Stiri de ultima ora

10 Mai, zi de sărbătoare: 140 de ani de la încoronoarea primului rege al României

10 Mai, zi de sărbătoare: 140 de ani de la încoronoarea primului rege al României
Cultura
10 Mai este data la care era sărbătorită Ziua Naţională a României din 1866 până în 1947, anul în care comuniştii au preluat puterea. Este Ziua Regalităţii, dar şi ziua în care, în 1877, România a devenit independentă. Anul acesta, pe 10 Mai se împlinesc 155 de la  începutul domniei lui Carol I, primul nostru rege, şi 140 de ani de când i-a fost pusă pe cap Coroana de Oţel a ţării

Pe 10 mai 1866, în construcţia care astăzi poartă numele de Palatul Mitropoliei, colonelul Nicolae Haralambie, membru al Locotenenţei Domneşti, îi citea unui tânăr prinţ străin cu favoriţi prusaci şi privire pătrunzătoare jurământul de credinţă pentru ocuparea tronului. A fost nevoie să-i fie tradus în franceză, dar la final a rostit în română „Jur!“, iar Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen a devenit Măria Sa Carol I, domnitorul României. 

Fuseseră săptămâni agitate înainte de acest moment. De la sfârşitul lunii martie, când Ion C. Brătianu îi făcuse, la Düsseldorf, propunerea de a urca pe tronul României, tânărul prinţ care tocmai împlinea 27 de ani se sfătuise în stânga şi-n dreapta – cu tatăl său, prinţul Karl Anton, cu regele Prusiei şi viitorul împărat german Wilhelm I şi cu prim-ministrul Otto von Bismarck. Decizia, ce-i drept, nu-i aparţinea întru totul, iar reţinerea regelui prusac de a-şi da acordul a tergiversat periculos de mult întreg procesul. Într-un final, însă, regele a hotărât să nu-i stea în cale tânărului prinţ de Sigmaringen, iar Carol a luat drumul Principatelor, în tropotul cavalariei şi-n zornăitul cizmelor soldaţilor pregătiţi de războiul austro-prusac.

UN PRINŢ FĂRĂ MONOGRAME

Despre călătoria lui Carol către Bucureşti s-a scris mult, de către istorici şi prozatori deopotrivă, având toate premisele pentru romanţare. Ajuns mai întâi în Elveţia neutră, la Zürich, Carol are nevoie de un paşaport fals pentru a putea traversa Austria ostilă. I se procură unul cu numele de Karl Hettingen, călător în scopuri comerciale către Odessa. Slujitorii scot monogramele de pe lenjeria prinţului şi semnele distinctive de pe toate celelalte obiecte personale, iar Carol îşi pune ochelari în speranţa că va fi de nerecunoscut. Ajunge la Baziaş pe 6 mai, unde se întâlneşte cu Ion C. Brătianu, cei doi călătorind pe Dunăre până la Turnu Severin, apoi cu trăsură pe ruta Craiova-Slatina-Piteşti, intrând în Bucureşti în ziua de 10 mai. 

Carol I a ajuns pe tron într-o ţară care începea să zgârie cu adevărat la poarta modernităţii, în climatul general al unor carenţe profunde de dezvoltare: inegalităţi sociale covârşitoare, economie bazată pe agricultură, dar cu o productivitate profund deficitară, o viaţă comercială în care exporturile începuseră să se dezvolte în mod semnificativ doar după 1829, lipsa generală a infrastructurii moderne, mai ales în domeniul transportului, o instabilitate politică generalizată şi, poate mai presus de toate, o clasă de 

ţărani ale căror probleme nu fuseseră rezolvate substanţial în urma reformei agrare din 1864. 

UN ÎNCEPUT ÎNDOIELNIC

Pe plan intern, anii care s-au scurs până la câştigarea independenţei au fost marcaţi de instabilitate politică: guvernele  erau schimbate aproape la fel de repede cum erau numite şi noul domnitor era contestat. Dincolo de faptul că în mediul rural Alexandru Ioan Cuza încă se bucura de popularitate, nu toată elita politică avea încredere în „neamţul“ de pe tron. Sunt anii deja legendarei „Republici de la Ploieşti“ –  tentativă republicană de detronare a lui Carol I, intrată în conştiinţa populară mai degrabă ca un fiasco pucist, decât ca o contestare serioasă a ordinii politice. Sunt şi anii afacerii Strousberg, scandalul de corupţie, risipă şi incompetenţă care stă aproape simbolic la începuturile planurilor de dezvoltare a infrastructurii moderne de transport din România. La mijloc s-a aflat construcţia rutei feroviare Roman-Bucureşti-Vârciorova, concesionată de către guvernul României „regelui drumurilor de fier“ din Germania, Betherl Heinrich Strousberg, cu Carol ca actor crucial pentru tranzacţie. Termenii înţelegerii, în dauna statului român, execuţia necorespunzătoare a lucrării, fraudele şi mişmaşurile industriaşului Strousberg aveau să se spargă curând aproape exclusiv în capul domnitorului. 

De altfel, în martie 1871, domnia care avea să se întindă până pe aproape cinci decenii putea să se încheie după doar cinci ani. După ce sărbătorirea de către germanii din Bucureşti a zilei de naştere a împăratului Germaniei de-abia unificate a aprins spiritele pe străzile capitalei francofile, Carol a ordonat ieşirea armatei în stradă pentru a calma situaţia şi, în mijlocul nopţii, i-a cerut demisia lui Ion Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri, şi a anunţat că va abdica. Ameninţarea cu plecarea şi riscul aruncării României într-un nou haos politic a funcţionat – Lascăr Catargiu a ajuns în fruntea guvernului, a calmat demonstraţiile din Bucureşti, iar contestările antidinastice au intrat, treptat, într-un con de umbră.

 „SUNTEM NAŢIUNE DE SINE STĂTĂTOARE“

În cei 11 ani scurşi între 10 mai 1866 şi 10 mai 1877, obţinerea independenţei a fost obiectivul principal al regelui şi a elitelor politice pe plan extern, iar punerea bazelor necesare înlăturării suzeranităţii otomane a fost poate printre puţinele politici urmărite coerent. „Cea mai importantă realizare a lui Carol I în perioada 1866-1877 o constituie procesul de pregătire politică, diplomatică şi mai ales militară în vederea unui – posibil – conflict militar cu puterea suzerană, Imperiul Otoman şi, implicit, îndeplinirea obiectivului principal: un stat român suveran. De altfel, intenţiile lui Carol I pentru ca România să devină independentă nu au fost ascunse niciodată. Chiar dacă paşi importanţi şi decisivi spre o armată modernă au fost făcuţi încă din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, între 1871 şi 1876 Carol I a avut un rol esenţial în schimbarea modelului de organizare militară al armatei române, în ceea ce priveşte legislaţia, doctrina şi strategia, armamentul, statutul militarului. Pentru atingerea obiectivului final au fost iniţiate relaţii diplomatice cu diferite state. De asemenea, cu siguranţă Carol I a reflectat îndelung şi asupra oamenilor politici români care, aflaţi la guvernare, puteau aduce cele mai importante foloase în vederea obţinerii independenţei“, a explicat, pentru „Weekend Adevărul“, istoricul Andrei Florin Sora, conferenţiar universitar în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti.

SUNETUL DE TUN ŞI SUNETUL INDEPENDENŢEI

Momentul mult plănuit a venit printr-un joc favorabil al sorţii. Mai întâi s-au ridicat Bosnia şi Herţegovina împotriva dominaţiei otomane, în 1875, apoi Bulgaria, Serbia şi Muntenegru, în 1876, iar România a văzut o cale rapidă către obţinerea independenţei într-o alianţă cu Rusia ţaristă. În 1876, Carol l-a chemat la guvernare pe Ion Brătianu, iar Mihail Kogălniceanu a ocupat poziţia de ministru de Externe, poziţie din care, pe 9 mai 1877, a proclamat în parlament independenţa ţării. „În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi: suntem naţiune de sine stătătoare“, avea să spună 

Kogălniceanu. Data proclamării independenţei nu fusese aleasă întâmplător – a doua zi, la 11 ani de când intrase în Bucureşti, Carol a promulgat declaraţia de independenţă, un moment simbolic care căuta să încunune mai bine de un deceniu de eforturi în acest sens.

Proclamată în parlament, promulgată de domnitor, sărbătorită în stradă de mulţime, independenţa trebuia totuşi câştigată pe front. Începută cu salve de tun de pe malurile Dunării, prilej pentru Carol să rostească replica celebră: „Asta-i muzica ce-mi place!“, la auzul primei lovituri de tun a forţelor române, lupta pentru independenţă va accelera după înfrângerea la Plevna a armatei ruse şi trecerea Dunării, la insistenţele aliaţilor ruşi, a armatei române, cu Carol I comandant al forţelor reunite ruse-române. Urmează seria de victorii de la Griviţa, Rahova, Plevna, Vidin şi Smârdan, iar până la sfârşitul anului, otomani sunt înfrânţi. Nu şi aliaţii ruşi. Tratatul de la San Stefano, semnat fără participarea României, încălca convenţia semnată de Kogălniceanu cu Rusia, statul ţarist ocupând din nou Basarabia în schimbul Dobrogei. 

DIPLOMAŢIA, DRUMUL SPRE VICTORIE

Starea de tensiune dintre România şi Rusia a fost rezolvată doar după Congresul de pace de la Berlin, din iunie-iulie 1878: a fost recunoscută independenţa României faţă de Poartă, alipirea Dobrogei, dar şi cedarea către Rusia a judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Dunării. Recunoaşterea independenţei a fost condiţionată, formal, de modificarea articolului 7 al Constituţiei pentru a permite acordarea cetăţeniei indiferent de religie şi de rezolvarea disputei mocnite dintre România şi Germania, începută după anularea concesionării din cadrul afacerii Strousberg.

Anii următori sunt anii formulării unei politici externe coerente la Bucureşti, după cum arată istoricul Andrei Florin Sora: „Diplomaţia era un domeniu rezervat în special monarhului, garant al continuităţii şi cu un rol preponderent în luarea deciziilor politicii externe. După conferinţa de la Berlin, România nu se mai afla sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. Pentru a-i fi garantată suveranitatea, trebuia să-şi stabilească o strategie externă – inclusiv de alianţe. Semnarea tratatului de alianţă al României cu Austro-Ungaria, ceea ce a însemnat indirect aderarea la Tripla Alianţă – o alianţă defensivă şi secretă –, se datorează şi lui Carol I şi a adus statului român în siguranţă şi stabilitate în plan extern. Au contat calităţile diplomatice ale lui Carol I, cât şi relaţiile sale cu monarhii Austro-Ungariei, Germania şi Italia şi lideri politici, din Germania şi nu numai“.  

10 mai 1881: Ziua în care se îndeplineşte „dorinţa cea mai vie care arde în pieptul fiecărui român“

 Momentul proclamării regatului este grăbit nu atât de impetuozitatea tânărului stat român independent, cât de certurile dintre partidele parlamentare. Mai exact, conservatorii îi acuză pe liberali că întârzie proclamarea regatului, cu toate că se află la putere, pentru că ar fi în continuare fideli unui ideal republican. După ultimul deceniu şi, mai ales, după câştigarea independenţei României cu Carol în fruntea armatei, sentimentele antimonarhice nu mai sunt însă relevante la Bucureşti, iar pe 14 martie 1881, liberalii răspund acuzaţiilor prin prezentarea unui proiect de lege care-l proclamă pe Carol I rege al României. „Nu dar pentru mine personal, ci pentru mărirea ţării mele primesc titlul care exprimă dorinţa cea mai vie care arde de atâta timp în pieptul fiecărui român“, spune Carol în seara zilei în care este promulgată legea. Ceremonia de încoronare va trebui, însă, să aştepte – în Rusia, ţarul Alexandru al II-lea tocmai a fost asasinat. Funeraliile amână festivităţile de la Bucureşti.

FOTO: Procesiunea de încoronare a lui Carol I

 În cele din urmă, Carol I a fost încoronat rege al României pe 10 mai 1881. Nu cu o coroană de aur, brodată cu pietre preţioase, ci cu celebra Coroană de Oţel a României, făurită din oţelul unui tun capturat la Plevna. Procesiunea a început la Gara de Nord, s-a oprit pe Dealul Mitropoliei pentru serviciul divin, apoi regele şi regina s-au întors la Cotroceni, unde le-au fost înmânate coroanele. „Primesc dar cu mândrie, ca simbol al independenţii şi al tăriei României, această coroană tăiată dintr-un tun stropit cu sângele vitejilor noştri, sfinţită de Biserică“, a spus regele, iar după trei zile de festivităţi oficiale, România intra într-una dintre cele mai importante epoci din istoria ei.

SUCCESELE ŞI EŞECURILE LUI CAROL I

Anii domniei lui Carol I sunt cei din care România încă îşi are o listă lungă de monumente şi construcţii de infrastructură – au fost anii dezvoltării reţelelor feroviare, ai construcţiei podului peste Dunărie de la Cernavodă, palatului Cotroceni, clădirii care găzduieşte astăzi Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, Ateneului Român, castelului Peleş şi portului din Constanţa. Dar sunt şi anii accentuării marii probleme niciodată rezolvate cu adevărat în timpul domniei lui Carol I, o problemă care a continuat doar să se înrăutăţească: situaţia ţărănimii sărace în epoca exploatării accelerate a muncii agricole pentru comerţul extern. Răscoalele de mai mică amploare izbucnite în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, precum şi marea răscoală ţărănească din 1907, înăbuşită în sânge, sunt reversul medaliei dintr-o epocă a dezvoltării accelerate, dar inegale a României. Acesta a fost, aşadar, cel mai mare eşec al lui Carol: „agravarea situaţiei lumii rurale – mediul rural era departe de ceea ce înseamnă modernitate“, după cum punctează istoricul Andrei Florin Sora. 

 „Pe scurt, epoca lui Carol I se caracterizează prin dezvoltare instituţională, socială, economică, prestigiu internaţional şi stabilitate politică superioară altor state din sud-estul Europei. Progresul României era evident, însă în 1914 rămâneau să fie rezolvate chestiunea lărgirii dreptului de vot (adoptarea unui vot universal masculin), principii enunţate şi în timpul domniei lui Carol I. Nici succesele şi nici eşecurile nu pot fi puse doar pe seama lui Carol I şi datorită faptului că România era o monarhie constituţională“, mai spune istoricul. Întrebat care sunt cele mai mari realizări din perioada regatului României înainte de 1914, acesta invocă „imaginea pozitivă a României în Occident, datorată nu doar progresului economic, politic, militar al României, ci şi prestigiul regelui Carol I în rândul Caselor Regale europene şi unei coerente şi constante politici externe şi a unei excelente selecţii (la care un cuvânt substanţial l-a avut şi Regele) a corpului diplomatic şi a reprezentanţilor statului român în străinătate; războiul de independenţă, implicit participarea efectivă a lui Carol I pe front la sud de Dunăre; un cadru legislativ şi instituţional modern (proces început bineînţeles înainte de 1866); dezvoltarea transportului şi comunicaţiilor.“  
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus