Stiri de ultima ora

Monumentul hulei din Zuitarea a prevestit apocalipsa

Monumentul hulei din Zuitarea a prevestit apocalipsa
Stiinta-sanatate
Cuceritorii au învins, conform regulilor făcute de ei, în locul unde vieţuiau locuitorii Zuitării.

Într-o coastă de munte, dincolo de râpă, departe de drumuri şi de reţelele de electricitate, mofturile civilizaţiei, Zuitarea, cătunul cu bunici şi copii, părinţii fiind plecaţi la muncă în paradisurile promise, ar fi rămas în tihna vieţii patriarhale dacă n-ar fi dat peste şi peste ei progresul în toată splendoarea sa.

În plină noapte de vară, un pâlc de tineri despuiaţi, purtând cobiliţe şi felinare, duceau, în mers legănat, un cufăr ce strălucea în lumina Lunii, avea să-şi amintească Iob, însărcinat în crucea ­nopţii de atunci cu cercetarea. Ferecate în lădiţe speciale, biblii albastre prevesteau înnoirea.

Comunitatea avea setul ei de reguli, pe care locuitorii le numeau pravile de la bătrâni. Fiecare se îndeletnicea cu ceva. Copiii duceau turmele la păscut, nu înainte de a-şi face rugăciunea, mamaiele şi bunii rămâneau cu grijile domestice. Dregătorii - cu organizarea socială, preoţii - cu treburile duhovniceşti, iar învăţătorii cu pregătitul lecţiilor de după-amiază. Omul avea rost. Înainte de înserare, băteau clopotele, iar toată suflarea satului petrecea vecernia împreună.

Comunitatea avea rânduială. Setul de reguli era, de fapt, un mănunchi de datini şi de obiceiuri, totul mergea strună. Fiecare făcea ceva. De departe, ziceai că e un munte de zvârlugi. Pentru că nu te puteai trânti în pat nemărturisit prin faptele zilei, înainte de culcare copiii prezentau bunicilor întâmplările zilei. Apoi, rugăciunea, masa de seară şi odihna.

Moşii şi babele se preocupau de educaţia copiilor, aşa cum ştiau ei de la bătrânii lor. Dascălul era cel mai respectat om din sat. Patru principii de bază avea comunitatea: cumpătarea, nimeni nu râvnea la ceea ce nu i se cuvenea, rânduiala, orice suflet avea rolul său în microclimatul cătunului de munte, respectul faţă de credinţă, valori şi tradiţii, şi iubirea faţă de aproapele tău.

Până la venirea tinerilor ce vorbeau o ciripească europeană, nimeni nu le-a mai tulburat veşnicia împăcării cu natura.

Băieţii s-au adunat în Poiana lui Poiană, aşa-l chema pe doctorul de animale, care mai venea din când în când prin sat să vadă de animale. S-au întrebat despre ţepii din părul nou-veniţilor, de felul cum sunt colorate corturile lor, ce trag pe nas şi cum au fetele buze roşii şi pantaloni băieţeşti. Au tot dezbătut despre cuvintele noi sosite. Nu dezleagă ei ce legase deja diavolul. Asta a fost concluzia lor.

Nimeni nu le-a avut de grijă străinilor câteva zile, până ce, în grupuri diferite, aceştia nu s-au avântat în sat şi n-au bătut din poartă în poartă. Aveau în mâini ceva albastru ce spuneau ei că e Noua Biblie. Le-au arătat-o bătrânilor şi copiilor. Erau fotografii cu dulapuri şi scaune viu colorate. Mese din scânduri subţiri şi tot felul de mărunţişuri sclipitoare.

“La ce folosesc ăstea?”, l-a întrebat Obi pe un adolescent tatuat pe ceafă ce i-a trecut pragul casei.

“Noi suntem schim­barea, noi aducem progresul”, sare o fătucă blondă, cu ­strungăreaţă.

“Mobilele pe care le aveţi sunt vechi şi roase de carii. Casele din lemn nu mai sunt la modă. E vremea să vă schimbaţi atitudinea”, spune cel ce se recomandă Sile Rezist.

„Noi rezistăm de sute de ani, fără lumină, fără drumuri şi fără ca nimeni să ne fi trecut pragul”, răspunde Obi, uşor stingherit.

Zile întregi, străinii au ocupat satul. Le-au vorbit despre bogăţiile subsolurilor, despre salvarea mistreţilor şi apărarea mierlelor. Copiilor le-au făcut ore de orientare turistică şi sexuală, le-au vorbit despre Omul nou care nu trebuie să mai facă nimic. Li s-au prezentat binefacerile indignării. Spui nu şi ai tot ce ţi se cuvine! Asta e modernitatea, conchide zâmbitorul, atletul noii secte.

„Dar ce ne cereţi în schimb?”, răbufneşte într-un timp indefinit Paraschiv, înţeleptul satului.“Să vă schimbaţi locul şi obiceiurile!”, tranşează unul ce-şi zice lider.

„Ce ne cereţi în schimb ca să plecaţi?”“Să ne daţi învechitele ­Biedermaiere, ieşite din uz, şi să vă mutaţi într-un sat nou!”Fără a avea aviz de la Primărie, fără certificat de urbanism, într-o singură noapte, viniturile au ridicat monumentul hulei, loc în care se vor strânge indignaţii. Aşa a rămas scris pe o tăbliţă de alamă.

Nimeni n-a vrut să negocieze nimic. Cu furci şi topoare, bătrânii i-au izgonit pe lunatici din comunitate. Peste câteva luni a năvălit potopul peste ei. Le-au arestat primarul, au adus noile table de legi, au declan­şat din amvonul bisericii seculare lupta împotriva corup­ţiei. Preotului i s-a înscenat o poveste cu o minoră. Ciobanilor li s-au dat bani pentru a stârni revoluţia în sat. Nimic nu mai era ca înainte. Se instaurase tensiunea. Copiii au fost duşi la părinţi, aflaţi prin bejanie, bătrânii - mutaţi în ­case noi, în ţarina satului, li s-au mobilat casele cu produse Ikea, iar în vatra satului s-a instalat un monstru cu pedale cât capul boului. A început exploatarea resurselor. Nu călcaţi! Scrie acum pe indicativ. Pericol de arestare.

Zuitarea, acea comunitate tradiţională, nu o mai găseşti decât în cărţile de poveşti. Mobilele sale sunt tratate şi îngrijite în palatele nobililor europeni. Turla bisericii e într-un muzeu european de conservare a tradiţiilor.

Pe ţeasta muntelui, unde vieţuia lin Zuitarea, vară de vară, progresiştii organizea­ză tabere de nudism, veganism şi orientalism. Statul, naţiunea, justiţia, tradiţia au fost decretate drept noţiuni abstracte, ticăloşite, în afront cu noua viziune a lumii.

Cuceritorii au învins, conform regulilor făcute de ei, în locul unde vieţuiau locuitorii Zuitării. Acum e un colos petrolier. Dar ce nu ştiu ei, noii stăpâni, e că mai sunt câteva mii de zuitări ascunse în munte. Nu pot cotropi ei cât pot fi băştinaşii apăraţi de credin­ţă, animale şi ­natură.
RomaniaLibera.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus