Stiri de ultima ora

Inamicul din interior

Inamicul din interior
Stiinta-sanatate
De la demență la depresie, știința neuroimunologiei ne dezvăluie cum propriul nostru corp ajunge să atace creierul. Susannah Cahalan explorează boala care a afectat-o pe ea, ca și pe mii de alți oameni

Spasmele au început în brațul lui drept. Cu doi ani în urmă, John, patronul unui mic magazin de bricolaj din Londra, a constatat că mâna sa dominantă se încleștează și se contorsionează ciudat, în unghiuri nefirești, timp de câteva secunde. Era conștient, dar nu putea controla aceste mișcări. Spasmele se repetau, iar și iar, de câteva ori pe zi. Au ajuns să-i cuprindă și brațul stâng, apoi fața, într-un sinistru și tot mai amplu dans al mușchilor.

John, al cărui nume real este protejat din rațiuni de confidențialitate, a început să și uite. Când soția sa a evocat excursia recentă în Egipt, omul nu mai știa nimic despre ceea ce fusese o călătorie memorabilă pe Nil. Intensitatea spasmelor creștea, la fel și frecvența - de peste 100 de ori pe zi. Medicul de familie l-a trimis la neurolog, care i-a făcut o serie de teste - MRI, EEG, puncție lombară - toate, normale. Ce mai putea explica aceste simptome bizare?

„Sunt psihogenice”, a apreciat neurologul, folosind un cuvânt care descrie simptome fizice cauzate de factori emoționali sau psihologici. Cu alte cuvinte, spunea „totul e în mintea ta”. Nu exista un tratament special, iar medicul i-a mai spus că totul „va trece de la sine”.

Din fericire, un alt neurolog, dr. Sarosh Irani, de la Universitatea Oxford, mai văzuse astfel de cazuri. Când l-a întâlnit pe John, era aproape sigur că are de-a face cu o afecțiune numită „atacuri distonice faciobrahiale” - o formă nou-descoperită de boală autoimună pe care o studia împreună cu alți cercetători britanici și australieni. Afecțiunea nu are o origine psihologică; spasmele erau rezultatul atacării creierului de către sistemul imunitar.

În așteptarea analizelor de sânge care confirmau diagnosticul, lui John i-a fost prescris un tratament cu steroizi, obișnuit în bolile autoimune, care reduce inflamațiile din organism și suprimă sistemul imunitar. Spasmele au încetat după 10 zile. Departe de diagnosticul „psihogen” dat de primul neurolog, John își putea relua de-acum viața normală. Deși poate șocantă, povestea lui John nu este singulară. Și eu am beneficiat direct de progresele făcute de medicină în acest domeniu. Acum cinci ani am fost diagnosticată cu o proaspăt-descoperită formă de encefalită autoimună care aproape că reușise să treacă drept boală mintală.

Secțiune a creierului în care poate fi observată străpungerea barierei creier-sânge. Revelatorul fluorescent (portocaliu) a pătruns în țesutul cerebral venind din vasele de sânge (regiunile negre și rotunde); sistemul imunitar poate ataca neuronii prin traversarea acestei bariere

În ultimul deceniu a crescut continuu fascinația cercetătorilor față de nteracțiunile dintre creier și sistemul imunitar. În sine, creierul este încă unul dintre cel mai intens studiate organe, spre deosebire de sistemul imunitar, care în general este cam ignorat – eroul anonim al corpului omenesc. Dar situația s-a schimbat. Astăzi, sistemul imunitar este subiectul principal al multor cercetări avansate, ca și relația sa cu sistemul nervos, astfel încât multe afecțiuni considerate anterior drept neurovegetative și incurabile sunt acum privite ca potențial tratabile. Și s-ar putea descoperi multe alte afecțiuni nediagnosticate, izvorâte din atacarea organismului de către propria sa apărare.

„Ce observăm azi la un număr mic de pacienți cu simptome neurologice standard, precum crize, encefalite (inflamații cerebrale) sau demență, este că afecțiunea lor este perfect tratabilă cu medicamente la care nu s-ar fi gândit nimeni acum cinci sau zece ani”, ne-a declarat dr.

„Medicii care cândva ratau o afecțiune de acest gen pot de-acum să își trateze pacienții”, a adăugat el. Unii cercetători sunt chiar de părere că defecte ale sistemului imunitar joacă roluri importante în foarte multe afecțiuni, de la boli cardiace la epilepsie și demență, poate chiar la

boli psihiatrice precum schizofrenia și depresia.

Într-un organism perfect sănătos, sistemul imunitar produce anticorpi, forțe ale „binelui” angajate în lupta contra patogenilor, cum sunt virusurile, bacteriile și paraziții. Dar când lucrurile o iau razna, anticorpii ajung să atace țesuturile sănătoase din corp. În creier, ei atacă receptorii și canalele neurotransmițătoare - mediul de comunicare între neuroni - cu rezultate adesea devastatoare. Se crede că astfel de boli cauzate de anticorpi ar afecta aproximativ 4.000 de pacienți anual numai în Marea Britanie. Poate nu pare mult, dar numărul potențial - mult mai mare – al pacienților nediagnosticați i-a îngrijorat pe doctori. În întreaga lume au fost lansate noi inițiative de investigare a numărului real de oameni afectați. „Manualele sunt o pierdere de vreme în acest domeniu”, afirmă prof. Angela Vincent, de la Universitatea Oxford, șefă a unui laborator care cercetează bolile cauzate de autoanticorpi. „Progresele sunt atât de numeroase încât manualele nu au cum să țină pasul”.

Progrese clinice

Se știe abia de la jumătatea anilor 1990 că anticorpii pot să traverseze bariera creier-sânge - o rețea de vase sangvine care protejează creierul de patogeni. Ce a urmat după aceea a fost un veritabil efect de domino - o succesiune rapidă de progrese științifice. Cercetătorii au constatat că anticorpii traversează bariera creier-sânge atunci când în organism sunt prezente anumite tipuri de cancer, rezultând o anomalie numită sindrom paraneoplastic.

În 2005, dr. Josep Dalmau, de laUniversitatea Pennsylvania, a publicat un studiu revoluționar, în care descria un grup mic de paciente, afectate de o formă tratabilă de encefalită autoimună, care se manifesta prin psihoze, agresivitate, halucinații și crize. Dalmau a descoperit ulterior că anticorpii vizau și se legau de un anumit receptor chimic din creier, important pentru memorie, capacitate de asimilare și comportament. Cu un tratament adecvat, acești „receptori NMDA” erau eliberați, iar boala se vindeca perfect.

„Lumea a început să ne acorde mai multă atenție în 2005, când am început să identificăm noi anticorpi, noi antigeni și noi boli”, spune dr. Dalmau. „

„Când medicii și-au dat seama că în această categorie tot mai largă există câteva grupuri de boli ușor de identificat și chiar posibil de tratat, interesul a crescut substanțial”. În prezent, cercetătorii au descoperit cel puțin 13 tipuri diferite de encefalită autoimună cauzate de anticorpi. În 2013, dr. Dalmau a mai publicat un studiu, în revista științifică medicală The Lancet, despre un grup de aproape 600 de pacienți cu forma NMDA de encefalită autoimună, dintre care mulți au consultat un psihiatru în prima săptămână de la apariția simptomelor. Dintre aceștia, doar 4 procente prezentau simptome psihiatrice (adică fără manifestări neurologice, precum atacurile de apoplexie). Implicațiile acestui studiu, în pofida numărului mic de pacienți, reverberează încă în rândurile comunității psihiatrilor și neurologilor.

„A fost teribil de interesant să ne dăm seama că există o boală pentru care pacienții nu ar fi ajuns niciodată la neurologie, ci ar fi fost trimiși cu un diagnostic eronat într-o instituție psihiatrică, cel puțin în primele patru luni ale maladiei”, a spus dr. Dalmau, care în prezent conduce programul de neuroimunologie al Universității Barcelona, în Spania. Și alții au încercat să ducă mai departe cercetările lui Dalmau, căutând să lege mecanismele autoimune de bază cu maladii psihiatrice clasice, precum depresia, stresul posttraumatic, tulburarea bipolară, comportamentul obsesivcompulsiv etc.

Dr. Josep Dalmau a dezvăluit modul precis în care procesele autoimune pot duce la afecțiuni neurologice

Un studiu desfășurat la Universitatea Loyola, din Maryland, Statele Unite, a relevat că pacienții diagnosticați cu depresie prezintă în sânge o concentrație mai mare (în raport cu media populației) de molecule inflamatorii ale sistemului imunitar, numite interleukină-6 (IL-6). IL-6 sunt asociate și cu bolile cardiovasculare.

Alt studiu, din Danemarca, publicat în JAMA Psychiatry, arată că persoanele care suferă de afecțiuni autoimune sunt cu 45% mai expuse riscului de a suferi tulburări de dispoziție. Autorii mărturisesc însă că natura exactă a acestei corelații este greu de determinat.

Simptome fizice

Legătura între psihiatrie și autoimunitate este în cel mai bun caz fragilă, dar descoperiri promițătoare așteaptă și în alte domenii ale medicinei. Să luăm din nou cazul lui John. Dr. Irani a descoperit că bărbatul avea anticorpi direcționați împotriva unor receptori chimici din creier prezenți în lichidul spinal, confirmând că sistemul imunitar al lui John îi țintește creierul. John nu a mai avut spasme de peste 18 luni, iar în prezent renunță progresiv la tratamentul cu steroizi.

Laboratorul lui Irani explorează acum posibilitatea ca și alte tipuri de epilepsii să fie cauzate de sisteme imunitare rebele. De exemplu, peste 20% din pacienții epileptici au ceea ce se cheamă „epilepsie intractabilă” - o formă care nu se tratează cu medicație antiepileptică normală. Irani crede că aceste cazuri pot fi rezultatul unui defect în sistemul imunitar, deci că ar putea fi vindecabile cu medicamente specifice tratării bolilor autoimune.

Între timp, și Dalmau își continuă studiile, concentrându-se pe legătura dintre encefalita virală (preponderent netratabilă) și cea autoimună. El mai are în pregătire un document despre un subgrup de pacienți narcoleptici (cu tulburări de somn), a căror situație ar putea fi cauzată de anticorpi care țintesc zone ale hipotalamusului, o zonă cerebrală responsabilă cu somnul, controlul oboselii și ritmurile circadiene.

Molecula imunitară interleukină-6: acest compus inflamator se găsește în concentrații mai mari în sângele persoanelor deprimate

Clinica Mayo, cu sediul în Minnesota, investighează ceea ce se numește acum „demență autoimună”. Într-un studiu publicat în 2011, 72 de pacienți, cu toții afectați de declin cognitiv, au fost supuși unei terapii autoimune, preponderent cu steroizi. Dintre aceștia, 46 au înregistrat ameliorări generale, în special la capitolul „învățat și memorie”, încă din prima săptămână de tratament. Iar din rândul acestora, 35% fuseseră diagnosticați anterior cu demență neurodegenerativă sau afecțiuni prionice - ambele nevindecabile. Studiul conchide, foarte teatral, că situația „sugerează că demența autoimună este slab recunoscută, iar beneficiul potențial al imunoterapiei este ratat la mulți pacienți”.

„Acesta este un concept potrivit căruia fiecare canal sau receptor din creier implicat într-o funcție neurologică - gândire, memorie, comportament – poate deveni o țintă a sistemului imunitar”, declară dr. Sean Pittock, unul dintre autorii studiului despre demența autoimunitară și co-director al laboratorului de neuroimunologie clinică al Clinicii Mayo. „Este un domeniu nou, și practic vedem doar vârful aisbergului”, spune Pittock.

Dar domeniul neuroimunologiei a ajuns foarte departe în numai câțiva ani, ceea ce naște întrebarea: câte mai sunt de descoperit? Și câți suferinzi vor mai fi diagnosticați eronat? Acum doar câțiva ani, John, pacientul din deschiderea prezentului material, s-ar fi numărat în mod cert printre cei nediagnosticați. Pentru a combate această situație, medicii încep să trateze pacienții ale căror analize nu sunt clar pozitive, plecând de la premisa că există încă multe necunoscute. „Acum, oamenii care au exclus alte diagnostice își spun «asta miroase a boală autoimună». Mulți doctori au început să-și trateze pacienții înainte de a primi rezultatul analizelor acestora”, afirmă prof. Vincent.

Susannah Cahalan este autoarea cărții Brain On Fire, în care descrie lupta ei cu encefalita Autoimună ( books-express.ro , 49 lei)

Cum apără și cum… atacă sistemul imunitar

Organismul uman este în măsură să se apere de milioanele de amenințări grație unui sistem de celule care produc armate de anticorpi

Anticorpii în formă de „Y” atacă un virus

Sistemul imunitar poate fi împărțit sumar după producția a două tipuri de celule albe: celulele T și celulele B. Dezvoltate în măduva oaselor, aceste celule T și B servesc într-o mare varietate de funcții, între care combaterea infecțiilor cauzate de virusuri, bacterii și alte „chestii rele” numite patogeni. Celulele B se pot transforma în celule plasmatice, care generează anticorpi - proteinele în formă de „Y” care contribuie la lupta sistemului imunitar prin identificarea și neutralizarea patogenilor și prin declanșarea unui răspuns imunitar general. Vârfurile brațelor fiecărui anticorp (locurile de legătură) sunt atât de specifice fiecărui antigen (sau loc de legătură pe un patogen) încât cercetătorii estimează că organismul uman poate produce peste 100 de milioane de anticorpi diferiți.

În cazul autoimunității, „antigenii” vizați de anticorpi se află pe țesuturi sănătoase. De pildă, în cazul encefalitei autoimune, în care creierul se inflamează din cauza atacurilor sistemului imunitar, anticorpii încep să țintească neurotransmiță torii cerebrali sau canalele proteice, provocând un tip de afecțiune autoindusă.
scienceworld.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus