Stiri de ultima ora

Dictatorul care a rescris istoria Spaniei cu deciziile sale controversate şi abile. A fost un militar mediocru şi i-a rezistat lui Hitler

Dictatorul care a rescris istoria Spaniei cu deciziile sale controversate şi abile. A fost un militar mediocru şi i-a rezistat lui Hitler
Stiinta-sanatate
La data de 20 noiembrie 1975 a încetat din viaţă generalul Francisco Franco Bahamonde, care a instaurat în Spania un regim autoritar.

Provenind dintr-o familie relativ modestă, Franco a urmat din adolescenţă cariera militară. S-a afirmat în reorganizarea Legiunii străine spaniole în 1920-1922 şi apoi în represiunea franco-spaniolă a mişcării lui Abd-el-Krim din Maroc (1921-1926), ajungând astfel cel mai tânăr general din armata spaniolă şi din Europa.

Hitler şi consumul de droguri care a schimbat cursul istoriei. Substanţa minune care îl făcea fericit pe Führer

A rezistat presiunilor lui Hiter

Franco a cucerit rând pe rând oraşele spaniole, cu sprijinul militar masiv în personal şi tehnică (avioanele germane ale „Legiunii Condor” şi forţele motorizate italiene din Corpo Truppe Volontarie) trimis de Hitler şi Mussolini. Barcelona a căzut în ianuarie 1939, iar Madridul, rămas izolat, s-a predat în martie 1939, astfel încât pe 1 aprilie a putut fi proclamată victoria fascistă în Războiul civil spaniol. În ciuda presiunilor lui Hitler, Franco şi-a declarat şi menţinut cu multă abilitate neutralitatea în război. Pe fondul tensiunilor politice şi ideologice ale Războiului Rece, anti-comunismul fervent al lui Franco şi poziţia geostrategică importantă a Spaniei au dus la încheierea unei alianţe în 1953 cu Statele Unite sub administraţia preşedintelui Eisenhower pentru stabilirea de baze americane în Peninsula Iberică, urmată de primirea ţării în Organizaţia Naţiunilor Unite în 1955. În 1953 regimul franchist a fost recunoscut şi de Vatican. Permiţând măsuri economice de liberalizare stabilite de tehnocraţi în locul miniştrilor fideli ideologic, Franco a deschis în 1959 calea unui miracol economic spaniol, Spania cea sărăcită de după război cunoscând un boom ce a durat până în 1974. Prin Legea succesiunii din 1947, Franco şi-a asumat prerogativa desemnării unui succesor regal al său, iar în 1969 l-a desemnat pe prinţul Juan Carlos de Bourbon, nepotul regelui Alfonso al XIII-lea, pentru a duce mai departe moştenirea sa dictatorială de dreapta după moartea sa în 1975. Chiar şi guvernele socialiste spaniole care au ajuns la putere după moartea lui Franco au fost extrem de prudente în a redeschide rănile trecutului franchist prin comemorări dureroase sau răzbunări, fiind respectat un pacto del olvido, în numele fragilei democraţii proaspăt instaurate (Paul Preston, 2006, Spanish Civil War, Harper Perennial, p.12).

Cultul personalităţii

Cultul personalităţii lui Franco, cu toată propaganda aferentă acestuia, a început imediat după ce şeful armatei spaniole din Maroc a fost ales la 21 septembrie 1936 la Salamanca comandant suprem al forţelor naţionaliste, iar pe 1 octombrie, Generalissim. Din acel moment teritoriul spaniol aflat sub controlul forţelor naţionaliste a fost împânzit cu afişe, panouri şi diferite alte însemne care-l prezentau pe Franco drept salvatorul ţării de pericolul iminent şi real (reprezentat de republicani) al complotului iudeo-masono-bolşevic, care, înainte de a domina întreaga Europă occidentală, îşi alesese Spania catolică drept primă ţintă. Aceasta fusese de fapt şi linia de persuasiune pe care puternica presă de dreapta o susţinuse împotriva stângii spaniole (comunişti, socialişti, troţkişti) încă de la proclamarea celei de-a doua Republici. Cultul personalităţii lui Franco a fost susţinut şi prin conexiunile propagandistice stabilite între acesta şi gloriosul trecut imperial al Spaniei, precum şi prin similitudinile stabilite între Reconquista Spaniei de la maurii infideli şi recucerirea teritoriului spaniol de sub stăpânirea „hoardelor comuniste” comandate de Moscova. Simbolul franchist afişat la toate ocaziile publice a fost „jugul şi săgeţile” menit să stabilească legătura între tradiţia trecutului şi gloria prezentului, aşa cum retorica franchistă combina trimiteri la regii medievali Ferdinand şi Isabella cu referinţe la nazism şi fascism (Preston 2006, pp. 17, 222-223).
descopera.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus