Stiri de ultima ora

INTERVIU Rodica Lazăr, actriţă: „Am vrut să fiu ca Nadia Comăneci“

INTERVIU Rodica Lazăr, actriţă: „Am vrut să fiu ca Nadia Comăneci“
Cultura
Rodica Lazăr (40 de ani) a crescut în Oneşti, oraşul natal al Nadiei Comăneci. La grădiniţă s-a antrenat pentru concursuri de gimnastică, însă accidentele la mână au descurajat-o. Ani mai târziu, a dat admitere la Teatru, unde a intrat după a treia încercare.

Cu o voce puternică, la fel ca cea a personajelor pe care le-a interpretat, Rodica Lazăr povesteşte cum, înainte să devină actriţă, pe vremea când era doar spectatoare la Teatrul Bulandra din Bucureşti, simţea că locul ei era în sală, dar nu în public, ci pe scenă. Şi i-a luat un pic de timp să ajungă acolo. „Nu mi-a ieşit nimic din prima“, relatează ea în acest interviu. În ultimii ani, a avut trei roluri de procuror – unul dintre ele, în pelicula „La Gomera“ de Corneliu Porumboiu, nominalizată la Cannes anul ăsta – într-o perioadă în care justiţia din România a fost aproape în fiecare zi o preocupare a mass-mediei şi a cetăţenilor. A luat şi Rodica Lazăr parte la protestele din Piaţa Victoriei şi a găsit energie să meargă înainte, aici, în România. „Mă realimentez de fiecare dată când nu mai am nicio speranţă de la ţară şi de la oameni“, spune ea. „E din ce în ce mai greu“. De un alt film, „Moartea Domnului Lăzărescu“ al lui Cristi Puiu, se leagă şi amintiri din viaţa personală, spre care priveşte cu amărăciune şi care o emoţionează.

„Weekend Adevărul“: Ai copilărit în anii ’80, în Oneşti, un oraş industrial care se numea de mult timp Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cum era viaţa acolo?   

Rodica Lazăr: Oraşul s-a dezvoltat în jurul combinatului petrochimic Borzeşti şi cu toate că se numea 

Gheorghe Gheorghiu-Dej, noi între noi îi ziceam „Oneşti“. Atunci mă duceam la Casa Pionierului, unde erau tot felul de cercuri: de teatru, de balet, de creaţie literară; pe astea trei le-am frecventat. Toate m-au ajutat în ce am făcut după aceea. Mai jucam şi badminton, un sport care n-a fost niciodată popular în România, din câte ştiu. O fată din Oneşti era vicecampioană naţională la badminton. 

Unde jucai badminton?

În sala de sport a unei şcoli. Stăteam destul de departe de Liceul de Filologie-Istorie, devenit, după Revoluţie, Liceul „Nadia Comăneci“ (n.r. – colegiu sportiv). De acolo era şi lotul de gimnastică. Era chiar interesant că în clasele primare se făcea gimnastică, iar după aceea filologie şi istorie.

Cu tatăl şi fratele ei, de Crăciun, în 1982  FOTO: Arhiva Rodica Lazăr 

Exista în familia ta mândria că Nadia Comăneci era din oraşul vostru?

Ştiu doar că a venit Nadia Comăneci la un moment dat cu o demonstraţie pe un stadion, am văzut-o şi am vrut să fiu ca ea, adică să fiu o gimnastă bună, să particip la concursuri. Mi-a povestit mama ce i-am spus, eu nu-mi mai aminteam. Profesorii de sport alegeau copii din grădiniţă şi m-au luat şi pe mine. Am făcut un an de antrenament la gimnastică înainte de-a intra la şcoală. Apoi, chiar înainte de începutul clasei I, m-a accidentat un copil: a trecut cu bicicleta peste mâna mea. Am avut mâna în ghips. Mai târziu, prin clasa a II-a sau a III-a, înainte de primul meu concurs, m-am accidentat iarăşi, la aceeaşi mână, în acelaşi loc. Am avut o fisură de oase. Asta mi-a cam oprit elanul, nu mai voiam o carieră de gimnastă, era evident că trebuia să fac altceva. Cred că în viaţă ajungi mai devreme sau mai târziu pe drumul care îţi e destinat.  

„Ceauşescu“, în loc de „Eminescu“ 

Ce amintiri ai de-acasă, din anii trăiţi sub Ceauşescu, şi ce observai pe străzi, când parcurgeai drumul spre şcoală şi înapoi?

Ţin minte că era clor în paharul cu apă şi că trebuia să aştept să se aşeze pe fundul paharului. Noi beam apă de la chiuvetă sau sifon. Dimineaţa, uneori, când parcurgeam acel drum spre şcoală, era atât de multă ceaţă, încât nu vedeai la un metru în faţă. Acum, Oneştiul e un oraş mai trist, pentru că e destul de părăsit. Atunci era un oraş cu multă verdeaţă, oamenii se cunoşteau între ei şi o duceau bine datorită combinatului. Nu era un oraş sărac, a devenit aşa la câţiva ani după Revoluţie. 

Când te-ai întâlnit prima dată cu realitatea din regimul comunist?

Când frecventam un cerc literar pe care îl conducea Gheorghe Izbăşescu. Era important să te publice diferite

Ţi-au explicat?

Nu, pentru că părinţii mei nu erau intelectuali disidenţi. Bunicul fusese chiabur şi probabil că faptul că nu erau membri de partid avea legătură şi cu asta. Prin clasa a VII-a ştiam deja că ai mei ascultau Europa Liberă. Era o perioadă în care eu îl imitam pe Ceauşescu fără să-mi dau seama ce însemna asta de fapt. Mulţi l-am imitat cum vorbea şi cum dădea din mână. Spiritul meu ludic se manifesta aşa! Odată, profesoara de istorie ne-a zis că s-a discutat în cancelarie că unii dintre noi imită tot felul de oameni. „Nu e bine să imitaţi“. Abia mai târziu mi-am dat seama ce subtil a transmis să nu mai facem asta, că s-a discutat în cancelarie. După aceea, un artist plastic, Constantin Berdilă, a creat pentru sala mare de sport un mozaic reprezentând o gimnastă. Conducerea şcolii mi-a cerut mie, în calitate de elevă care se ducea la concursuri literare, să scriu un discurs pentru inaugurarea acelei creaţii. Am scris o compunere cum m-a dus capul şi apoi am fost chemată în cabinetul directoarei, să stau de vorbă cu o doamnă inspectoare de la Bacău. M-a întrebat cine m-a învăţat  să scriu compunerea. N-am înţeles ce voiau să scoată de la mine. Lor li s-a părut că mă refer la Nadia Comăneci. Bineînţeles că m-am gândit la ea, că n-aveai cum să trăieşti acolo, să vezi mozaicul şi să te gândeşti la altcineva. Şi artistul s-a gândit la ea; ne-am întâlnit după Revoluţie şi am vorbit. La şcoală, nu mai ştiu cine mi-a explicat după aceea că Nadia Comăneci fugise din ţară şi că era persona non grata. Era atât de aberant: să vină o doamnă de la Bacău să discute cu mine, o fată oarecare, cu tată lăcătuş mecanic şi mama infirmieră! 

Când îl imitai pe Ceauşescu se adunau copiii în jurul tău?

Da, cei din clasă. Oricum noi nici nu vedeam altceva în afară de  „Mihaela“ (n. r. – din desenele animate „Mihaela

şi Azorel“), de tovarăşul Ceauşescu şi de profii din şcoală. Pe cine puteam să imităm? Încă o întâmplare, de data asta dintr-a IV-a: am învăţat la istorie despre ruşi şi nemţi, care ar fi fost răi. I-am spus unei colege că bunica mi-a povestit că nemţii erau buni şi le dădeau ciocolată şi că nu făceau ce zic ăştia la istorie. Că nici  boierii nu erau răi şi că bunicul meu a fost fiu de chiabur. S-a dus acasă, a povestit şi mama ei i-a reclamat învăţătoarei. Noi eram inocenţi şi nedumeriţi, iar unele lucruri le-am conştientizat abia după 1989. La Revoluţie eram în tabără şi am stat 72 de ore fără să dorm, pentru că nu m-am putut dezlipi de televizor. M-au lăsat în pace profesoarele. Nu m-am uitat singură, au mai fost şi alţii lângă mine. 

Cum te simţeai atunci?

Nelinştită. Aşa cum mă simt şi în prezent, când vreau să ajung la un miting şi nu pot. Atunci, în tabără, s-au oprit la cabană doi tipi cu mustăţi, au cerut apă, au plecat, după care s-a anunţat că sunt terorişti şi să nu-i mai primim. Tata venise în Bucureşti la aeroport, nu mai ştiu dacă a fost trimis sau a plecat cu alţi colegi. Înainte să merg în tabără ştiam că se întâmplase ceva la Timişoara, pentru că ascultasem la radio. Vorbisem cu prietenii din bloc şi de la şcoală, deşi mama şi tata îmi ziceau mereu să nu povestesc că ascultăm. Dar nu prea mi-a fost frică, poate mai mult pentru ai mei. 

Ţi-ar fi plăcut să ajungi la Bucureşti la Revoluţie?

„Cineva a aruncat o petardă la piciorul meu şi m-a pârlit un pic“

Te aşteptai la schimbări politice pozitive imediat după 1989?

 Au început să apară aşteptările şi după aceea s-au ofilit. Am fost mereu optimistă şi mă realimentez de fiecare

dată când nu mai am nicio speranţă de la ţară şi de la oameni. 

Cum reuşeşti?

Nu ştiu, e din ce în ce mai greu. Îmi dau seama că au trecut aproape 30 de ani de la Revoluţie. 

Dacă ai avea posibilitatea, ai lua-o de la capăt în altă ţară?

Cred că nu. Şi când am terminat facultatea m-am gândit să plec, dar n-aş face-o niciodată definitiv. Mi-ar plăcea să mă duc să lucrez un an sau doi. 

La mitingurile din Bucureşti

E vorba despre patriotism sau ţi-e teamă că te-ai simţi singură în altă parte?

Cred că e un fel de patriotism. Nu m-aş simţi singură, am călătorit mult şi mi-e bine şi în străinătate. Sigur că e mai dificil cu meseria mea în alte ţări, dar, dacă într-adevăr îţi ajunge cuţitul la os, pleci şi faci altceva. 

                                                                                    FOTO: Stop-cadru din „Valea Mută“/ Cinemagia

Ai participat la proteste în ultimii ani?
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus