Stiri de ultima ora

Un tratat abandonat

Un tratat abandonat
Stiinta-sanatate
Racheta de croazieră Gryphon (mai exact: BGM-109G Gryphon) era o armă redutabilă. De fapt, numele de rachetă de croazieră nu este unul tocmai riguros, dar s-a încetățenit la noi. De fapt avem de-a face cu un avion fără pilot, echipat cu un motor cu reacție, capabil să transporte la țintă o încărcătură nucleară cu putere variabilă cuprinsă între 0,2 și 150 kt TNT. La fel ca versiunea navală, Tomahawk, Gryphon era capabilă să zboare la înălțime foarte mică, pe un traiect programat în prealabil, astfel încât să se evite detectarea de către radarele inamice. Raza sa de acțiune era de 2.000-2.500 km iar acuratețea de până la 30 m. Gryphon era lansată de pe dispozitive mobile. Americanii considerau că această armă ar fi putut penetra cu ușurință sistemul de apărare antiaeriană al sovieticilor.

BGM-109G Gryphon

Ne aflăm în fața unui tablou nuclear înfricoșător. Mușchii celor două mari superputeri se încordau amenințător. Războiul rece se apropia de o nouă etapă a tensiunilor extreme. Se anunța o nouă cursă a înarmării nucleare. De parcă asta nu era de ajuns, încă o picătură a fost adăugată în paharul aproape plin pe care îl ținea în mână zeul Marte. Pe 24 decembrie 1979 sovieticii invadează Afganistanul, iar Senatul SUA decide să nu mai ratifice tratatul SALT II. Anii 1980 Pentru a mai reduce din aceste tensiuni cancelarul german Helmut Schmidt face o vizită la Moscova în iunie 1980. Sovieticii acceptă să demareze discuții preliminare la Geneva în luna octombrie a aceluiași an. Tratativele au fost de foarte scurtă durată, în așteptare alegerilor prezidențiale din SUA. Totuși sovieticii au apucat să își enunțe punctul lor de vedere. Ei solicitau pur și simplu înghețarea desfășurării în Europa de noi arme nucleare cu rază medie de acțiune. Pentru ei această opțiune era cât se poate de convenabilă. Aveau deja o superioritate semnificativă în acest domeniu. Totuși ei susțineau că se află la paritate cu forțele NATO, dacă s-ar lua în considerare sistemele americane capabile să transporte muniție nucleară (cum ar fi avioanele F-111 desfășurate în Marea Britanie) și armele nucleare de care dispun Franța și Marea Britanie. O dată cu alegerea Președintelui Reagan, negocierile puteau să fie reluate. În luna mai 1981, prin vocea Secretarului de Stat, Alexander Haig, SUA anunță ca sunt gata se demareze noi negocieri cu URSS înainte de sfârșitul anului. Pe 18 noiembrie Președintele Reagan se declară susținătorul ”opțiunii zero”. Asta însemna că, în schimbul renunțării amplasării în Europa de sisteme Pershing II și Gryphon, sovieticii ar fi trebuit să renunțe complet la rachetele cu rază medie de acțiune care amenințau lumea occidentală. Primul tur de negocieri între SUA și URSS pentru reducerea armelor cu rază medie de acțiune are loc la Geneva între 30 noiembrie 1981 și 16 martie 1982. Pozițiile celor două părți erau ireconciliabile. Americanii insistau pe ”opțiunea zero” enunțată de Președintele Reagan. Sovieticii au respins această propunere insistând pe o înghețare a desfășurării de arme nucleare cu rază medie de acțiune. Ca o concesie, ei mai propuneau ca aceasta să fie urmată de o reducere graduală a armelor deja instalate, atât în Europa Occidentală cât și pe teritoriul european al Tratatului de la Varșovia. Au urmat ani lungi de negocieri aspre. Nu am de gând să scriu acum despre ele, în schimb voi introduce un intermezzo în care voi încerca să zugrăvesc atmosfera acelor ani. Intermezzo De îndată ce Ronald Reagan a devenit Președintele SUA, relațiile dintre URSS și SUA au devenit foarte complicate. Fostul actor prefera să joace foarte dur pe tabla de șah a lumii, nelăsând loc concesiilor. Încă de la sosirea sa la Casa Albă, Reagan a promis să dubleze bugetul militar în numai doi ani. A mai dat undă verde pentru dezvoltarea bombardierului B1 și a bombelor cu neutroni. Acestea din urmă sunt arme nucleare tactice, cu putere explozivă redusă, dar care emit fluxuri extrem de intense de neutroni. Bombele cu neutroni erau extrem de ucigătoare, dar afectau în foarte mică măsură clădirile și infrastructura. Reagan a mai ordonat construirea a 3.000 de focoase nucleare suplimentare, accelerarea dezvoltării rachetei Trident II, care urma să fie instalată pe submarine, și a bombardierului invizibil B2.

Toate aceste opțiuni ale administrației americane nu puteau să nu-i neliniștească pe sovietici. Neliniștea a crescut atunci când, în octombrie 1982, ziarul Los Angeles Times a anunțat că a fost semnat un decret prezidențial care ordona armatei SUA să ajungă la nivelul la care să poată câștiga un război nuclear. În același an, Reagan a cerut Congresului SUA să aloce 4,3 miliarde de dolari pentru dezvolatrea unui sistem complex de adăposturi antinucleare civile, iar în anul următor, într-un discurs televizat a anunțat că s-a demarat dezvoltarea unui scut spațial antirachetă care ar face ca armele nucleare să devină inutile. În aceeași perioadă SUA a trecut și la acte care nu pot fi etichetate decât ca provocări directe. Între 29 martie și 17 aprilie 1983 au organizat ample manevre navale, cunoscute sub numele de FleetEx 83. La ele au participat trei portavioane împreună cu grupurile lor de escortă, un total de 40 de nave și 300 de avioane. Exercițiul s-a desfășurat în zona Pacificului de Nord, în imediata vecinătate a coastelor sovietice. Scopul lui era tocmai provocarea unei reacții a Armatei Roșii, pentru a studia tacticile folosite de aceasta în cazul unui atac masiv. S-a ajuns până acolo încât, pe 4 aprilie, cel puțin șase avioane ale marinei americane au zburat deasupra insulei Zeleni din arhipelagul Kurile, un teritoriu ocupat de URSS la sfârșitul celui de-al Doilea Războoi Mondial. Nu putea să fie o umilință mai mare pentru sovietici. Secretarul General al PCUS, Iuri Andropov, a dat imediat o directivă prin care ordona doborârea oricărui avion ce viola spațiul aerian sovietic.
stiintasitehnica.com

Articole similare :
comments powered by Disqus