestra Alexandru Leoar, alături de care a debutat şi la posturile de radio din Bucureşti. A luat lecţii de canto de la profesorul Jean Walidosky, iar în urma unui examen a devenit artist profesionist. Numele lui apărea pe toate zidurile, în companii selecte. Nu de puţine ori a cântat la sala Roxy, de pe Lipscani, cu Gică Petrescu şi Colea Răutu. Piesele sale romantice – „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?“, „Dă-mi guriţa s-o sărut“, „Mână, birjar“, „Cel mai divin tango“ – erau cerute peste tot. Special pentru el au scris versuri marii compozitori ai vremii, precum Elly Roman – „Tu nu mai eşti a mea“, Ion Vasilescu – „Noapte bună, Mimi“. Alături de compozitorul Ionel Fernic, Moscopol se implica în procesul de creaţie a versurilor şi muzicii şi avea idei clare despre ce însemna un text bun: „Să fie firesc, să nu abuzeze de dragoste, să fie sobru, dar nu steril, să fie bogat, dar nu complicat, să nu aibă niciun cuvânt deplasat şi inutil... Adică ceva foarte greu de realizat şi foarte rar!“.

Jean Moscopol a fost însă mai mult decât un trubadur al Bucureştiului de altădată. El a urcat şi pe scena Teatrului de Revistă „Alhambra“, unde a interpretat operetele „Alhambritta“ şi „Contesa Maritza“, iar regizorul Jean Georgescu l-a distribuit în filmul „O noapte furtunoasă“.

Din buricul târgului până la periferii

A ajuns să cânte la Viena şi la Berlin şi să-şi înregistreze piesele la celebrele case de discuri His Masters’s Voice şi Telefunken. Avea, aşadar, ceva la care mulţi artişti nici nu îndrăzneau să viseze în acele vremuri: succesul internaţional. Însă nimic nu se compara cu aprecierea românilor săi. „Dacă ai colinda România până la ultimele târguri şi până la ultimele lor periferii – ai putea verifica popularitatea lui Jean Moscopol. Sunt, desigur, în Univers şi în România figuri mai importante şi mai esenţiale. Puţine din ele, totuşi, se bucură de o asemenea familiară popularitate. Glasul lui Moscopol este încuiat în cutiile miilor de patefoane de pretutindeni şi nostalgiile domnişoarelor îl deşteaptă la orice oră cu ajutorul acului şi al manivelei. Moscopol, care a apărut odată cu noua artă a cântecului uşor, a adus, s-ar putea spune, un sentimentalism sui generis, infiltrat în inimi şi în suspine cu ocazia ceaiurilor dansante şi a intimelor «surprise»-uri. Era un accent confidenţial şi amabil în cântecele de dragoste pe care le-a lansat Moscopol. De aceea, drumul lui spre junele inimi a fost atât de scurt. El este implicat în nenumărate poveşti de amor petrecute în întreaga Românie – implicat tocmai cu accentul acesta visător, al cărui microb l-a răspândit prin negrele cutii de rezonanţă al patefoanelor“, scria presa vremii despre succesul răsunător al solistului.

În 1931, Moscopol dă lovitura: semnează un contract exclusiv cu casa de discuri londoneză His Master’s Voice şi pleacă la Berlin, unde înregistrează noi discuri pentru gramofon şi cântă în celebrul bar Ciro. La întoarcerea în ţară, patronii de restaurante nu mai ştiau cu ce să-l ademenească, însă Jean Moscopol a ales doar localurile rafinate, cum erau restaurantul Colonade, bomboneria Lafayette şi grădina Vişoiu. După izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, a participat, însă, la toate concertele organizate în scop filantropic.

Faima sa ajunsese atât de mare, încât oamenii făceau orice pentru a prinde un loc la cântările sale. „Era mereu rugat să dea un concert la Brăila (n.r. – oraşul natal al artistului). Când s-a hotărât să vină, sala a fost arhiplină. Oamenii veniseră cu scaune de acasă ca să-l asculte“, declara Jana Andreescu.În 1932, a plecat la Berlin, unde a imprimat discuri cu renumitele orchestre Ernst Hönigsberg şi James Kok şi a luat lecţii de canto cu profesorul Korst. I s-a propus să ramână în Germania, dar a refuzat, lucru pe care, mai târziu, avea să-l regrete.

„Mi-e dor cumplit de România, dar nu mă mai pot întoarce“

Jean Moscopol (dreapta-jos), mare microbist, alături de echipa de fotbal Dorobanţul-Ploieşti FOTO Arhiva Dumitru Constantin
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus