Stiri de ultima ora

Holocaustul din România – acest mare necunoscut și iritant - Dilema veche

Holocaustul din România – acest mare necunoscut și iritant -  Dilema veche
Cultura
Recent a fost marcată Ziua Holocaustului din România – 9 octombrie, dată la care a început în 1941 deportarea în masă a evreilor în Transnistria.

În fiecare an încerc să găsesc o noutate despre acest eveniment istoric tragic din istoria relativ recentă a României, iar anul acesta am publicat un interviu cu profesorul Jean Askenasy, un reputat neurolog israelian, originar din România.

Povestea este reprezentativă pentru marea majoritate a evreilor din Regat și din sudul Transilvaniei care au scăpat de deportare sub regimul condus de Ion Antonescu (1940 – 1944), dar au suferit persecuții și discriminări ca tînărul Askenasy, exclus din școală și bătut cu regularitate pe stradă de copii români de vîrsta lui.

Și totuși, această poveste, ca și multe altele din acea perioadă a dictaturii fasciste din România, este complet necunoscută, nu doar publicului românesc, ci chiar unor evrei din generațiile mai tinere.

Raportul Comisiei Wiesel

Holocaustul din România a fost recunoscut oficial de statul român în anul 2004, cînd a fost publicat Raportul Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România , raport elaborat de o comisie prezidată de Elie Wiesel, supraviețuitor al Holocaustului originar din Sighetul Marmației și laureat al Premiului Nobel pentru Pace 1986.

Evrei la trecerea Nistrului (Muzeul Holocaustului Washington)

Raportul, care are 424 de pagini, a ajuns la concluzia că statul român se face responsabil de moartea a 280 – 380 mii de evrei și 11 mii de romi în perioada 1940 – 1944.

Dar, după 16 ani de la publicare, acest raport este fie foarte puțin cunoscut, fie concluziile sale sînt contestate. Sondajele de opinie arată că doar în jur de o treime dintre români acceptă faptul că în România a avut loc un Holocaust, adică genocidul populației evreiești.

Ignoranță – în bună măsură, dar și rea credință – mai ales în zona naționalistă a opiniei publice, care nu acceptă că Ion Antonescu și regimul său, alături de legionari în mai mică măsură, au avut un rol activ în inițierea și punerea în practică a Holocaustului din România.

În afară de Pogromul de la Iași și Trenurile Morții (iunie – iulie 1941) – episod parțial cunoscut din perioada comunistă, dar al cărui bilanț real (peste 13 mii de morți) este fie minimalizat, fie pus pe seama militarilor germani aflați în oraș la începutul războiului împotriva URSS – alte masacre și pogromuri comise în teritoriile sub administrație românească sînt practic necunoscute.

„Curățarea terenului” – ordinul dat de Antonescu de execuție sumară a evreilor din zonele rurale ale Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herței, teritorii ocupate în iunie 1940 de URSS, unde armata română a revenit în iulie 1941, a dus la uciderea a peste 45 de mii de evrei, potrivit Raportului Comisiei Wiesel.

Masacrul de la Odessa – 22 – 24 octombrie 1941, represalii în urma aruncării în aer a cartierului general al armatei române de către sovieticii în retragere – este unul dintre principalele capete de acuzare împotriva lui Antonescu la procesul său din 1946.

Cel puțin 22 de mii de evrei au fost uciși de armata română în acele trei zile, iar restul evreilor din Odessa a fost deportați în lagărele morții (Berezovka, Bogdanovka, Ahmecetka, Dumoanovka), unde majoritatea au fost uciși prin împușcare sau au murit de tifos exantematic, foamete sau frig, alături de alți evrei deportați din Basarabia sau Bucovina, în „Regatul Morții” - cum era cunoscut județul Golta, condus de prefectul Modest Isopescu și adjunctul său, Aristide Pădure, figuri sinistre ale administrației instalate de Antonescu în Transnistria.

Odessa și Bogdanovka (număr estimat de morți - 48 de mii) sînt unele dintre cele mai sîngeroase masacre din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar numele lor este mult mai puțin cunoscut decît, de pildă, Babyn Yar (o rîpă în apropierea Kievului, unde naziștii au ucis circa 33 de mii de evrei în zilele de 29 și 30 septembrie 1941).

Și chiar atunci cînd aceste masacre sînt recunoscute cu jumătate de gură și mîrîieli resentimentare, apare reacția „whatabout-istă” (după tactica diversionistă inventată de KGB în timpul Războiului Rece): „dar despre ce au făcut comuniștii de ce nu spuneți nimic?” Iar această reacție își are originea și în atitudinea regimului Antonescu față de „iudeo-bolșevism”, adică tratarea evreilor în bloc ca agenți ai comunismului internațional și în ultimă instanță ai lui Stalin.

Am vorbit de-a lungul anilor despre povestea unor copii și adolescenți evrei deportați în Transnistria (Shabs Roif – Basarabia, 11 ani, Mirjam Korber-Bercovici – sudul Bucovinei, 18 ani, Liviu Beris – Ținutul Herței, 14 ani, Arno Blei – nordul Bucovinei, 8 ani, Andrei Klein născut în deportare la Moghilev, 1942) împreună cu familiile lor.

Care era vina acestor tineri în afară de aceea de a se fi născut evrei în teritorii disputate? Ei erau agenții iudeo-bolșevismului?

Sînt niște întrebări la care negaționiștii sau minimalizatorii Holocaustului nu au răspuns, pentru că de fapt ei nu au în minte deportați și uciși în carne și oase – majoritatea femei, copii, bătrîni – ci niște evrei abstracți, cu intenții subversive și dirijați de la Moscova.

Recomandări neaplicate

Raportul Comisiei Wiesel conține și recomandări privind educația în materia Holocaustului din România.
dilemaveche.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus