Stiri de ultima ora

Avanpremieră. „Fontana di Trevi”, de Gabriela Adameşteanu, lansată la Gaudeamus

Avanpremieră. „Fontana di Trevi”, de Gabriela Adameşteanu, lansată la Gaudeamus
Cultura
Gabriela Adameşteanu                                                                                        FOTO: Marian Iliescu

Sâmbătă, de la ora 14.00, are loc lansarea cărţii „Fontana di Trevi”, de Gabriela Adameşteanu. Vor vorbi, alături de autoare, Carmen Muşat şi Şerban Axinte.

Fontana di Trevi o are în prim-plan pe Letiţia Branea, sosită la Bucureşti din Occidentul în care trăieşte. Sanda Cordoş scrie că şi acest roman lucrează cu tema feminităţii, angajând „un torent de istorie românească recentă”. 

„Accentul se mută aici de pe neiubirea istovitoare resimţită de femeie (care, în lipsa sentimentului, se consideră abandonată, menită unei vieţi pustii) la neiubirea şi părăsirea de patrie, de la – în termenii Letiţiei – mal aimée la mal du pays. Cu un trecut atât de greu şi de neclar, cu un prezent atât de confuz şi de convulsiv, mai are România un viitor? Iată întrebarea teribilă pe care, prin mijlocirea unor biografii narative impecabil conduse, romanul de faţă o avansează.” (Sanda Cordoş)

„Puţine amintiri îmi mai sunt la fel de vii ca noaptea aceea! Ce greu mi-a fost să plec de lângă Sorin, când am înţeles că nu se va despărţi de Dorina, şi să-i azvârl plicul cu banii pentru avort şi mărţişorul! Beţivul care s-a luat de mine, în întunericul aleii, m-a făcut deodată să mă simt, aşa cum şi eram atunci, singură pe lume. Am scăpat de el sărind într-un autobuz, dar foarte repede am auzit urletul pământului şi ţipete îngrozite.

„E cutremur, daţi-vă repede jos! Mai repede, mai repede! E cutremur, n-auziţi?! Am şi eu familia mea! Jos, jos! Mişcaţi-vă odată!“

Şoferul a oprit, doar un minut, în faţa Palatului Cotroceni şi, cu autobuzul golit, a pornit în trombă. Durerea îmi dispăruse, înlocuită de o năuceală ciudată. Visam, desigur, că mărşăluiesc pe străzi întunecate, în mijlocul unei mulţimi disperate, şi că la Academia Militară am reuşit să mă caţăr pe scara unui alt autobuz, care n-a mai oprit decât în dreptul magazinului Eva. Bulevardul Magheru s-a deschis brusc, o imensă gură ştirbă, mă înecau cenuşa şi molozul cu miros de ars. Un decor de teatru, luminat doar de un cer brusc înstelat: erau stinse toate luminile. Un praf dens fumega până la Universitate şi, în locul blocurilor interbelice, Casata, Grădiniţa, Scala, cu apartamente, până acum o jumătate de oră, luxoase, locuite de oameni cu situaţie şi bani, se înălţau movile cenuşii, uriaşe. Din ele ieşeau sârme înnegrite, grinzi, pereţi indecent de goi. De un balcon, rămas cine ştie cum întreg, atârnau două păpuşi de cârpă strivite, care, până acum o oră doar, fuseseră doi oameni vii, îngroziţi: în panica lor, se refugiaseră acolo unde îi aştepta moartea. Aveam să aflu că erau doi profesori de la facultate, colegi cu Petru.

Înaintam prin praful dens care albise aerul nopţii şi plutea peste centrul neluminat. Stelele, mărite dintr-odată, licăreau ameninţător. Străzile debordau, femei cu copii în braţe, bărbaţi cărând geamantane, sacoşe, lăzi, cutii. Cordoanele de soldaţi din jurul blocurilor dărâmate îi tot împingeau pe cei ce încercau, cu ochii lacomi şi îngroziţi, să fie cât mai aproape de locul dezastrului: se dădeau înapoi şi pe urmă reveneau, o masă elastică. Pe dărâmături fluturau stofe sfâşiate, zburau hârtii, luminile fugare cădeau peste câte un rest de dulap, peste colţul unei băi, în intimitatea sfârtecată a apartamentelor. Mâini ieşeau, ţepene, din ruine, un strigăt de ajutor şi după moarte. Taxiurile treceau, glonţ, supraîncărcate, autobuzele umblau brambura, pe trasee întâmplătoare, prin oraşul plin de oameni derutaţi.

Dar, ca într-o instalaţie cu ecrane nenumărate, îmi rulau mai departe, prin faţa ochilor minţii, imagini, fără suită, de la întâlnirea cu Sorin. Încă mă mai chinuiam să înţeleg ceea ce nu eram în stare să accept: că îşi dorise o viaţă fără mine. Cu cine mai puteam vorbi de-atunci înainte, când, ani de zile, fusese singurul meu interlocutor? Intrasem în sevraj.

Trecuse de miezul nopţii când am ajuns, şchiopătând, istovită, în Aleea Teilor. În faţa blocului A1 stăteau, zgribuliţi, pâlcuri de oameni: era o noapte rece, de început de martie. Imediat ce se terminase zgâlţâiala pământului, ţâşniseră afară, îmbrăcaţi cu ce le căzuse în mână, şi acum îndurau frigul de teama replicilor. Printre ei şi Morarii, cu Claudia în braţe. Într-un târziu, Aurelian a reuşit s-o convingă pe Sultana să intre înăuntru. Am rămas uluită, descoperind că în apartamentul lor totul era intact: se spărseseră doar câteva farfurii şi o lampă care, balansându-se, se izbise de perete.

De oboseală, nu mai simţeam nici durerea despărţirii de Sorin, nici pe cea a călcâiului însângerat. M-am pansat, mi-am pus o compresă pe glezna umflată şi am adormit, îmbrăcată, pe canapeaua din sufragerie.” (Copyright: Editura Polirom)

Gabriela Adameşteanu. Absolventă a Facultăţii de Litere. Pînă în 1990, redactor de dicţionare (timp de 19 ani) şi redactor de literatură română (timp de

5 ani). A condus revista 22 (timp de 13 ani) şi suplimentul ei Bucureştiul cultural (timp de 7 ani). Premiul Hellman-Hammett pentru jurnalism acordat de Human Rights Watch (2002). Vicepreşedintă (2000-2004) şi apoi preşedintă a Centrului PEN Român (2004-2006). Membră a Juriului Uniunii Latine (2007-2009). Preşedintă de onoare a primei ediţii a Premiului Goncourt Românesc (2013). Chevalier de L’Ordre des Arts et des Lettres (2014). Premiul „Gheorghe Crăciun“ pentru Opera Omnia al Observatorului cultural.

Romanul ei Dimineaţă pierdută a fost dramatizat şi pus în scenă de Cătălina Buzoianu la Teatrul Bulandra (decembrie 1986 – februarie 1990), cu o distribuţie de aur. 
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus