Stiri de ultima ora

Povestea emoţionantă a unui campion mondial care a învăţat să se lupte de foame, la casa de copii. Szabo Attila: Stomacul gol e cel mai periculos | FOTO

Povestea emoţionantă a unui campion mondial care a învăţat să se lupte de foame, la casa de copii. Szabo Attila: Stomacul gol e cel mai periculos | FOTO
Sport
Povestea emoţionantă a unui campion mondial care a învăţat să se lupte de foame, la casa de copii. Szabo Attila: Stomacul gol e cel mai periculos

Attila Szabo este multiplu campion mondial la lupte. Locuieşte în judeţul Teleorman de peste 20 de ani, dar s-a născut în judeţul Covasna. A rămas, printr-un concurs de împrejurări, singur pe lume şi forţat să plece în Ploieşti, unde a ajuns la casa de copii. Acolo, la casa de copii, Szabo Attila a înţeles că supravieţuirea nu e posibilă fără luptă. La propriu. Şi singur a învăţat să lupte, din necesitate. Dacă nu învăţa atunci să se apere, probabil destinul lui ar fi fost unul cu totul şi cu totul diferit. Se poate spune că acest campion mondial român şi-a început primele antrenamente la casa de copii din Ploieşti. Attila a început să facă sport profesionist de la 16 ani, devenind campion în numai câteva luni. Dar înainte de asta, el a învăţat să lupte pe cont propriu, pentru că legea junglei din casa de copii trebuia învăţată, pentru a putea să se hrănească.

„Sportul pentru mine a început dintr-o necesitate. Aceea de a mă apăra. Am fost un copil care s-a confruntat cu foarte multe dificultăţi, cu o situaţie financiară grea şi total necunoscător de limbă română. Eu sunt din Târgu Secuiesc, apoi am ajuns la o casă de copii din Ploieşti. Foamea te învaţă. Pe lumea asta, dacă există ceva periculos… indiferent ce se întâmplă, ţii la mama, la tată, dar când apare foamea, uiţi de tot. Stomacul gol e cel mai periculos. Totul e până la asta. Numai cine a trecut prin foame ştie. Deci nu ştiam să spun pe româneşte că mi-e foame şi mă băteau copiii. Eu m-am apucat de sport efectiv ca să mă apăr, nu din alte motive”, a declarat pentru MEDIAFAX bărbatul. Acesta spune că nu ştia că luptele se fac de performanţă. Limba română a învăţat-o la casa de copii şi tot acolo a început să înveţe să citească şi să scrie. „A fost foarte greu acolo. Ai auzit de puşcărie? Aşa era casa de copii. Mi-au dat de mâncare, două rânduri de haine, eram fericit că aveam şi eu ceva nou pentru prima oară în viaţă. Când a venit noaptea şi m-am dus în baie să mă spăl, în prima mea noapte, au venit, m-au bătut, m-au lăsat leşinat acolo. Eram în clasa a şasea. A doua zi aveam cele mai jerpelite haine, nimeni nu a întrebat unde îmi erau hainele noi. Mi le luaseră. La fel cu mâncarea, mi se lua pur şi simplu din faţă, n-aveai dreptul să te plângi, că iar mâncai bătaie. Umilinţa la care am fost supus la casa de copii este greu de uitat. Eu tremuram când venea seara, tremuram când intram în dormitor, tremuram când intram în sala de mese. Tot timpul mi-era frică, tot timpul mă băteau. Atunci am decis să ripostez. Şi aşa am devenit cel mai sălbatic om. Când intram în baie, toată lumea ieşea afară, când intram în dormitor, îmi luam ce voiam. Începusem să-i bat şi eu. N-aveam altă şansă. Dar am început la risc. Acolo era în sensul sincer. Nu ne băteam, era pe viaţă şi pe moarte. Aveam deja regulile mele şi le făceam exact ce mi-au făcut”, poveteşte Szabo. Acesta îşi aminteşete că era solid de atunci, pentru că în copilărie tatăl său îl pusese la muncă grea. „Acolo, la casa de copii, am învăţat adevărata lege a junglei. Din 400 de copii câţi am fost acolo, numai 3 au ajuns oameni. Restul sunt puşcăriaşi acum. Acolo am învăţat să supravieţuiesc. Tot acolo am fost sfătuit de nişte copii mai mari să merg să fac sport, că aveam calităţile necesare. Mi-au zis să merg la Ploieşti la un stadion într-o vară. Acolo se făceau lupte. Mi-a plăcut ideea de a învăţa să mă apăr. A venit la mine antrenorul şi mi-a spus să vin acolo să vorbească ceva cu mine. M-a primit în sală, a oprit copiii şi le-a spus că au un nou coleg, apoi m-a dus la vestiar, mi-a dat tenişi noi, plângeam, nu îmi venea să cred. Eu mă bucuram de adidaşi şi trening, mă uitam la mine în oglindă şi nu îmi venea să cred. El a văzut în mine un potenţial din prima. De fapt, mi-a şi zis după multă vreme, când deja câştigam competiţii, că el a văzut în mine ce trebuie pentru a reuşi. Avea ochi. În şase luni de zile am ajuns campion naţional, pe vremea când în România chiar se făceau lupte”, povesteşte acum Attila Szabo, privind în urmă. A fost timp de 12 ani consecutivi numărul 1, însă pe vremea comunismului, din cauza numelui său, nu a putut participa la competiţii internaţionale, aşa că o vreme a lucrat în Ungaria şi apoi în Germania, după care a revenit în ţară şi s-a stabilit în Teleorman „În anii 70-80, în comunism, lumea se speria de luptătorii din România, nu ca acum. Din cauza numelui nu am putut reprezenta România în competiţii externe, aşa că am decis să plec în Ungaria şi apoi în Germania”, îşi aminteşte Attila. Apoi, la sfatul unor cunoştinţe, s-a întors în România, deşi angajatorul german îl rugase să rămână acolo, chiar propunându-i câştiguri mai bune. Attila era, însă, convins că trebuie să se întoarcă în România. Aşa că şi-a cumpărat terenuri agricole în Teleorman cu banii câştigaţi în toţi anii de lupte şi muncă, deschizându-şi o afacere foarte profitabilă în domeniul agricol. Au trecut de atunci ani buni, iar Attila Szabo nu a renunţat la sport, cucerind în continuare medalie după medalie în cadrul campionatelor mondiale: 2013 – Sarajevo – argint şi bronz, 2014 – Belgrad – 2 medalii de bronz, 2015 – Atena – 2 medalii de aur (2015 este anul în care a devenit dublu campion mondial), 2016 – aur în Finlanda, la Seinajoki, şi bronz în Polonia, la Walbrzych, 2017 – Plovdiv – Bulgaria aur şi argint, 2018 – bronz în Macedonia şi argint la Perm (Rusia). Are acasă colecţii de medalii din aur, argint şi bronz şi în acelaşi timp munceşte zi lumină cot la cot cu oamenii săi, pentru a-şi menţine afacerea în top. Despre meritele acestui uriaş luptător s-a vorbit întotdeauna prea puţin în Teleorman, iar despre recompense nu mai vorbim. Totuşi, luptătorul susţine că nici nu aşteaptă vreo recunoaştere din partea autorităţilor locale sau a comunităţii, pentru că a luptat pentru el însuşi şi a muncit pentru fiecare victorie din dorinţa de a se autodepăşi. Astăzi priveşte în urmă şi concluzionează că viaţa, în esenţă, e o luptă. Mai dură pentru unii, mai uşoară pentru alţii. Dar ştie că numai cei învăţaţi să stea în palme şi pumni au realmente capacitatea de a se reinventa şi de a construi acolo unde totul părea uşor de demolat. Acum, Szabo Attila (60 de ani) participă la ultimele lupte din carieră, din cauza vârstei.
www.mediafax.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus