Stiri de ultima ora

Éva Szentesi: Au chemat-o pe mama la spital şi i-au spus: cel mult o lună. Nu se poate face nimic

Éva Szentesi: Au chemat-o pe mama la spital şi i-au spus: cel mult o lună. Nu se poate face nimic
Stiinta-sanatate
„Nu ştiu dacă se poate povesti în detaliu ce se întâmplă cu o femeie după diagnosticul de cancer de col uterin. Un singur lucru pot spune: nu este un vis. Dar cred că bănuiţi deja. Cel mai mult situaţia se aseamănă iadului. 

După diagnostic, prioritatea mea a fost să ajung la cel mai bun medic posibil. Medicul era accesibil, deoarece cel la care m-au trimis cei de la SZTK fusese medicul uneia dintre cele mai bune prietene care m-a şi însoţit la spital a doua zi. Văzând cât de gravă era situaţia, medicul m-a consultat şi imediat a solicitat alte teste necesare pentru operaţie. După două zile am aflat că nu sunt operabilă, deoarece tumoarea s-a metastazat pe colon şi modul în care era extinsă nu permite tăierea. Mai întâi e necesară chimioterapia, la care am zis da imediat şi am cerut să începem cât se poate de urgent.

Nu mi-era teamă şi nici nu mă gândeam ce efecte secundare ar avea o asemenea terapie. Nu mai era timp suficient pentru că trecuseră atâtea luni irosite. Nici nu mi s-au oferit alte opţiuni care să mă poată vindeca. Aşa că n-am stat pe gânduri, am trecut la fapte. Simţeam că trebuia să fac ceva imediat, nu mai puteam sta cu mâinile în sân. 

Când a început terapia, încă mă ţineam de viaţa mea veche cu toate puterile. Deşi totul se întorsese pe dos, nu voiam să accept situaţia. Mă simţeam ca şi cum aş fi avut doar o gripă, peste care aveam să trec uşor, fără probleme. Nu-mi trecea prin cap că aş putea muri, la spital, tratată cu otrăvuri puternice. N-am realizat nici căderea părului. Am făcut rost de peruci grozave. Într-o zi eram blondă, în cealaltă eram roşcată, a treia zi aveam părul lung până la talie. Mă bucuram că în sfârşit aveam părul lung, deoarece în adolescenţă l-am tuns scurt şi de atunci nu-l mai lăsasem să crească. 

De la prima şedinţă de chimioterapie, m-am dus la serviciu, apoi m-am mirat că nu mă simţeam bine. Nu am înţeles gravitatea situaţiei. Cu trecerea timpului, au apărut tot mai evident simptome şi nu prea mai puteam nega boala. După jumătate de an de tratament, corpul meu era pregătit pentru operaţie şi m-am bucurat că chimioterapia şi-a făcut efectul. Aşteptam data operaţiei.

Îmi amintesc că în dimineaţa operaţiei îmi studiam abdomenul încă intact, luându-mi rămas bun de la el, ştiind că la trezire nimic nu va mai fi la fel.” 

POŢI PREVENI CANCERUL DE COL UTERIN!

Screening-ul oncologic (testul citologic) poate să dea rezultate fals negative în chiar până la 30% a stărilor canceroase. Proporţia rezultatelor fals negative poate atinge chiar 50% în cazul stărilor precanceroase care ar necesita intervenţie chirurgicală. Neumann Labs a elaborat o metodă nouă, revoluţionară de prevenire a cancerului de col uterin. Primul pas este prelevarea la domiciliu a unei probe pentru efectuarea testului HPV. Conform studiilor clinice efectuate Easy HPV Test poate depista 98,5% din stările precanceroase severe şi cancere. Proba se poate preleva la domiciliu, în condiţii de siguranţă, repede şi comod .

“Medicul meu a efectuat o operaţie complicată, care a ţinut şase ore. Toţi colegii l-au avertizat să mă coasă la loc pentru că tumoarea nu poate fi extirpată. Tumoarea s-a extins în artera de pe partea stânga, care ducea spre picior, atingând vezica şi intestinele. Aveam toate şansele să rămân paralizată. Medicul mi-a povestit ulterior că a inspirat adânc şi a decis: fie ce-o fi, începe operaţia. În cel mai rău caz, rămân paralizată pe partea stângă, dar măcar voi trăi. Apoi când a ţinut artera mea în mână, răzuind tumoarea de pe ea, nu-i venea să creadă că se întâmplau toate acestea. Dar în final, a reuşit, iar eu nu am rămas paralizată. 

Reţin momentul în care m-am trezit la terapie intensivă. Mai întâi am observat-o pe mama, apoi pe sora mea mai mică. Mi-au zâmbit. Zâmbetul a fost semnul cel mai bun, ştiam că eram în regulă, că am reuşit. Cu pierderi colaterale, dar toate tumorile au fost extirpate din organism. Apoi a intrat medicul, mi-a dat un pupic şi mi-a spus că de-acum încolo e rândul meu. Două săptămâni mai târziu am primit rezultatul PET CT perfect negativ – însă dacă cineva ar crede (aşa cum am crezut eu) că povestea s-a sfârşit şi ar urma viaţa fericită s-ar înşela. Povestea s-a reluat după o jumătate de an. Însă acum cu o tumoare mult mai agresivă, complet inoperabilă. 

Dar înainte de toate acestea, în luna octombrie, am fost supusă unei operaţii de reconstrucţie uretrală. (Uretra conduce urina din rinichi, însă canalul urinar fusese lezat în timpul operaţiei.) Era necesară intervenţia chirurgicală, deoarece aveam scurgeri urinare neplăcute, motiv pentru care nu puteam trece la radioterapie ca tratament postoperator, deoarece zona cicatrizată nu putea fi operată. Trebuia să decid: ori voi purta scutece tot restul vieţii, ori îmi asum riscul, renunţ la terapia postoperatorie şi mai accept o operaţie în plus care însemna, tot aşa, tăierea zonei abdominale. Iar pentru asta, trebuiau să treacă cinci luni de la marea operaţie. Eram liniştită, deoarece testele de la trei luni erau negative şi ele. Operaţia de reconstrucţie a uretrei a fost reuşită, iar citologia tot negativă. Era sfârşitul lui octombrie, eu cu rezultatul negativ, şi nici nu mă gândeam că o lună mai târziu voi cunoaşte adevărata faţă a cancerului. 

Tumoarea a crescut opt centimetri în decurs de o lună. S-a răsucit pe nervii şi vasele de sânge din şoldul stâng. Nu putea fi operată nicicum. Au chemat-o pe mama la spital şi i-au spus: cel mult o lună. Nu se poate face nimic. Tumoarea era prea agresivă. 

Mama nu a permis ca toate acestea să-mi fie comunicate, a cerut o singură şansă, o ultimă flacără de speranţă. Mi-au prescris un tratament, dintre cele mai puternice chimioterapii – pe lângă cele 28 doze de radioterapie. Medicul mi-a spus că dacă nu sunt schimbări sesizabile în prima jumătate de oră, măcar ameliorarea durerii, nu erau speranţe. Reţin că îi strigam mamei din sală, neştiind de toate acestea: „Mama, mama, uite, mi se îndreaptă piciorul şi nici nu mă mai doare aşa de tare!” (Înainte nu îl puteam întinde, deoarece tumoarea îl strângea.) Iar mama a ieşit ca să plângă şi a respirat adânc. Ştia ce înseamnă asta. 

Însă etapele cele mai întunecate urmau abia după aceea. Analgezicele mi-au terminat stomacul. Chimioterapia şi radioterapia m-au dezbrăcat de toată demnitatea mea umană. Deşi păreau eficiente, în realitate mă luptam cu timpul. Cine ajunge la capăt mai repede? Cancerul sau eu? Adică cine moare mai devreme în tratamente: tumoarea sau organismul meu? Mă simţeam atât de mizerabil, încât abia mai aveam putere să respir. Chelia era printre cele mai nesemnificative aspecte cu care trebuia să mă confrunt. În acea stare, nu puteam nici să umblu, nici să şed, nici să stau întinsă. Aveam nevoie de ajutor ca să pot ieşi la baie. M-au dus la tratamente în cărucior şi aveam nevoie de o anumită muzică meditativă ca să mă pot relaxa cât de cât (dar nici de departe să dorm), ca să mă odihnesc măcar puţin într-o anumită parte a zilei. Nu reţin mult din acele luni. Am trăit de pe o zi pe alta. Nu am măsurat timpul, nu ne-am uitat la ceas. Ne-am bucurat pentru fiecare dimineaţă nouă, că am supravieţuit măcar atât. Era de neconceput durerea în care existam.

Mama mi-a fiert zilnic muşeţel să stau în el. Mă simţeam puţin mai bine. Însă moartea stătea la pândă, iar noi ştiam perfect acest lucru, cu toate că nu eram conştientă de starea mea exactă. Într-o noapte, am rămas singură. Cuprinsă de lacrimi, mi-am notat temerile în telefon, faptul că mă temeam de moarte, că simţeam că nu pot accepta ca viaţa să se sfârşească la treizeci de ani. Confruntarea cu teama m-a liniştit atât de mult, încât a doua zi am decis să-mi organizez înmormântarea. Însă până la urmă nu a avut loc nicio înmormântare. Deoarece în luna următoare, organismul meu a început să se vindece atât de rapid încât nimeni nu a putut crede. Niciodată, dar niciodată nu uit sentimentul pe care l-am avut când medicul m-a sunat, spunându-mi că tumoarea a dispărut complet din organism. Niciodată în viaţă nu am fost aşa de fericită.”
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus