Stiri de ultima ora

FRAGMENT „Dimineţi la Café Rostand”, de Ismail Kadare, a apărut în librăriile româneşti

FRAGMENT „Dimineţi la Café Rostand”, de Ismail Kadare, a apărut în librăriile româneşti
Cultura
Mai presus de toate, „Dimineţi la Café Rostand” este o declaraţie de iubire faţă de Paris, Parisul visat în anii tinereţii, la Tirana sau la Moscova, şi Parisul real, unde Ismail Kadare a creat o mare parte a operei sale, şi în acelaşi timp o profesiune de credinţă a scriitorului albanez, francez, european. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din cartea lui Kadare, apărută la Editura Humanitas, în traducerea lui Marius Dobrescu.

Volum de memorii şi reflecţii asupra unor subiecte care ţin atât de viaţa reală şi de biografia subiectivă a scriitorului, cât şi de procesul de creaţie. Descoperirea oraşului e o temă predilectă, volumul debutând chiar cu evocarea primei vizite la Paris a lui Ismail Kadare, la începutul anilor 1970. Împărţindu-şi timpul între Tirana şi Paris în ultimele decenii, scriitorul şi-a făcut un ritual zilnic al vieţii sale pariziene, dimineţile petrecute la Café Rostand, având în faţă Jardin du Luxembourg. Ele sunt catalizatorul acestor texte care evocă experienţele sale la Tirana şi Moscova, prieteniile literare şi iubirile de tinereţe într-o Albanie apăsătoare şi cenuşie, dar şi Premiul Nobel, Academia Franceză, tragedia greacă sau Macbeth, deambulările pe străzile Parisului sau întâlnirile cu personalităţi din lumea literară şi artistică.

„Kadare este un scriitor care excelează în descrierea erorilor şi ororilor omeneşti. […] Născut în Albania, dar stabilit de multă vreme la Paris, el este unul dintre puţinii autori cu reputaţie internaţională care au reuşit să evite capcanele şi scurtăturile comode ale unei insipide literaturi postmoderne şi transculturale şi ale căror cărţi rămân cu adevărat originale, specifice, incomode.“- The Guardian

„Ori de câte ori mă apropiam de ferestre pentru a vedea cum e vremea afară, privirea mi se oprea pe trecerea de pietoni care unea trotuarele bulevardului St. Michel. Şi, pentru că de trei-patru ori pe zi se întâmpla să traversez bulevardul pe acolo, aveam deja convingerea că tot arondismentul al cincilea traversa chiar prin acel loc.

Nu era singurul caz când două cartiere ale Parisului împărţeau acelaşi bulevard, şi totuşi, pentru oricine ar fi locuit pe St. Michel, curiozitatea că pe un trotuar al său se afla arondismentul al cincilea, iar pe celălalt al şaselea l-ar fi frapat o vreme.

Situarea faţă în faţă, atât de vizibilă, ca să nu spun atât de provocatoare, a două dintre cele mai cunoscute cartiere pariziene te ducea fără să vrei la ideea vrajbei dintre ele. La o primă vedere, arondismentul al şaselea avea o oarecare superioritate. Ar fi fost suficientă Jardin du Luxembourg, cea mai faimoasă din oraş, ca să-i asigure supremaţia. Senatul Franţei, făcând parte din ea şi, ceva mai încolo, teatrul Odéon, fără a mai aminti Bulevardul St. Germain, împreună cu Café Flore şi Deux Magots, majoritatea editurilor şi Academia, toate acestea atârnau greu în balanţa comparaţiei.

Arondismentul al cincilea, deşi mai sobru, nu era mai sărăcăcios. Avea catedrala Notre Dame, întregul Cartier Latin cu farmecul său unic, Sorbona studenţească, Panteonul, fără a mai pune la socoteală străduţa Mouffetard, foarte în vogă, pe care trebuia să o admiri, dovedindu-ţi cultura.

Erau cazuri când cele două condiţii – locuitul în arondismentul cinci şi băutul cafelei (de fapt, scrisul, zona superioară a existenţei mele) în arondismentul şase –, deşi erau întrunite ocazional, puteau să-şi capete într-o bună zi sensul cel mai profund.

Un asemenea sentiment încercam şi atunci când traversam pe trotuarul de vizavi. Mereu împotriva oricărei logici, aveam convingerea că arondismentul al cincilea încerca să treacă la al şaselea şi niciodată invers.

Aşteptând culoarea verde a semaforului, îmi plăcea să-mi închipui cum Julien Gracq, care preda la Liceul Henri IV, coborând de pe strada Soufflot către editura lui, José Corti, traversa bulevardul prin acelaşi loc ca şi mine. Mai încolo, înainte să ajungă la editură, trecea cu siguranţă pentru cafeaua de prânz pe la Rostand.

Faptul că cel mai mare scriitor francez în viaţă, poate cel mai mare din Europa, mergea la aceeaşi cafenea, mă bucura şi mi se părea natural, poate chiar inevitabil. Puteam fi considerat un încrezut, un snob etc., mie nu-mi păsa. Eram autori ai aceleiaşi edituri, drept care nimeni n-ar fi putut spune că nu-i aşa, doar… dacă…

Dacă Julien Gracq nu şi-ar fi băut cafeaua la Rostand.

Această îndoială am simţit-o într-o zi sub forma unei declaraţii sau previziuni. Întrebările de ce, din ce motive, e posibil sau nu au năvălit brusc una după alta.

Dacă Julien Gracq nu… Café Rostand îşi va pierde oare, dacă nu întreaga magie, măcar o parte din ea?

Răspunsul aveam să-l primesc peste un timp.

A fost într-o zi obişnuită de la mijlocul săptămânii. Păşind pe strada Medici, la câţiva paşi de Rostand, în vitrina editurii José Corti am zărit un chip cunoscut. Aproape că am exclamat: ce caută Éric aici?

Imediat mi-am amintit că Éric Faye, un tânăr scriitor francez şi un vechi prieten de-al meu, era la locul potrivit: în vitrina editurii lui. Cel confuz eram eu. Ba chiar… chiar.

Nu-mi rămânea decât să mă învinuiesc aspru. Ba chiar, ba chiar… făcuserăm împreună o carte-interviu, publicată la José Corti.

Nimeni n-ar fi crezut că, la doar câteva săptămâni după ce începusem să-mi beau cafeaua de dimineaţă la Rostand, am descoperit că una dintre editurile mele franceze era aproape lipită de local. Părea ceva incredibil.

M-am liniştit amintindu-mi că volumul fusese publicat cu câţiva ani înainte, în timpul primilor mei ani la Paris, şi, în afară de asta, de editare se ocupase singur Éric Faye, fără să mă implice şi pe mine.

În vitrină se aflau câteva dintre cărţile autorului emblematic al lui José Corti, Julien Gracq. Din spatele vitrinei, ochii cuiva, poate chiar ai editorului, mă priveau cu un soi de curiozitate.

Ne-am salutat de la distanţă, înainte ca eu să-mi continui drumul.

Aveam să fac cunoştinţă cu el multă vreme după aceea. Era una dintre relaţiile care se fac după zeci de asemenea saluturi de la distanţă, fără a te cunoaşte cu celălalt.

Nu ştiu ce m-a făcut într-o zi, zărindu-l la locul său obişnuit, să trec pragul şi să intru. I-am spus cine sunt, iar el mi-a răspuns: ştiu. Nu era ceva curios câtă vreme, la urma urmei, eram unul dintre autorii lui.

După ce m-a invitat să iau loc, s-a prezentat, Bertrand Fillaudeau, editor la José Corti. Mi s-a părut prietenos, drept care, ca să-i fac plăcere, i-am spus că-l cunosc pe Julien Gracq, cu care şi corespondez. M-a întrerupt spunându-mi din nou „ştiu“. M-am străduit oarecum să-i justific lipsa surprinderii în ceea ce mă privea, dar când am adăugat că, în afară de corespondenţă, îl vizitasem pe Julien Gracq la Saint-Florentin le Vieul, iar Fillaudeau mi-a replicat pentru a treia oară „ştiu“, mi-am pierdut orice speranţă că aş putea găsi ceva de care celălalt să nu ştie.

Mi-am reţinut pornirea de a cădea în banalităţi ieftine, Henry Miller şi Anaïs Nin, care se învârtiseră o vreme pe aici, până când mi-am amintit să-i spun că, dacă nu greşeam, Emil Cioran locuise pe undeva pe aproape.

Da, mi-a răspuns, foarte aproape, strada Odéon, nr. 21.

Câteva momente, vrând-nevrând, am vorbit despre personalităţile legate de acest colţ al Parisului, chiar de Café Rostand, vizitată cel mai frecvent de André Gide, ai cărui părinţi aveau un apartament deasupra localului.

Aş fi vrut s-o ştiu şi eu, pentru a-i putea spune, măcar o dată, „da, ştiu“, dar n-a fost cazul. Între timp, obsesia ca nu cumva Julien Gracq…

Şi Julien Gracq? am întrebat cu o voce care mi s-a părut stinsă.

Julien Gracq? a făcut el. Nu ştiu de ce aşteptam să-mi spună că Julien Gracq, spre marea mea uimire, invers decât mi-aş fi putut închipui, nu călcase niciodată la Rostand.
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus