Stiri de ultima ora

Cine sunt cei mai importanți oameni de știință arabi?

Cine sunt cei mai importanți oameni de știință arabi?
Stiinta-sanatate
Arabii au fost mereu bogaţi. Astăzi stau pe o mare de petrol, la începuturile mileniului I al primei erei noastre se răsfăţau într-un ocean de înţelepciune. Inventatori absoluţi şi pionieri în multe domenii ştiinţifice – fie că este vorba despre ştiinţele „dure”, de la matematică la fizică, sau de la astronomie la chimie, fie despre cele ale vieţii: biologie, medicină, botanică etc. -, colportori de geniu, sau dezvoltatori ingenioşi de idei, arabii şi-au pus definitiv amprenta asupra culturii universale şi au fost unul dintre cele mai dinamice, mai performante motoare ale progresului în zorii Evului de mijloc.

Să nu intrăm pe contrasens!

Cum veţi vedea, toate figurile proeminente al căror profil vom încerca să-l schiţăm în cele ce urmează, au ceva în comun: nu s-au ilustrat doar într-un singur domeniu, ci erau polimaţi. Asta pentru că, în viziunea epocii, nu exista decât o singură ştiinţă, orientată către cunoaşterea prin excelenţă. Diferitele ramuri ştiinţifice (potrivit taxonomiei moderne) nu puteau fi abordate separat şi prespuneau iniţierea prealabilă, achiziţia unor fundamente teoretice şi a unor principii logice comune. Ibn Sina (Avicenna, pe numele lui latinizat) a fost atât filosof, cât şi medic şi a lăsat lucrări de referinţă în ambele domenii. Muhammad ibn Zakariyā Rāzī (Rhazes sau Rasis), a navigat spiritual prin medicină, filosofie, fizică, astronomie, chimie (şi alchimie, pentru că graniţele cunoaşterii mistice, în raport de cunoaşterea raţională, erau vagi) sau ştiinţele naturii, cu talent ascuţit şi egală pricepere. Exemplele, în acest sens, sunt anevoie de epuizat. Unitatea cunoaşterii, pe care lumea modernă a pus-o în paranteză, favorizând „sertarizarea”, diviziunea metodologică şi cufundarea în specializare, dă măsura omului medieval (nu doar arab, ci şi occidental), care se străduieşte să afle armonia Universului şi să descopere Adevărul unic. Despărţirea unei anumite ştiinţe de ansamblul cunoaşterii dezvoltat de arabi răspunde curiozităţii şi concepţiilor noastre actuale, dar riscă să ne împotmolescă într-un contrasens istoric. Asta, desigur, în situaţia în care vom încuviinţa să conferim caracter de modernitate unor savanţi (cu operele şi conceptele lor) care, de fapt, trebuie citiţi, investigaţi şi interpretaţi în contextul lor cultural propriu.

Arabia felix

În secolele VII şi VIII, uriaşul spaţiu cucerit de arabi se întindea de la ţărmurile Atlanticului până la fruntariile Indiei, ocupa Peninsula iberică, Magrebul, Egiptul, Siria, Irakul şi Iranul. Un areal în care locuia un conglomerat de populaţii, de o imensă diversitate lingvistică, dar care a adoptat araba ca limbă de cultură (iar în situaţia Orientului Apropiat, ca limbă vorbită). Limba Coranului s-a impus ca vector dominant al ideilor şi al cunoaşterii. Abu’l-Walid Muhammad ibn Ruşd (Averroes) era născut la Cordoba, în Spania de azi. Avicenna era originar din Buhara (în relativa apropiere a perlei orientale care era Samarkandul, în actualul Uzbekistan), iar Rhases a văzut lumina zilei lângă actualul Teheran, în oraşul Ray/ Rey. Ei şi alţii, de statura lor colosală, au scris în arabă. Cel puţin până în secolul XI, moment în care apare limba persană scrisă. „Luminoforii” din spaţiul iranian (persan) abandonează atunci araba, şi o întreagă mişcare intelectuală, importantă cu precădere în spaţiul filosofiei, începe să se exprime în tratate în limba persană. În restul Orientului Apropiat, araba îşi păstrează nealterată supremaţia, ca limbă de cultură scrisă, până la cuceririle otomane din secolul al XV-lea, când turca, limba noilor stăpâni ai acestei părţi a lumii (latura meridională şi orientală a spaţiului mediteraneean), devine vehicul cultural predominant. În Peninsula iberică, la sfârşitul aceluiaşi secol al XV-lea, sub presiunea catolicismului şi a braţului său armat, Inchiziţia, numeroşi savanţi arabi îşi schimbă, formal sau nu, religia oficială şi limba de exprimare. Ne aflăm însă, deja, în momentul de declin al fastuoasei, spectaculoasei (nu doar în lumina ideilor, ci şi a civilizaţiei, în general) lumi arabe.

