Stiri de ultima ora

INTERVIU LA DUBLU Ce fac azi urmaşii marilor actori români: Ştefana Samfira, fiica lui Florin Zamfirescu

INTERVIU LA DUBLU Ce fac azi urmaşii marilor actori români: Ştefana Samfira, fiica lui Florin Zamfirescu
Monden
În cazul lor, dragostea pentru actorie e în ADN. Pentru că Ştefana a urmat acelaşi drum artistic ca tatăl ei, actorul Florin Zamfirescu – dar şi ca mama sa, actriţa Valeria Sitaru, şi fratele ei vitreg, Vlad Zamfirescu.

Profesionistă şi ambiţioasă, Ştefana nu s-a temut de întâlnirile cu tatăl ei pe tărâmul profesiei, acolo unde îi spune „Domnul Z” tocmai pentru a departaja viaţa personală de carieră – fie că e vorba de UNATC, acolo unde Florin Zamfirescu e rector, iar ea lector, sau de scenă, acolo unde a trebuit să facă faţă standardelor lui ridicate când el a regizat-o într-o piesă la Godot, „Cada cu picioare”.

Căsătorită cu designerul vestimentar Cristian Samfira, cu care are doi fii, pe Saşa, în vârstă de 10 ani, şi pe Ilia, de trei anişori, Ştefana este, la 40 de ani, o femeie împlinită.

Iată ce ne-au povestit Ştefana şi Florin Zamfirescu despre viaţa lor pe scenă şi dincolo de ea, într-o discuţie cu OK! Magazine purtată înainte de apariţia celui de-al doilea copil al ei, Ilia.

Ştefana Samfira Eu îi spun „tata” în particular. Dar noi lucrăm şi la şcoală împreună. Am şi repetat împreună şi atunci îi spun Z, pentru că e altfel de relaţie. Ne lăsăm familia la uşa teatrului şi ne vedem de treburi. E foarte impulsiv şi are foarte multă energie. Am avut şi mai avem foarte multe de învăţat.

Florin Zamfirescu De la cine, de la mine? De la mine n-ai cum să înveţi mai multe decât ai învăţat, dar fiecare cu drumul lui. Am descoperit că generaţiile diferă mult între ele în ceea ce priveşte gusturile. Ceea ce mie îmi plăcea cândva, în tinereţea mea, generaţiilor de acum nu le mai place. Şi ceea ce le place lor mie nu-mi prea place. Mă prefac, uneori, că deh, lucrez cu tinerii, cu studenţii. Şi nici nu încerc să-i deturnez din drumul lor pentru că aşa e firesc, fiecare generaţie să aibă personalitate.

Care e cel mai important lucru pe care l-ai învăţat de la tatăl tău?

Ş.S. Doamne. Nu ştiu! Sunt multe. Să nu-ţi fie ruşine de ceea ce faci...

F.Z. Eu cred că a învăţat multe lucruri de la mine cum nu trebuie să faci. (râde)

Ş.S Nu, nu, am învăţat de la el că tot ceea ce faci să faci pentru că vrei şi atât. Nu pentru că te obligă cineva sau îţi impune cineva. Şi asta îţi dă o anumită libertate. Să nu depinzi de gândurile şi părerile altora, să fii tu aşa cum îţi doreşti să fii.

F.Z: Ea a mai învăţat ceva şi nu-şi dă seama. Eu nu am fost un tată perfect. Pasiunea pentru meserie şi întâmplările vieţii mele, care m-au adus la a treia căsnicie, au făcut în aşa fel - şi nu vreau s-o spun ca pe-o scuză, ci ca pe-o realitate - ca amândoi copiii mei, Vlad şi Ştefana, să crească destul de liberi şi neconstrânşi sau necontrolaţi de părinţi. De capul lor, aşa... Din fericire, amândoi sunt copii buni şi au luat-o pe un drum bun. Dar asta i-a făcut să aibă mult mai multă grijă de copiii lor, ceea ce e foarte bine. Eu parcă am fost alfel...

A existat scenariul acela clasic al conflictului între generaţii?

Ş.S. Păi nu, pentru că noi nu prea am crescut cu părinţii noştri. Vlad a crescut mai mult la bunica lui, din partea mamei, până pe la 13 ani. Eu am crescut mai mult la bunica mea, din partea mamei, până pe la 13 ani. Mamele noastre sunt diferite, bunicile noastre sunt diferite. Ardeal şi Oltenia...

Cum e tatăl tău ca bunic?

Ş. S. Face Saşa ce vrea cu el. L-am întrebat: „Tata, te-ai descurca dacă ţi l-aş lăsa pe fiul meu o zi întreagă?” Şi zice: „Da, i-aş da mâncare, am merge-n patru labe pe-aici prin casă, seara ţi l-aş da şi te-aş ruga să nu mi-l mai aduci vreo două săptămâni!”(râde)..

Dar ca tată a fost dur? Cel puţin în momentele importante din viaţa ta?

Ş.S. Cred că a încercat, dar nu i-a mers. Pentru că el povesteşte, eu nu mai ţin minte, că aveam vreo 4 ani şi a vrut să mă altoiască, dar i-am zis „Niciodată să mă baţi!”. Chiar aşa, fără negaţie. (râde)

F.Z. Asta apropo de simţul limbii pe care-l avea. Ea nu putea să accepte două negaţii de-odată. Şi a fost atât de fermă încât mi-am dat seama că nu e de joacă şi are o personalitate de care trebuie ţinut cont.

Ş.S.  Cred că n-a fost nevoie să fie duri ai mei cu mine, pentru că am fost un copil foarte la locul lui.

Dar cum a reacţionat când l-a cunoscut pe viitorul tău soţ pe-atunci, pe Cristina Samfira?

F.Z. Când l-a cunoscut ea pe Cristi, el, care era plastician, arăta cam uşchit aşa îmbrăcat şi avea o creastă de cocoş pe mijloc. Eu nici nu mai văzusem aşa ceva. Prima oară în viaţa mea atunci am văzut creastă.

Ş.S. Blugi rupţi, geacă de piele...

F.Z. Şi Ştefana zice: „Uite, tata, ăsta va fi soţul meu”. Şi eu am pus o întrebare firească: „Păi de ce?” (râde) Sigur, apoi l-am cunoscut bine.

Ai simţit vreodată că există concurenţă între tine şi fratele tău, actorul Vlad Zamfirescu?

Ş.S. Nu, chiar deloc. Noi, din păcate, suntem în Bucureşti, dar suntem în cercuri diferite. Nu prea ne întâlnim. Sigur că vorbim. Dar n-am simţit niciodată o concurenţă.

F.Z. Dar între mine şi Vlad există o competiţie, pornită din partea lui, zic eu fără rost, însă îl las să-şi revină. El mi-a spus de multe ori: „Ai să vezi c-am să fiu mai bun decât tine!”. Şi-atunci eu l-am întrebat: „Şi tu crezi că asta mă va deranja cu ceva? Din contră!”. E extrem de pasionat, pătimaş până la refuz cu această meserie, o face la vârf, sunt foarte mândru de el şi-l aştept să se şi maturizeze, deşi ar fi trebuit s-o fi făcut până acum. (râde)

L-ai criticat vreodată pe tatăl tău?

Ş.S. O, da. Cred că sunt cel mai dur critic al lui. Bine, acum mai puţin. Dar înainte, când eram mai mică, gândeam în alb şi negru: „Asta-mi place, asta nu-mi place!”. Altfel, legat de meserie, n-a fost nevoie la tata. Nu ştiu, să fie oare un mare actor?! (râde)

Articole similare :
comments powered by Disqus