Stiri de ultima ora

Unirea și domnitorul Cuza versus România din ocaua mică | Romania Libera

Unirea și domnitorul Cuza versus România din ocaua mică | Romania Libera
Actualitate
Anul acesta, însă, pe motiv de pandemie, în loc de cocardă tradițională în piept, poporul și-a prins între urechi masca obligatorie și a luat parte la ceremonii de la distanță și cât mai răsfirat.

Pentru mulți români, 24 ianuarie rămâne ziua în care tipul ăla mișto, cu cioc a la Emil Constantinescu, a acceptat oferta coaliției de guvernare formată din boierii Moldovei și ai Țării Românești, luând startul într-un supermandat de 7 ani, care l-ar fi făcut invidios și pe Ion Iliescu, către preschimbarea substanțială a treburilor țării, gen secularizare în loc de privatizare și ”ocaua mică – ocaua mare” în loc de seculara ”alba – neagra”.În mod normal, la un asemenea moment de mare inspirație, de mai bine de 30 de ani românul își pune pe creștet căciula de țurcană și se manifestă în piețe, cu simț patriotard și tic de biceps – triceps, pe ritmurile horei ăleia care imită imnul PSD. Anul acesta, însă, pe motiv de pandemie, în loc de cocardă tradițională în piept, poporul și-a prins între urechi masca obligatorie și a luat parte la ceremonii de la distanță și cât mai răsfirat. Vorba aceea, nimic nu mai e ce-a fost în țara în care, la un secol și jumătate după abdicare, domnitorul Micii Uniri nu a mai prins loc nici măcar pe o monedă, iar asta putem să o spunem oricând și comparând mărturiile istorice din vremea lui Cuza cu realitățile social – politice ale prezentului, după cum urmează:

1. Acum un secol și jumătate, Cuza i-a rechemat în țară pe călugării români care huzureau pe Muntele Athos, într-un fel de sinecură pe viață asigurată de Principate. Popii mormăiau grecește în altarul montan, dar în restul zilei se întrețineau românește, cu sume consistente trimise din țară. Pentru că supapa bisericească permitea în continuare scurgeri însemnate de resurse, Cuza a decis și confiscarea proprietăţilor agricole ale celor mai multe dintre bisericile și mănăstirile din Principate. Lovitura a fost dură, căci popii, deși cântau la slujbă despre sărăcie, umilință și smerenie, dețineau un sfert din suprafața agricolă și forestieră a țării - pe care, fie vorba între noi, le munceau cu sclavi țigani, că osu` de popă n-are voie să participe la muncă, el e potrivit doar pentru închinăciune. N-a fost destul: ca un Diavol în persoană, Cuza a pus bir de 10% pe veniturile nete ale bisericilor și mănăstirilor. Adică, în loc să dea, lua. Ce au făcut „domnitorii“ de după 1989? În primul rând au retrocedat Bisericii o însemnată parte din pământurile luate de Cuza apoi, pentru că nu li s-a părut destul, le-a dat și altele pe deasupra: ba un hotel, ba un parc în care să faci biserică, ba o avere pentru Catedrală. Cât despre bir - este zero, căci ar fi mai mare păcatul ca BOR să se impoziteze ca tot prostul de român.

2. Cuza nu s-a mulţumit cu atât, probabil fiindcă avea un dinte împotriva nomenclaturii bisericești. Așa că le-a interzis mănăstirilor care încă deţineau păduri să mai pună toporul pe ele, știind că popii trântesc copacul la pământ nu ca să-i facă sărmanului copârșeu, ci pentru a-și rotunji veniturile pe bază de superofertă pentru metrul liniar de la Istanbul sau Viena. Fără pământ și fără păduri, popii s-au văzut fix cum propovăduiau că trebuie să fie omul fericit: săraci lipiți pământului. Cum e azi? Păi, dacă intri într-o pădure de la munte și auzi motoferăstrău, ai două variante: ori e ungur, ori e popă.

3. Spre deosebire de mulţi lideri politici de azi, Cuza nu era ţăran, dar îi iubea pe ţărani. De-aia le-a și împărţit cu generozitate pământul luat de la popi, peste 400.000 de familii de țărani fiind împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni primind locuri de casă și de grădini în fundul cărora să își poată tocmi veceuri proprietate personală. Actualii conducători nu doar că nu împart nimic cu nimeni, dar mai iau și de la alţii, că au bani, nu glumă. Așa încât, în loc să avem milioane de ţărani mijlocași, cum au nemţii, francezii sau italienii, avem azi doar câţiva mari moșieri, gen copiii lui Culiţă Tărâță, Ioan Niculae sau Băsescu, care adună hectare cum colecţionează unii bani vechi.

4. Tot Cuza a introdus învăţământul gratuit și obligatoriu în școlile primare din Principate, a înfiinţat licee și primele universităţi. Pe atunci nu existau, din fericire, nici fondul clasei, nici bodyguarzi la poarta școlii, să primească flori de la părinţi de 1 martie. La fel, nu existau nici aspiratoare, aifoane sau plasme, pe care comitetul de părinţi să le dăruiască dascălilor și directoarelor, ca semn de preţuire pentru munca depusă cu micile loaze răzgâiate. Toate astea au fost inventate mult mai târziu, o dată cu unităţile de învăţământ „de fiţe“ – treapta supremă a educaţiei în România. Pe vremea lui Cuza nu existau decât două Universităţi, la Iași și la București. Astăzi, punându-le la socoteală și pe cele particulare, universităţile sunt aproape la fel de dese ca bisericile și scot juni deștepţi pe bandă rulantă, care-și aplică deșteptăciunea frigând copane la KFC ori împachetând șaormă la Dristor. Sau bătând hipsterii pe la manifestații, în calitate de jandarmi.

5. Dijma, o taxă existentă de sute de ani, a fost eliminată de Cuza. Ulterior a fost reintrodusă cu succes, ba chiar înmulțită mai ceva decât țânțarii în apa stătută. Azi dijmele sunt mai numeroase decât înainte de Cuza și se cheamă fie acciză, fie taxă pe stâlp, fie impozit pe parcare, fiindcă „impozit pe prostie“ ar fi prea cinstit și prea pe față să le spună.

6. Legea electorală introdusă de Cuza era foarte simplă: cine nu cotizează nu votează. Aveau drept la vot doar cei care-și plăteau impozitele. Astăzi, istoria se repetă, dar tot pe invers: tocmai ăia de-și plătesc dările la stat nu votează, în schimb asistaţii, chiulăii și bolnavii cronic de lene nu doar că votează, dar și pun ștampila de mai multe ori.

7. Sub Cuza s-a făcut prima cale ferată din România, între București și Giurgiu: 70 km de șine, întinse în mai puţin de doi ani era o performanţă și pe atunci, darămite acum, când la cei 7 km de metrou până în Drumul Taberei s-a ”lucrat” nu mai puțin de 11 ani. Cât făcea trenul de la Giurgiu la București pe vremea aia? De vreo două ori mai puțin decât face acum.
RomaniaLibera.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus