Stiri de ultima ora

INTERVIU Bogdan Marcu, expert în propulsia rachetelor, care a lucrat cu Elon Musk: „Mineriada din 90 a fost şansa de care nu ştiam că am nevoie“

INTERVIU Bogdan Marcu, expert în propulsia rachetelor, care a lucrat cu Elon Musk: „Mineriada din  90 a fost şansa de care nu ştiam că am nevoie“
Stiinta-sanatate
Bogdan Marcu (59 de ani) povesteşte despre cum şi-a împlinit visul din copilărie, ajungând, din tânărul din România pasionat de spaţiul cosmic, în expertul din SUA care construieşte rachete destinate misiunilor pe Marte. Pe lângă reţeta clasică a reuşitei, muncind mult, cu determinare, profesorul a avut parte şi de o întâlnire neaşteptată, într-una dintre cele mai violente manifestaţii din istoria ţării şi care i-a influenţat cariera.

Bogdan Marcu s-a format în comunismul gri din România, într-o lume unde visul său de a pleca în SUA pentru a construi rachete nu putea fi rostit cu voce tare. Dar regimul restrictiv şi privaţiunile de orice fel l-au ambiţionat şi mai mult: a citit de mic cărţi de specialitate la bibliotecă, nu a pierdut nicio emisiune la televizor despre cosmos, a învăţat de 10 pe linie, aşa cum face orice tânăr care vrea să ajungă departe. Un etaj mai sus în propria ierarhia de realizări, a urmat cursurile Facultăţii de Inginerie Spaţială din cadrul Politehnicii, apoi şi-a găsit locul pentru o vreme la Institutul de Aviaţie din Bucureşti. Prăbuşirea regimului în 1989 a fost prima şansa care avea să-l propulseze şi mai aprope de planul său de carieră. A doua, întâlnirea cu Harold Graifor, un turist american, pe care l-a salvat din bastoanele minerilor în iunie 1990. Bogdan Marcu are, în prezent o carieră de 20 de ani în industria aerospaţială americană, în care a lucrat pentru cele mai mari companii din domeniul rachetelor. Inclusiv pentru SpaceX-ul lui Elon Musk , despre care, spune el, i-a completat formarea profesională. Un lucru e cert: ascensiunea lui Bogdan Marcu nu s-a petrecut cu viteza rachetei. A trudit făcând paşi mici, dar hotărâţi şi bine înfipţi pe un singur drum: spre cucerirea spaţiului împreună cu echipele care trimit rachete către Planeta Roşie. Şi, după multe niveluri depăşite, a ajuns acolo. 

„Weekend Adevărul“: Când aţi zburat prima oară cu avionul?  Bogdan Marcu: Am zburat de mic, de prin clasa a V-a. Sunt băcăuan şi, în copilărie, aveam un tratament de îndreptat dinţii pentru care eram nevoit să merg la Bucureşti. Călătoream cu avionul. Veneam împreună cu un văr de-ai mei, care era mai mare cu doi ani. Când el şi-a luat buletinul, tatăl meu, care avea misiunea să ne păstorească prin Bucureşti, n-a mai venit. Vărul meu putea deja să cumpăre singur biletul de întoarcere. Până într-o zi, când a fost vreme proastă, şi s-a anulat zborul. Am rămas de izbelişte, şi atunci familia a aflat că taică-meu ne lasă de capul nostru, singuri, prin Bucureşti. Dar zborul cu avionul era extraordinar! Am prins încă avioanele Il-14, o replică rusească a avioanelor Douglas DC 3, care te scuturau bine de tot. Dacă aveai loc lângă aripă, se putea vedea şi motorul, care funcţiona cu conductă de eşapament la roşu. O adevărată experienţă.

Privindu-l pe Armstrong în pijamale  

Sunteţi născut în ’59. Aveaţi, aşadar, 10 ani când astronautul american Neil Armstrong a păşit pe Lună. V-a impresionat în vreun fel momentul istoric sau nu vă interesa atunci universul cosmic?

Mi-amintesc că eram în pijamale. Era noapte în România când Apollo 11 a aterizat şi ţin minte dâra aia albă, prăfuită, neclară, care a rămas în urma lui Armstrong când a făcut primul pas. Aşteptasem cu sufletul la gură, împreună cu toată familia, să urmărim momentul la televizor. A fost un eveniment care a marcat multe generaţii, nu doar pe mine. Am avut atunci un gând: „Oare cum e să faci parte din echipa care lucrează la aşa ceva?“. Interesant e că nu voiam să fiu astronaut, pe mine mă interesa tehnica. Îmi plăceau rachetele. Mă vedeam ocupându-mă de inginerie, deşi eram prea mic să fac diferenţa dintre inginerie şi aviaţie.

Cum vă explicaţi această pasiune? Părinţii lucrau în domeniul ingineriei?

Nicio legătură. Părinţii mei erau amândoi economişti. Tatăl meu avea patru unelte în casă: un ciocan, o şurubelniţă, o cheie şi nişte cuie. Mulţi ani nici eu n-am fost foarte tehnic. Dar mă pricepeam la matematică şi la fizică. În plus, eram fascinat de nişte emisiuni despre spaţiu de la Televiziunea Română. Mi-l amintesc bine pe unul dintre reporteri, Andrei Bacalu. Când eram la liceu, Bacalu, un om foarte pasionat de spaţiu, a scris o carte, „America în transmisie directă“. Erau mărturiile lui după un tur de trei săptămâni în SUA la toate centrele NASA, unde fusese trimis cu o bursă de TVR, şi-n care adăuga impresii de călătorie. Capitolul despre Los Angeles, de exemplu, se numea „Nu vă dereglaţi mintea, realitatea are o defecţiune tehnică“. Cartea aia a ajuns ferfeniţă de câte ori am citit-o. Dacă la 10 ani, după prima aselenizare, am avut un mic imbold, după ce am lecturat cartea lui Bacalu, mi-am zis hotărât: asta vreau să fac!  
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus