Filme în care am locuit - Dilema veche

Cultura

Momentul din viața ta în care te intersectezi cu un film (lucru valabil și pentru alte forme de artă) este decisiv în felul în care-l percepi. Nu scenariul care curge perfect, nu imaginile care vorbesc de la sine, nu actorii care par a nu „juca” deloc. Ci felul în care ceva din toate astea, ori filmul în ansamblu, ți se plimbă prin colțurile mai mult sau mai puțin vindecate ale sufletului.

Acum cîțiva ani, după ce am văzut Stockholm (regia Rodrigo Sorogoyen, 2013), petrecut și perceput aproape în timp real, am avut nevoie să fac o pauză de la filme. Aproape că i-am înțeles pe cei care aleg comediile americane - îți lasă mereu suficientă atenție pentru niște nachos cu mult sos de brînză. Nu ai întotdeauna nevoie să locuiești în poveștile pe care le vezi pe ecran sau să știi cu precizie ce replică va urma, fără să fi citit scenariul. Nici să mai doară o dată, nici să te bată cineva pe umăr și să-ți spună vezi, nu ești cu nimic special, sînt situații universale.

Le-am rugat atunci pe două prietene, tot jurnaliste, cam de vîrsta mea, să vadă filmul. Una dintre ele mi-a scris, foarte tristă, că a empatizat cu eroina pînă la sfîrșit. Cealaltă a zis că era „o nebună” și m-a rugat să nu-i mai recomand filme de acest gen. Am înțeles, încă o dată, cît de adînc reacționăm la familiaritate. Bun, rău, dificil, minunat – nu contează, sufletul tresaltă la fel cînd ajunge pe unde a mai fost.

Nu aveam așteptări de la miniseria Normal People / Oameni normali, am și ocolit-o, o vreme, crezînd că e pentru adolescenți. Nu citisem nici cartea. Pe scurt, nu știam mai nimic despre film, dar i-am dat o șansă într-o seară și, de atunci, n-am reușit să urmăresc mai mult de un episod o dată. A fost greu de văzut pentru că am uitat de multe ori că e un film. Gîndurile mele treceau din el în realitate și înapoi, dorindu-mi uneori ca, pe ecran, cineva să aranjeze în mod magic lucrurile. Să facă din toate o poveste. A fost ca și cînd, în toate aceste seri, am ținut mereu cu mine în buzunar o oglindă în care mă mai uitam din cînd în cînd și ale cărei colțuri neșlefuite mă înțepau mai mereu.

N-aș putea spune dacă o să vă placă Normal People sau nu. Sau în ce fel. Dar știu sigur că unii dintre voi veți locui o vreme în acest film, ca și mine. Se-ntîmplă cînd sufletul recunoaște ceva familiar.