Recent, a apărut la editura Humanitas fiction, primul roman din „Cvintetul Islamului”, intitulat „La umbra rodiului”, de Tariq Ali. Este o poveste a prăbuşirii Granadei arabe, a intruziunii violente, obtuze, a catolicilor spanioli în lumea arabă. Citatul care urmează redă un discurs al lui Al-Zindiq, adresat tânărului Zuhair-al-Fahl. Ne aflăm în anul 905, după calendarul islamic, în 1500, după cel creştin, după un mare autodafé comandat de arhiepiscopul Granadei: „Ibn Rushd a fost un mare filosof, de-o înţelepciune aleasă. Pentru a rezolva ceea ce el credea că era contradicţia dintre raţiune şi tradiţie, a acceptat învăţăturile misticilor. Ar exista sensuri aparente şi sensuri ascunse. Acum e adevărat că aparenţa şi realitatea nu coincid întotdeauna, dar Ibn Rushd a susţinut cu tărie că interpretările alegorice erau un corolar necesar al adevărului.”

Grija pentru susceptibilităţile naţionale ne solicită, azi, evitarea confuziilor şi ne pretinde situarea, în spaţiu şi timp, a învăţaţilor, documentelor şi ideilor. Uneori, expresiei „ştiinţa arabă” îi este preferată cea de „ştiinţă islamică” sau „ştiinţă musulmană”. Să judecăm, însă, drept: s-a vorbit oare, vreodată, despre „ştiinţa creştină” care s-a dezvoltat la Oxford, Padova sau Köln în timpul Evului Mediu? Desigur, poate părea comod să numim „musulmană” o ştiinţă al cărei cadru istoric de dezvoltare a fost o parte a lumii dominată atunci de Islam, ca izvor de legitimitate şi cadru de referinţă. Asta nu ar însemna însă să ne înregimentăm îndărătul ideii că activitatea ştiinţifică s-a dezvoltat pe o bază islamică, a unei revelaţii religioase? Or savanţii din lumea medievală arabă au apelat doar la propria reflecţie, au gândit independent de reperele furnizate de textele revelate şi de dogme (fără, desigur, să fie vreodată în opoziţie cu ele). Aceasta este îndoiala de la care a pornit titlul articolului nostru.

Simpozioanele califului, sau „1001 şi una de nopţi” de înţelepciune medievală

Al-Mamun a domnit la Bagdad între 813 şi 833. Era fiului legendarului Harun al-Rashid, mort în 809, şi nu a ajuns uşor la cârma treburilor imperiului pe care îl moştenise, după patru ani de lupte crâncene cu fratele său mai mare, al-Amin. Politica sa a fost dictată de dorinţa de a asigura unitatea lumii arabe, prin controlul total al armatei şi al administraţiei, prin sugrumarea oricăror forme de disidenţă. Sprijinul fără precedent acordat ştiinţelor s-a înscris în politica generală de elaborare a unei noi culturi de limbă arabă, o cultură care să asimileze, însă, ansamblul moştenirii greceşti şi persane. A acordat rente savanţilor (a fost probabil cel mai generos mecena al timpului său), a impulsionat traducerile în arabă din greacă, din siriană sau pehlevi, şi şi-a îmbogăţit regeşte biblioteca palatului, care în arabă era denumită „Bayt-al-hikma”, adică „Locaş al înţelepciunii”. A deschis larg porţile acestei biblioteci în care au început să se adune nu doar lucrări noi, ci şi învăţaţi, a finanţat lucrările de cercetare ştiinţifică (îndeobşte serii întregi de observaţii de natură astronomică), a comandat cărţi asupra noilor ştiinţe (al-Khwarizimi a scris la solicitarea lui un tratat de algebră), a organizat la curtea sa serate de discuţii, punctate de înfocate controverse, între traducători, oameni de litere, teologi, jurişti şi savanţi de confesiuni religioase diferite şi proveniţi din toate colţurile lumii.

De la Al-Khawarizmi la Taqi al-Din, câteva stele cardinale

Persanul Al-Khawarizmi, născut în 783 la Khiva, în marginea deşertului Karakum, a fost matematician, geograf, astrolog şi astronom. Un persan care şi-a scris toate lucrările în arabă. Graţie acestora, algebra a pătruns în Europa. De altfel, Al-Khawarizmi se află la originea cuvintelor algebră (al-jabr, ştiinţă al cărei părinte oficial este) şi algortim (care nu reprezintă altceva decât numele său latinizat). Este cel dintâi care a a repertoriat în mod sistematic metodele de rezolvare a ecuaţiilor. Fără să fie inventatorul propriu-zis al algortimilor (despre care se crede că a fost Euclid), este cel care le-a formalizat teoria. Scurtul său tratat de calcul prin comparaţie, scris în 825, conţine şase capitole, fiecare dedicat unui anume tip de ecuaţie. În mod bizar, nu conţine nicio cifră, toate ecuaţiile fiind exprimate prin cuvinte.

În epoca marilor rivalităţi dintre Cordoba Omeiazilor şi Bagdadul Abasizilor, şi-a definitivat opera marele chirurg hispano-arab Khalaf ibn Abbas al-Zahravi (Abulcasis). S-a născut în anul 936 şi a fost crescut în Zahra, la periferia Cordobei cucerite de arabi, un oraş care avea aproape un milion de locuitori, 80 de şcoli şi medrese şi circa 50 de spitale. Un oraş care se putea făli cu o bibliotecă (circa 600.000 de volume!) în mare măsură comparabilă cu aceea care construise, în vremea Antichităţii, reputaţia Alexandriei. Abulcasis a studiat medicina şi alte ştiinţe în şcolile Cordobei şi s-a distins de tânăr în domeniile chirurgiei, traumatologiei, ortopediei şi oftalmalogiei, fapt pentru care califul al-Hakam îl numeşte medic al Curţii sale. Multiplele sale inovaţii medicale se desfăşoară, cu precădere, în câmpul chirurgiei. Este unul dintre primii medicii ai lumii care crede într-o „dogmă” profund modernă: intervenţiile se cuvin realizate potrivit unui plan prestabilit. Abulcasis separă chirugia de celelalte ramuri ale medicinei, şi face din ea o ştiinţă întemeiată pe studiul şi disecţia corpurilor vii, dar şi ale cadavrelor. I s-au pus în seamă, „în mapa profesională”, câteva remarcabile întâietăţi: este primul doctor care a incizat traheea; a izbutit să oprească o hemoragie, operând ligaturi pe marile artere; a descoperit suturarea din interior, astfel încât plăgile să nu lase urme vizibile; a practicat, strălucit, tratarea fistulelor şi a herniilor, a făcut amputări şi trepanaţii, a realizat cu succes rezecţii ale anevrismelor la nivelul membrelor; a asigurat hemostaza, prin compresie şi cauterizare cu fier încins, a răspândit, prin intermediul discipolilor săi, metoda de reducţie a luxaţiilor umărului, cunoscută azi ca metoda Kocher. Cu aproape o mie de ani înainte de Ralph Brooke, a realizat patelectomiile (intervenţii pe rotulă) şi a inventat poziţia atribuită, cu veacuri mai târziu, germanului Trendelenburg. Cartea sa de căpătâi, cea care i-a asigurat notorietatea universală, s-a numit “Al-Tasrif liman Aegiza an al-Ta’lif” („Practica”), o enciclopedie de 1.500 de pagini, împărţită în 30 de cărţi, dintre care ultima este dedicată în întregime chirugiei, având şi o influenţă compleşitoare în întregul Ev Mediu. După 150 de ani de la scrierea ei, va fi tradusă în latină de către Gerardo da Cremona şi a beneficiat de nu mai puţin de alte zece ediţii între 1497 şi 1544 (la Veneţia, la Basel sau la Oxford, între altele), după care a fost tradusă în franceză, ebraică, engleză şi provensală. Majoritatea medicilor Evului Mediu i-au folosit descoperirile, iar Guy de Chauliac (1298-1368) i-a anexat cartea pomenită la magistralul său volum său intitulat „Marea chirugie”. Pur şi simplu!

Rivalul lui Abulcasis se numea Ibn Sina şi se născuse, cum spuneam mai sus, la Buhara, în 980, iar limba lui maternă era persana. La 14 ani studiază singur ştiinţele naturale şi medicina. Se poticneşte, iniţial, în „Metafizica” lui Aristotel, dar reuşeşte să-i dea de cap graţie unui tratat al lui al-Farabi. Deosebit de dotat pentru medicină, îl vindecă, pe când avea doar 17 ani, pe prinţul samanid din Buhara, Nuh ibn Mansur, care îi deschide larg porţile bibliotecii sale. În curând învaţă pe de rost Coranul şi îşi depăşeşte în pricepere maestrul în arta calculelor.

În scurt timp ajunge să acopere o arie incredibilă de domenii: logică, lingvistică şi poezie, fizică, psihologie, medicină şi chimie, matematică, muzică şi astronomie, morală, metafizică şi economie. Renaşterea, în spaţiul oriental, pare să fi început, prin el, cu câteva secole mai devreme! După moartea prinţului, urmată de cea a tatălui său, se vede constrâns să ducă o existenţă itinerantă. Ajunge, în cele din urmă în Hamadan (vestul Iranului de azi), unde emirul local îl numeşte vizir. Din acel moment, începe să-şi împartă viaţa în două: ziua se ocupă de treburile publice, iar noaptea lucrează (ca un „workaholic”) la cele două cărţi fundamentale ale sale: „Shifa” (sau Sh’afa), tratatatul de filosofie, şi „Canonul medical”, probabil cea mai citită şi citată carte ştiinţifică de provenienţă orientală din întreaga Renaştere europeană.

Abu’l-Walid Muhammad ibn Ruşd (Averroes) s-a născut la Cordoba, în Andaluzia, în anul 1126, şi a murit în Maroc, la 10 decembrie 1198. Interesat de teologie, gramatică, poezie, filosofie, drept şi medicină, este considerat unul dintre părinţii întemeietori al gândirii laice în Europa Occidentală şi unul dintre cei mai străluciţi exegeţi medievali ai operei lui Aristotel (pornind de aici, mulţi dintre teologii latini îl supranumesc „Comentatorul”). Acuzat de erezie, Averroes îşi va duce viaţa din exil în exil, fără să lase urmaşi în aria filosofiei pe pământ arab. În tratatul său de epistemologie, va altoi doctrina aristoteliciană pe sistemul de gândire al Şcolii din Alexandria privind „emanaţia” şi va naşte teoria potrivit căreia există o inteligenţă universală şi nemuritoare, la care toţi oamenii sunt parte (în condiţiile în care fiecare suflet în parte este perisabil). Citat cu mistică admiraţie de Dante şi de Marsilio Ficino, Averroes îşi va vedea numele pe lista celor mai novatori gânditori al Evului Mediu.

Taqi al-Din (pe numele său complet Mohammed ibn Ma’ruf al-Shami al-Asadi Tacqi al-Din) s-a născut la Damasc în 1526 şi a murit la Istanbul, în 1585. A studiat la Cairo, în Egipt, unde, în calitate de teolog, redactează mai multe cărţi despre Islam. În 1571 ajunge la Istanbul, unde devine astronomul oficial al lui Selim al II-lea. După moartea acestuia, îl convinge pe urmaşul său, sultanul Murad al III-lea, să construiască un nou observator astronomic, menit să concureze instituţiile europene similare şi, în special, observatorul danez, condus de Tycho Brahe. Într-una din cărţile sale de temelie, „Kitâb al-Turuq al-saniyya fi al-alat al-ruhaniyya”, un volum înscris în tradiţia studiilor arabe de mecanică, descrie funcţionarea unui motor (rudimentar, desigur), pe bază de aburi. În aria ingenium-ului (ilm al-hiya), face 63 de desene reprezântând funcţionarea orologiilor. Este considerat unul dintre cei mai mari inventatori ai lumii arabo-islamice.

Începând cu secolul al XV-lea, lumea arabo-turco-persană începe să se replieze asupra sa, asupra propriilor valori, uitând de deschiderea magnifică spre dialog pe care i-o conferiseră lungile secole de dezbateri universale. În vreme ce Europa îşi îndreaptă ochii spre alte orizonturi, artistice, intelectuale şi politice, spaţiul arab se contrage spiritual, cunoaşte o anchiloză semnificativă şi se divizează în entităţi politice, lingvistice şi culturale, impermeabile, unele în raport de celelalte. În Occident începeau Revoluţiile sociale, în Orient Revoluţia spirituală cunoaştea declinul celui mai importanat ciclu al său.
stiintasitehnica.com

Articole similare :
comments powered by Disqus