Stiri de ultima ora

Despre imaginativul poietic

Despre imaginativul poietic
Cultura
Mircea Arman, discipol al lui Anton Dumitriu și autor a peste zece lucrări de filozofie, este unul dintre cei mai consecvenți și consistenți filosofi actuali. Dintre reperele fundamentale ale unui parcurs de excepție trebuie amintite monumentala lucrare Metafizica greacă, apărută în 2013 la Editura Academiei Române și Editura Tribuna din Cluj-Napoca [1] , pentru care i s-a acordat Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, la propunerea academicianului Gheorghe Vlăduțescu, cel mai mare specialist în filosofia greacă. În plus, acest studiu, presupunând o analiză complexă a fenomenului studiat și a contextului în care s-a dezvoltat – Mircea Arman notează, în acest sens: „[…] noi considerăm că un studiu asupra metafizicii grecești nu poate face abstracție de întregul complex de fapte, situații, determinări istorice, religioase, sociologice, prin urmare de viață în ansamblul ei, acesta nefiind doar o înșiruire goală de abstracțiuni, ci gândul așa cum este el trăit, cum este el posibil a fi apărut și a se fi cristalizat și, în cele din urmă, influența pe care o are asupra epocii în care se dezvoltă, dar și a timpului în care va urma”  (p.168) - este unul care propune o interpretare inedită a filosofiei grecești și a efectelor acesteia, inclusiv în ceea ce privește raporturile cu spațiul și spiritul european: „[…] spiritul european  nu este continuatorul organic al gândirii și civilizației grecești, ci numai catalizatorul acesteia” (p.330). Adăugând la seria de fapte culturale îngrijirea și traducerea în colaborare cu Dorin Gabriel Tilinca a cunoscutei lucrări a lui Martin Heidegger, Sein und Zeit (în românește Fiire și timp, apărută la Editura Grinta în 2001), publicarea altor lucrări de autor, printre care Poezia ca adevăr și autenticitate. O cercetare fenomenologică (2004), Despre divin, poetic și filosofic în gândirea preplatonică (2004) sau O istorie critică a metafizicii occidentale, vol.I (2007) și II (2010), corespondența intensă cu Anton Dumitriu, dar și managementul publicației Tribuna, devenită una dintre cele mai consistente și importante reviste culturale din România, Mircea Arman se relevă a fi (în acord cu cele afirmate de Nicolae Steinhardt) nu numai unul dintre cei mai importanți filosofi ai generației sale, ci și un om cu o mare anvergură culturală.

Recent, filosoful clujean a propus o lucrare inedită din multiple puncte de vedere (tematic, stilistic, ca organizare a conținuturilor în jurul unor concepte filosofice ordonatoare), intitulată Eseu asupra structurii imaginativului uman [2] . Într-un spațiu cultural (cel românesc, firește) în care predomină descriptivismul, în care filosofia nu este caracterizată prin rigoarea unor sisteme filosofice, despre care însuși Noica se plângea în tinerețe, excepție făcând un set limitat de autori de referință a căror operă a fost dusă mai departe prin reverberații interpretative mai degrabă de profesori de filozofie decât de filosofi, Mircea Arman are curajul să propună, prin noua lucrare, un concept ordonator, organizator al conținuturilor, un construct intelectual care îndeplinește rolul atractorilor din modelele dinamice ale haosului, stabilind (prefigurând, conturând) comportarea unui sistem sau constituind un centru de atracție pentru respectivul sistem. Într-un spațiu cultural în care prin termenul filozofie românească se înțelege mai degrabă o Weltanschauung românească – un sistem haotic, dezorganizat, supus diferitelor tipuri de perturbații din exterior – Mircea Arman își asumă lansarea unui concept-atractor intitulat capacitate imaginativă, în măsură să explice funcțiunile creative pe alte coordonate decât cele ale raționalității, capabil să dea seama de puterea de a crea ex nihilo: „Noțiunea de imaginar a căpătat în timp, odată cu implantarea fermă a mentalității științifice prost înțelese, o notă de desuetudine. […] Arta, spre exemplu, dar și filosofia sau știința, nu este rezultat al imaginarului ca facultate a reveriei și halucinatoriului ci, mai degrabă, a ceea ce vom numi capacitate imaginativă”, pe care îl propune conștient de întâietatea lui: „Analiza lumii nu poate porni decât de la capacitatea re-creativă, de la imaginativ și de la plăsmuirea lumilor posibile raționale. În același fel procedează și filosofia sau știința, mecanismul de re-creație imaginativă și de analiză rațională nu diferă decât sub aspectul metodei și nu al esenței în oricare dintre activitățile spirituale specifice omului. […] din punctul nostru de vedere, nu imaginația este ceea ce îl face creativ și inovativ sau, dacă vreți, schimbător pe om, ci capacitatea imaginativă. Acest concept care, repetăm, ne aparține în exclusivitate și nu a mai fost dezvoltat în filosofia europeană (cel puțin atât cât cunoaștem noi) implică acea capacitate specifică nu numai omului de a crea lumi posibile (nu de tipologie leibniziană, care sunt de „tip model”).”  (p.16)

Capacitatea imaginativă, așadar conceptul organizator al lucrării recente a filosofului Mircea Arman, reorganizează în interpretare întreaga arhitectură filosofică a Greciei Antice (plecând de la analiza imaginativului religios la vechii greci, parcurgând dosarului imaginativului generativ în operele antichității), într-un context interpretativ mai larg, în comparație cu imaginativul societăților primitive, cu imaginativul poietic chinez și indian, dar și deschiderea spre imaginativul european, cu care de altfel încheie lucrarea. Această reorganizare presupune, pe de o parte, o înțelegere asumată a parcursului spre adevăr a fiecărei forme a cunoașterii (indiferent de metodă și, după caz, de aparatul critic utilizat), pe de alta luarea în discuție a procesului generativ în sine, a poiesis-ului. Or, pentru ca acest demers să aibă coerență, câteva sublinieri sunt necesare: odată ce capacitatea imaginativă presupune capacitatea de a crea lumi ex nihilo, este lesne de înțeles de ce Mircea Arman a proiectat argumentarea în acord cu mirabila filosofie greacă (dincolo de apetența filosofului pentru produsul filosofic al acestui cronotop), cea care se relevă în propriul proces autopoietic plecând de la creația  ex nihilo: „Este interesant de arătat că în cazul civilizației grecești, spre deosebire de alte civilizații vechi, imaginativul poietic privește nașterea lumii ca o naștere ex nihilo, din Haos, și cu ca un act de voință al unei ființe supreme cu atribute antropomorfe ca în cazul marii părți a miturilor creației pe care le întâlnim la popoarele orientale.” (p.25)

Așadar, în așezarea conștientă de sine a civilizației antice grecești, „inclusiv Zeul este rodul nimicului” (p.25), o raritate în raport cu imaginativul poietic al altor popoare. În cazul creației ex nihilo, zeitățile nu se relevă a fi entități antropomorfe sau zoomorfe cărora să li se fi atribuit anumite trăsături, ci sunt, în acord cu perspectiva lui J.P. Vernant, „Puteri”. Vorbind despre un astfel de parcurs al autopoiezei ca civilizare/civilizație, despre un astfel de creuzet metafizic care să potențeze o capacitate imaginativă particulară, atipică, posibilitatea înțelegerii și asumării „Unului multiplu” (spre a face transferul către filosofia noiceană) a devenit firească, explicită chiar. Mircea Arman notează: „Pentru imaginativul specific grecului antic, faptul dialectic că O PUTERE DIVINĂ ESTE UNICĂ ȘI TOTODATĂ MULTIPLĂ nu a reprezentat niciodată o dificultate” (p.42). Pe cale de consecință, constatăm „si ușurința cu care a pătruns creștinismul în mediul cultural și religios grecesc” (p.42). Așadar, revenind la Noica, părea improbabil pentru lumea Occidentului european să înțeleagă modul în care e posibil Unul multiplu, aplicabil modelului cultural european propriu, după exemplul de la primul Conciliu de la Niceea din 325 d.Hr., care a propus înțelegerea dumnezeirii, a Sfintei Treimi (Tată, Fiu și Duh Sfânt) ca ființă unică. Câtă vreme pentru sud-estul european modelat după matricea imaginativului poietic grecesc Unul multiplu și indefinitul sunt posibile, pentru nord-vestul Europei sinteza Conciliului s-ar reduce la o egalitate improbabilă: 1 = 3.

Remarcabil este faptul că în raport cu această proiecție în raport cu un atractor straniu, capacitatea imaginativă, și cu teoria aferentă, a imaginativului poietic, se poate rescrie istoria mentalităților, istoria culturilor și civilizațiilor, care scăpase cumva unei asemenea organizări în planul cunoașterii: „Evoluția unei mentalități, a unei culturi, nu poate fi surprinsă de vreo formulă, fie ea filosofică, istorică, sau de altă natură decât prin teoria imaginativului poietic, cel care creează, valorizează și întemeiază o lume și o cultură și o civilizație” (p.68). Aplicând grila interpretativă a acestei formule în raport cu parcursurile unor civilizații și cu constanțele în raportarea lor – adevărul (ca neascundere [3] sau ca alergare către divinitate), ființa, existența în cazul filosofiei grecești –, Mircea Arman a putut să rezume și traiectul autopoietic al gândirii chineze, care în structura sa imaginară nu utilizează concepte abstracte, ci embleme evocatoare, și cel al gândirii indiene (în esență, gândirea orientală/ extrem-orientală, presupunând „lipirea” de concret, inserarea în concret, în timp ce în Occident se produce o îndepărtare abstractă cu scopul obținerii unei alcătuiri „de tip matematic a lumii”; suntem, comparând cele două matrice poietice imaginative, în imposibilitatea pe care o descrie în lumea fizicii subcuantice indeterminarea lui Heisenberg: să optăm pentru detaliile realului și menținerea în lume a orientalului fără capacitatea de a discrimina categorial, sau să câștigăm concretețea abstractă a occidentalului, pierzând tocmai esența, „ceea ce face un lucru să fie el însuși”). Ba, mai mult, teoria lui Mircea Arman este ilustrativă și în scopul decriptării parcursului în înscrierea pe coordonatele unei paradigme noi (grăbite de revoluția informațională), care justifică, în mare măsură, un parcurs poietic imaginativ: „[…]  lumea modernă, culminând cu lumea contemporană, a adus abstracțiunea logică atât de departe încât prin intermediul imaginativului informațional a ajuns la o grăbire a timpului și o restrângere a spațiului, legate de circulația instantanee a informației, încât a creat o nouă realitate, realitatea virtuală ca expresie a imaginativului informațional. Aceasta nu este mai puțin o realitate decât realitatea primitivului, a medievalului sau a savantului contemporan.” (p.161), și, prin urmare, poate fi decriptată odată ce sunt activate posibilitățile de organizare ale atractorului numit capacitate imaginativă și ale teoriei care îl relevă, a imaginativului poietic.

Lucrarea lui Mircea Arman va rămâne, probabil, reper în filosofia românească, propunând parcurgerea unui complex dosar al cunoașterii prin prisma structurii imaginative poietice specifice omului și prin prisma instrumentarului, de asemenea specific ființei umane, al limbii care se relevă a fi mai presus de o simplă unealtă, oferind posibilitatea, în acord cu Heidegger, de situare „în sânul deschiderii ființării”. Eseul asupra structurii imaginativului uman este, totodată, o excepțională deschidere extra-teoretică asupra posibilităților de cunoaștere și a parcursului spre adevăr prin poezie, dar pentru aceasta ar trebui să dea seama criticii literari, mulți dintre ei rămași la culegerile de cronici de întâmpinare, incapabili de viziunea în ansamblu a posibilităților autopoietice ale limbajului poetic, de așezarea înspre cunoaștere și adevăr prin poezie, de „alergarea spre divinitate”, căci „poeții (…) sunt deținători de adevăr în sensul în care modalitatea lor de accedere spre acesta este unul originar, iar metoda se găsește în metaforă cum, bunăoară, metoda științei este matematica” (p.18). M-aș bucura ca această carte să fie citită cu deschiderea necesară de criticii și istoricii literari, unde este nevoie poate mai mult decât oricând și oriunde de o proiecție vectorială a parcursului (adică de origine, direcție și sens).

[1] Mircea Arman. (2013). Metafizica greacă. București: Editura Academiei Române; Cluj-Napoca: Editura Tribuna. 519p .

[2] Mircea Arman. (2020). Eseu asupra structurii imaginativului uman. Cluj-Napoca: Editura Tribuna. 323p.

[3] Mircea Arman nu se sfiește să îl contrazică nici măcar pe Martin Heidegger în raport cu traducerea incompletă a termenului Aletheia în Unverborgenheit: „Noi credem că Heidegger nu a sesizat latura „profană” a sensului Aletheiei [înțeles ca „Unverborgenheit”, adică scoatere din ascundere], decelabilă prin însușii fundamentul poiezei imaginative a realității, când gândul, latura noetică a sufletului, se pliază perfect pe realitatea pe care el însușii o creează prin intermediul intelectului și al logos-ului” (p.113)
stiripesurse.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus