Stiri de ultima ora

ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Cum a ajuns fostul zeţar Teohari Georgescu ministru stalinist al Internelor şi a sfîrşit ca director de tipografie

ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Cum a ajuns fostul zeţar Teohari Georgescu ministru stalinist al Internelor şi a sfîrşit ca director de tipografie
Actualitate
La 31 ianuarie 1908, Aneta, soţia lui Constantin Georgescu dădea naştere lui Teohari, cel de-al treilea copil din cei şapte care au umplut ani de-a rîndul cu zbenguielile lor curtea din spatele băcăniei tatălui lor, de pe Şoseaua Chitilei nr. 36. Despre primii săi ani, puţin probabil să mai aflăm vreodată ceva. Putem doar presupune că la început a trăit marile plăceri şi micile frustrări ale copilăriei la margine de Bucureşti, în timpul primului război mondial. “Vîrsta de aur” se încheia însă pentru micul Teohari, cam în vremea în care şaptezeci de “congresişti” votau într-o mică sală din strada Sfîntul Ionică înfiinţarea partidului comunist din România şi afilierea lui la Internaţionala a III-a de la Moscova.

83 afişări

ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Cum a ajuns fostul zeţar Teohari Georgescu ministru stalinist al Internelor şi a sfîrşit ca director de tipografie

De la băcănia din Chitila, la carnetul de ilegalist

Deşi aveau o mică băcănie, nu o duceau strălucit. Teohari Georgescu a intrat de timpuriu în maturitate, începînd prin a-l ajuta pe tatăl său, mai tot timpul bolnav, ca băiat de prăvălie, iar după ce-a mai crescut puţin, a fost trimis în 1923 să lucreze ca ucenic tipograf, la Tipografia “Cartea Românească”, de pe B-dul Iancu de Hunedoara (astăzi transformată în mall). Avea 15 ani. Plăcerile copilăriei au devenit deci din ce în ce mai mici şi s-au transformat prea curînd în mari frustrări. Nu este de mirare că, după trei ani de ucenicie, tînărul Teohari, odată ajuns zeţar, a intrat imediat în sindicatul tipografilor “Gutenberg”. Citea pe ascuns broşuri de propagandă comunistă. În scurte răstimpuri de reverie, micului proletar îi dădeau tîrcoale formele ispititoare ale puterii. În rest, ajuns orfan şi rămas sărac, împarte la şapte bruma de avere rămasă de la părinţi şi băcănia de pe Şoseaua Chitilei, pe care stucaturile de ipsos se scorojiseră. În fiecare zi, Teohari aduna cu fiecare literă de plumb culeasă în tipografie şi o picătură de ură, faţă de restul lumii altfel aşezate decît în broşurile comuniste pe care le citise şi în care credea.

ULTIMELE ȘTIRI

Teohari Georgescu devine deci duşman al regimului burghez. Intră fără ezitări în mişcarea comunistă, participă la şedinţe clandestine, organizează greve, pune manifeste. Intrat în colimatorul Siguranţei, a fost arestat pentru prima oară în 1933 ca autor al unor manifeste împrăştiate prin zeţăria de la “Cartea Românească”. A scăpat datorită unui tînăr şi tenace avocat, Iosif Schraer, alegîndu-se cu două luni de închisoare şi cîteva bătăi bune. Peste ani, unii tovarăşi vor şopti că acest noroc l-a datorat mai degrabă legăturilor lui, ca informator, cu un înalt comisar din Siguranţă. Pînă atunci însă, Teohari Georgescu va continua să-şi croiască drum prin încurcatele cotloane ale vieţii de partid în ilegalitate. Fără să ştie, deocamdată, că fiecare camarad îi va deveni curînd un concurent într-o cursă în care ura de clasă se schimba încet în sete de putere.

La 23 august 1944, Teohari Georgescu se afla în penitenciarul Caransebeş, alături de alţi fruntaşi comunişti, ispăşind o pedeapsă de 10 ani închisoare. Fusese arestat în aprilie 1941, pentru tentativă de spionaj, după întoarcerea sa dintr-o călătorie clandestină în Uniunea Sovietică în 1940, unde într-adevăr fusese recrutat de NKVD şi fusese intruit în tehnici de spionaj la Moscova, sub coordonarea lui Ghiorghi Dimitrov (poseda cifrul pentru corespondenţa secretă cu Internaţionala comunistă şi învăţase o tehnică specială pentru scrierea de manifeste pe sticlă). Sosit la Timişoara, Leontin Sălăjan a intervenit pentru eliberarea sa la comandantul închisorii. După cîteva zile de repaus şi aşteptare într-o fostă casă conspirativă a partidului din cartierul Elisabetin, lui Teohari Georgescu sorţii îi surîd: a fost chemat la Bucureşti, unde i s-au dat, la sugestia tovarăşei Ana Pauker, care cunoştea recrutarea sa de către serviciile secrete sovietice, importante  munci  de răspundere: în 4 noiembrie 1944 a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne şi a fost instruit de către şeful reţelei agenţilor sovietici în România şi Bulgaria, generalul Grigori Fedicikin, să procedeze la infiltrarea ministerului cu agenţi comunişti. Ţinea legătura direct cu generalul, de la care primise odată cu intrarea în biroul ministerial ordinul de infiltrare şi comunizare a Siguranţei şi Jandarmeriei. A reuşit pe deplin în această “misiune”, iar la 6 martie 1945 este răsplătit, devenind ministru de interne în guvernul Groza. Teohari Georgescu învăţase deja că, dîndu-şi frîu liber vechilor frustrări, cîştiga putere. Ura de clasă făcea minuni. Probabil că fostul zeţar era, în sfîrşit, fericit.

De la putere, mici şi bere, din nou în celulă

Trofeele victoriei erau ameţitor de numeroase pentru cei o mie-două de camarazi ilegalişti din partidul comunist. Tancurile cu stea roşie le-au deschis calea către plăcerile puterii, dar o vreme s-au dovedit nepregătiţi pentru ele. Dej, Ana Pauker, Teohari şi Vasile Luca se întîlneau împreună, în după-amiezele liniştite. Mai discutau un pic de politică, luau în derîdere pe cîte un bătrîn burghez ”descompus moral” şi aruncat în închisoare, sau bîrfeau cu simpatie un coleg din Biroul Politic, care tocmai venise beat la o şedinţă. După care, pe o fastuoasă masă de canastă, moştenită de la vechiul regim, înghesuiau cărţile de joc printre halbele de bere şi cartoanele cu mititei. Temuţii conducători comunişti ai României jucau tabinet. Aşa îşi dădeau ei, la început, frîu liber refulărilor acumulate în anii de frică şi exaltare ai ilegalităţii. Asemenea scene au fost relatate de un tînăr communist pe atunci, ajuns ziarist la ”Scînteia”, pe numele său Silviu Brucan, în memoriile sale de mai tîrziu, cînd din utopia comunistă s-a ales praful, un munte de victime şi o ţară ajunsă pe marginea prăpastiei. În acele vremuri însă, cu timpul, puternicii zilei au învăţat mai apoi să joace şi poker, şi-au asortat cravatele la costum, ba au şi chemat, cînd şi cînd, în luxoasele lor birouri, şi pedichiurista.

Cam aşa arăta cadrul în care cei de la vîrful partidului comunist au început să-şi ţeasă intrigile. Deveniţi concurenţi în lupta pentru cît mai multă putere, cîştigată numai prin intrarea în graţiile stăpînului cel mare de la Moscova, Iosif Vissarionovici Stalin, între ei s-au instalat repede adversităţi. Pe această scenă, în care zîmbetele de la o agapă cu mititei şi bere păstrau din ce în ce mai greu aparenţele, Teohari Georgescu şi-a jucat greşit cartea. În aprilie 1952 a fost înlăturat de la Ministerul Afacerilor Interne. Rămas în lupta pentru şefia partidului alături de Ana Pauker şi Vasile Luca. fără să ştie că în urma intrigilor bizantine ale taberei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cei doi erau deja sacrificaţi de Moscova, Teohari Georgescu a fost şi el acuzat de cea mai gravă infracţiune comunistă: ”devierea de la linia partidului”. O linie care marca de fapt graniţa dintre cei care cîştigau şi cei care pierdeau în sofisticata luptă pentru putere, din interiorul partidului. Din camarad, concurent în lupta pentru putere şi adversar al lui Dej, în urma înfrîngerii, muncitorul tipograf care fusese vreme de şase ani ministru de interne a ajuns din nou în închisoare.

Ministrul metrosexual şi şpăgar

Dincolo de acest exemplu, nu trebuie să ni-l închipuim însă pe fostul tipograf, ajuns demnitar comunist, drept un Saint-Just al epocii şi partidului său. Înfăţişîndu-l ca posesor al unei vitalităţi pe care cei trei ani de detenţie din timpul războiului o zăgăzuiseră doar vremelnic, Securitatea i-a alcătuit cu acribie lui Teohari Georgescu un voluminos inventar al vieţii intime. S-a aflat astfel că zeci de secretare din Ministerul Afacerilor Interne au trebuit să accepte avansurile lui şi că temutul ministru a mers pînă acolo, încît a uşurat soarta sau chiar a eliberat deţinuţi, cerînd în schimb favorurile sexuale ale soţiilor sau fiicelor acestora, care aşteptaseră zile întregi o audienţă. Rapoartele Securităţii notau doar ”originea burgheză” a acestor femei, acuzîndu-l retoric pe Teohari Georgescu de ”descompunere morală”.

Deciziile sale ministeriale au fost vîndute şi pe bani. Zeci de persoane, mai ales foşti comercianţi şi industriaşi evrei au primit de la el paşaport şi au putut emigra în Israel, în schimbul unor avantaje materiale, în loc să înfunde celulele destinate “foştilor exploatatori”. După arestarea lui Teohari Georgescu, soţia sa a ars în sobă valuta străină şi a aruncat în lacul Snagov (după cum declara ulterior) monedele de aur, primite ca mită de tovarăşul ministru. Probabil din cauza acestei favorizări a emigrării evreilor s-a născut şi legenda potrivit căreia Teohari Georgescu ar fi fost evreu, numele său real fiind Burah Tescovici, dar nu este adevărat. Era doar şpăgar. La percheziţionarea vilei lui Teohari s-au mai găsit bijuterii de mare valoare, pe care doamna Georgescu, soţia lui, nu s-a îndurat să le arunce. Ca să nu mai vorbim de mobilier, covoare şi alte obiecte de lux, lăsate în dar de cei care fuseseră izbăviţi de binefacerile comunismului românesc, graţie paşaportului semnat de fostul ministru de interne, ajuns între timp într-o celulă de la subsolul ministerului unde domnise.

Mai practic, Marin Jianu, fostul său adjunct ca secretar de stat al Internelor, la origine lăcătuş mecanic, preluînd metoda şefului său de “dotare” a gospodăriei cu cele trebuincioase, a eliberat un paşaport de plecare definitivă numai în schimbul unei plite electrice şi a unui set de tacîmuri. Pînă la urmă, nici Teohari Georgescu şi nici adjunctul lui Jianu nu au fost condamnaţi pentru abuzurile comise. Spre deosebire de alte sute de mii de oameni, cei doi au trecut cu bine pe sub furcile caudine ale Securităţii. Pentru că, dacă nu s-ar fi întîmplat astfel, chiar imaginea partidului ar fi fost şifonată. Şi, de fapt, cei doi, cu toate ”lipsurile”, în mare îşi făcuseră datoria: închisorile şi Canalul Dunăre-Marea Neagră erau înţesate de ”duşmani ai poporului”. Dar, din cauza acestor ”lipsuri”, au fost trimişi la ”munca de jos” şi n-au mai avut acces vreodată la masa puterii.

După eliberarea sa în 1955, tovarăşul Teohari a fost trimis de către Gheorghiu-Dej, care ştia foarte bine să se răzbune, chiar cu un umor negru, înapoi la Tipografia “Cartea Românescă”, unde acesta îşi începuse cariera politică de ilegalist al partidului (devenit între timp Combinatul Poligrafic ”13 Decembrie”, nume purtat pînă în 1989). A avut mai întîi umila funcţie de corector, pînă cînd mai-marele partidului s-a convins de faptul că fostul ”deviaţionist” îşi învăţase lecţia şi îi era fidel, necondiţionat.  Mărinimos, tovarăşul Dej l-a iertat: a fost numit director al tipografiei în care intrase în 1923, ca ucenic zeţar. Prea mult pentru un simplu tipograf. Prea puţin pentru cel care cunoscuse dezmierdarea puterii. Aici şi-a sfîrşit cariera; abia la moartea sa îîn 31 decembrie 1976, a fost înhumat în Mausoleul Eroilor Comunişti din fostul Parc al Libertăţii, de unde, odată cu revenirea parcului la vechiul său nume, Carol, osemintele sale au fost scoase de către copiii săi şi duse la Bellu, sub o cruce, în anul 1993. Spre deosebire de sutele sale de mii de victime, Teohari Georgescu a avut, în cele din urmă, parte de ea.
www.mediafax.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus