Stiri de ultima ora

INTERVIU Grig Chiroiu: „Producătorii de la Hollywood au fost impresionaţi de ce pot să facă «Trăsniţii»“

INTERVIU Grig Chiroiu: „Producătorii de la Hollywood au fost impresionaţi de ce pot să facă «Trăsniţii»“
Monden
Cunoscut telespectatorilor drept Pupăză de la „Trăsniţii“, Grig Chiroiu este şi un producător ambiţios care pune mult suflet în proiectul său, care rulează pe micile ecrane de 13 ani. Eforturile şi perseverenţa le-a adus „trăsniţilor“ în 2015 şi titlul de cel mai longeviv sitcom din lume ca număr de episoade în „Cartea Recordurilor“, însă cele 689 de episoade, înregistrate sub titulatura de „Trăsniţii“ care au bătut recordul mondial deţinut de animaţia „Familia Simpson“, reprezintă doar jumătate din numărul pe care comicii l-au atins în toţi aceşti ani sub cele trei denumiri consacrate: „Trasniţi în N.A.T.O.“, „Trăsniţi din N.A.T.O.“ şi în cele din urmă „Trăsniţii“. 

Şi producătorii americanii au fost impresionaţi performanţele trăsniţilor, atunci când i-au descoperit în timpul unui studiu de piaţă.  

„Oameni la peste 60 de ani, care au făcut şi ei tot felul de emisiuni premiate în America, ne-au întrebat cum reuşim. Zic: „Păi, în primul rând, noi facem patru episoade pe săptămână, în loc de unul, cum se face la Hollywood, deci suntem un fel de Făt-Frumos din Carpaţi care creşte într-un an câţi alţii în patru“, le-a explicat Grig.

Povestea continuă şi toamna aceasta la Prima TV, şi după cum spune Grig, telespectactorii se vor mai bucura de trăsnăile îndrăgitelor personaje mult timp de acum înainte. Visul lui este ca povestea să fie dusă mai departe de copiii lor şi de alţi tineri entuziaşti, astfel încât să asistăm la un nou capitol: „Trăsniţii la azil“. 

„Adevărul“: Cum se anunţă noul sezon din „Trăsniţii“?

Grig Chiroiu: Se anunţă un sezon în care, deşi are numărul 27, o să fie foarte interesant pentru că avem un element nou - vine în casa noastră un copilaş, respectiv fetiţa Emei, şi vă daţi seama ce situaţii o să se nască. Mai mult, noi suntem puţin mai atemporali şi Pupăză încă mai candidează la Primărie. O să mai avem în secţia de poliţie două nunţi simultane cu final neaşteptat. O să vă dezvălui că la un moment dat o să aducem probabil un refugiat negru, pentru că încă mai funcţionează adăpostul de refugiaţi la noi în vilă, şi între el şi Ema s-ar putea naşte o idilă.  Îţi dai seama că atunci când află Vandame o să fie o competiţie de masculinitate între ei. Practic avem parte de nişte răsturnări de situaţie, până la momentul ăsta nici eu nu le ştiu pe toate. 

Pupăză rămâne cel pe care îl ştim?

Acelaşi pe care îl ştim, cel mai chitros. Apropo de asta, mă întreabă lumea „Dom’le, dar chiar aşa sunteţi şi în realitate?“. Le mai las la magazin restul, vor să mi-l dea înapoi. (râde) Le spun „Dom’le ăla e un personaj.“

Cum e atmosfera la filmări?

Este foarte bine. Lumea a venit din vacanţă cu forţe proaspete. Este efervescenţă pe platou. Chiar ieri am filmat o secvenţă în care comisarul şef Mateescu dădea un interviu ziariştilor şi, bineînţeles, Chiorete, care a ajuns şef de secţie, s-a găsit să prindă nişte muşte şi de nu i-a dat comisarului la pulane şi palme în cap de s-a transformat totul într-o super secvenţă, a ieşit foarte bine. 

Povesteşte-mi o întamplare amuzantă de pe platoul de filmare!

Prima secvenţă am avut-o, cred, în cea mai călduroasă zi şi a fost una cu multe personaje, o continuare a situaţiei din sezonul trecut, în care doi dintre refugiaţii noştri ar fi fost cumva terorişti, spuneam noi. Până la urmă i-am prins, i-am legat, nu s-au mai detonat, a venit baba, ne-a salvat şi era multă lume în living, unii îmbrăcaţi în arabi. Era atât de cald! Toată lumea era transpirată, oricât am încercat noi cu machiajul. Am reuşit să tragem secvenţă şi a ieşit atât de veridică încât toţi păreau transfiguraţi de frică, curgeau apele pe ei, părea întradevăr că e real. 

FOTO Prima TV

Apropo de lucruri inedite, o chestie foarte interesantă, de 13 ani de zile de când avem acest serial, la toate filmările de exterior pe care le făceam, toţi spuneau că am o mână foarte bună. Am avut tot timpul soare, nu a plouat, nu am amânat nicio filmare exterioară din cauza vremii. De 13 ani de zile, niciodată. O singură dată, trebuia să mergem spre o unitate militară să filmăm, iar când ne-am trezit dimineaţa ploua. Şi ne întrebam ce să facem. Eu am zis: „Hai să mergem la filmare!“. Era la câţiva kilometri, la ieşirea din Bucureşti. Vreau să zic că atunci când am ajuns acolo, s-a oprit ploaia. Am filmat tot ce-am avut şi în momentul când am terminat, pe ultima secvenţă, a început ploaia din nou.

„Când oamenii ne recunosc pe stradă, primul lucru pe care îl fac este să zâmbească.“

Cum s-au schimbat personajele de-a lungul anilor?

Eh, unele s-au mai îngrăşat... (Râde). Practic, structura personajului, cum e el construit, respectiv personajul meu, de exemplu, rămâne acelaşi. Are personalitatea lui, are nişte trăsături de bază pe care nu i le schimbi. A, că au fost anumite sezoane în care Pupăză a devenit generos, este o chestie inedită pe care o facem noi în sezonul respectiv - pe cel despre care ştii că e cel mai zgârcit, l-am făcut generos. Bineînţeles este şi o chestie comică. Dar personajele, ca structură a caracterului, au rămas aceleaşi. Şi cei care interpretează personajele au rămas tot cam aşa. În rest, unii s-au mai îngrăşat, chiar şi eu, unii au mai chelit, chiar şi eu, unii arată mai bine, în special fetele, chiar şi eu (râde). Noi tot timpul am încercat să păstrăm ideea de bază şi poate că şi lucrul ăsta ne-a făcut să mergem în continuare. 

Care e ingredientul care face „Trasniţii“ să nu se demodeze odată cu trecerea vremii?

Probabil faptul că noi ne indentificăm cu absolut toţi oamenii care se uită la noi. Nu e nimic fals, suntem foarte naturali şi practic este viaţa aşa cum o percepem cu toţii, bineînţeles, privintă dintr-un unghi în care să-ţi aducă zâmbetul pe buze. Asta e foarte important. Şi ceea ce ne bucură este faptul că atunci când oamenii ne recunosc pe stradă, primul lucru pe care îl fac este să zâmbească. Pentru noi ăsta este un lucru esenţial. Atunci când te vede cineva, pe care nu-l cunoşti, să-ţi zâmbească. 

„Trăsniţii“, ţinând în mână certificatul „Guinness World Records“ prin care a fost recunoscut drept cel mai longeviv sitcom din lume, ca număr de episoade FOTO Prima TV

De 12 ani, Grig o vizitează an de an, de Sărbători, pe fana lui Mădălina

Aţi câştigat fani şi în rândul noii generaţii?

Da, să ştii că avem fani care practic s-au născut cu noi. Chiar acum, în vacanţă, când am fost la Olăneşti, unde am pensiunile, m-am întâlnit cu oameni care au copii de câte 7-10 ani şi ne spun că se uită la noi şi le place. Noi avem în serial şi faze similare cu cele din desene animate, de genul celor când aluneci pe coaja de banană. S-au născut cu noi la televizor, deci practic e o generaţie pe care o avem oarecum câştigată. Apropo de generaţii, este o istorioară care e legată de noi şi de copii. Avem o fană a noastră, care ne urmăreşte de când era în clasa întâi. Am primitla redacţie, cam la un an de când a început „Trasniţii“, o scrisoare din partea unei mame, care ne-a scris foarte frumos că are o fetiţă pe nume Mădălina, că este foarte cuminte şi îi place foarte mult de noi şi că mă roagă, dacă se poate, să-i dăm o poză cu autograf din partea noastră, cumva ca şi cadou de Crăciun, neavând alte posibilităţi. Când am văzut scrisoarea, eu care v-am zis că am pensiuni aici la Olăneşti, am zis: „Ia, stai, că e chiar lângă mine. Ia să mă duc chiar eu să-i dau!“. Am făcut un afiş mare cu toţi, i-am pus pe colegii mei să semneze cu dedicaţie pentru Mădălina, am luat o pungă întreagă cu dulciuri şi alta cu jucării şi am căutat adresa. Era undeva pe o străduţă, sus, ultima casă, ca-n poveşti, o casă modestă. Când am ajuns acolo, chiar mama ei a deschis. Când m-a văzut pe mine nu mai ştia ce să zică şi am întrebat-o: „Aveţi o fată Mădălina?“ – „Da!“ – zic: „M-a trimis Moş Crăciun“. A chemat-o pe Mădălina, am făcut poză şi vreau să zic că la prima întâlnire n-a putut să scoată o vorbă. Am aflat de la mama ei că personajul pe care îl interpretez eu, la vremea aceea caporalul Pupăză, era favoritul ei. Şi chiar avea o surpriză, de la un ou de ciocolată, un soldat roşu şi îi pusese ea din poleială de îngheţată două trese de caporal pe umăr şi numai cu el doarmea. Din acel an, mi-am propus ca de fiecare dată de Paşte şi de Crăciun, să mergem acolo, invariabil. Şi în fiecare an facem poze. Avem poze cu ea de când era în clasa întâi şi acum Mădălina este la facultate. Chiar m-a sunat anul acesta să-mi spună ca a intrat la Psihologie, la facultatea de stat, acolo unde şi-a dorit. 

La fel, când am aniversat 1000 de episoade a fost un moment emoţionant. Ţin minte că am făcut o întâlnire cu fanii noştri în nişte mall-uri din Bucureşti. Au venit foarte mulţi copii. Au venit oameni de la Iaşi, de la Constanţa, oameni în cărucior cu rotile. Astea sunt nişte momente extraordinare, din punctul meu de vedere faima, gloria şi tot ce mai vrem sunt condensate în aceste întâlniri cu aceşti oamenii şi cu aceşti copii care cresc odată cu noi.

Care e secretul longevităţii unei producţii?

Spusesem la un moment dat o formulă: „avem tactică germană şi dotare americană“. Secretul longevităţii stă, din punctul meu de vedere, în aceşti oameni care merg în continuare mai departe, orice ar fi, sub orice formă. Eu îmi respect principiile şi, cu siguranţă, lui Dumnezeu îi place asta. (Râde) Cred că a fost şi o protecţie divină pentru că au fost multe momente în care soluţiile au venit, să spunem, peste noapte. E ambiţia unui grup de oameni. Când am intrat în Cartea Recordurilor ca cel mai longeviv serial de comedie din lume, ca număr de episoade şi care încă rulează, am detronat „Familia Simpson“, care este un desen animat. Ce am spus la momentul respectiv este că eu mă bucur că am intrat în Cartea Recordurilor cu o echipă de oameni. Cu desenul animat să zicem că e mai simplu, pentru că pe desene nu le doare capul, nu se ceartă între ele, nu au întreţinere de plătit. Dar să intri cu o echipă de oameni e ceva.

Americanii, impresionaţi de performanţa „trăsniţilor“

Anul trecut au venit aici doi producători de la Hollywood care făceau un studiu de piaţă pe Europa de Est. Ajungând la noi la Prima TV, au întrebat ce programe avem şi le-au spus şi de serialul nostru. Când au auzit câte episoade am făcut au zis că vor neapărat să-l cunoasă pe producător. M-am dus acolo cu regizoarea noastră acolo şi americanii au fost profund impresionaţi, oameni la peste 60 de ani, care ne-au spus că au făcut şi ei tot felul de emisiuni premiate în America, şi ne-au întrebat cum reuşim. Zic: „Păi, în primul rând, noi facem patru episoade pe săptămână, în loc de unul, cum se face la Hollywood, deci suntem un fel de Făt-Frumos din Carpaţi care creşte într-un an câţi alţii în patru“. Şi mă întrebau: „Da, dar cum le faceţi?“ – „Filmăm patru zile pe săptămână şi două zile montăm.“ – „Ok, bun, şi în a şaptea zi ce faceţi?“- „Pregătim filmările pentru săptămâna următoare.“ (Râde). Şi ca un spirit de glumă, la finalul discuţiei, ei ne-au zis cu modestie: „Bun, şi acum că voi ne-aţi zis cum faceţi, dacă vreţi, să ne întrebaţi şi voi ceva“. Şi le-am zis: „Dom’le, dacă vă gândiţi vreodată să faceţi vreo emisiune sau un serial aici, în Europa de Est, nu este nicio problemă, eu ca producător vă pot face ceea ce vreţi voi în a opta zi a săptămânii.“ Au început să râdă şi şi-au dat seama că noi chiar merităm să fim în Guiness Book, la comedie. 

Cât timp te mai vezi făcând asta?

Eu aş vrea să merg cât se poate. Din punctul meu de vedere, aş vrea să merg cel puţin încă patru ani şi, dacă reuşim, să vină generaţiile noi, iar la un moment dat, aşa cum au fost „Trasniţi în NATO“, „Trăsniţi din NATO“ şi acum „Trăsniţii“, să fie şi „Trăsniţii la azil“ (râde), unde să vină copiii noştri în vizită şi fiecare să-şi joace rolul lui. Să apărem şi noi din când în când, însă ponderea să o aibă copiii, astfel încât să fie un schimb din mers, cum a fost cu „Tânăr şi neliniştit“. 

Ai şi un plan de rezervă?

La momentul ăsta încă trebuie neapărtat să mai meargă „Trăsniţii“, ca să-mi acopăr creditele şi ce mai am eu de făcut. (Râde) Între timp, eu mai am la Olăneşti pensiuni care merg, ne-am făcut acum şi mică bază de tratament şi în timp am zis că poate îmbin utilul cu plăcutul, adică pe la 50 de ani să mă duc acolo, copiii să ducă mai departe „Trăsniţii“, iar eu să-i mai ajut din spate şi să avem totuşi o viaţă activă, astfel încât statul să ne mulţumească în continuare că noi suntem cei care dăm şi să nu luam ajutare sociale. Trebuie să mergem cumva mai departe astfel încât să încercăm să fim un exemplu, în ideea în care ne facem treaba, suntem activi şi dăm de lucru altora, chiar şi celor tineri, aşa e firesc într-o societate normală, spre care tindem cu toţii. Dacă nu, o să ne vedeţi în piaţa publică, cu săbiile în mână şi ne batem cu cine trebuie. (Râde)

Când ţi-ai dat seama că eşti făcut pentru comedie?

Uitându-mă în oglindă. (Râde) Din copilărie. Acum dacă stau să mă gândesc, ştii cum e, în orice grup e cineva care e responsabil cu glumele, cel simpatic. Eu cred că am fost simpatic când eram mic, asta îmi spunea şi lumea. A început la şcoală, în clasele primare, jucând în piese de teatru. 

FOTO Arhivă personală Grig Chiroiu

Şi care a fost momentul în care te-ai hotărât să o iei pe acest drum?

Nu m-am hotărât. În viaţa mea au fost tot timpul nişte conjuncturi favorabile care m-au adus aici. Practic, începuturile a ceea ce facem noi acum datează din 1993, când m-am întâlnit şi cu o parte din colegii mei de acum la Casa Centrală a Armatei. Era acolo o formaţie de stradă şi făceau tot felul de lucruri. La momentul respectiv eu lucram la o unitate militară, ca civil, iar unui coleg de-al meu, care era prezentatorul spectacolului formaţiei de stradă, i s-a părut că sunt simpatic şi m-a luat să prezint cu el, după care am făcut nişte scene. Am fost atunci pentru prima dată şi la o televiziune, la SOTI. În ’94-’95 am ajuns la Amerom, actuala Prima TV, unde am avut o emisiune cu Melania Medeleanu, care se numea „O lume nebună, nebună“, iar noi făceam tot felul de pastile. Apoi, în 1996, am ajuns la Pro TV, când a fost debutul oficial în liga mare, cum se zice, cu Florin Călinescu, la „Chestiunea Zilei“, de unde am avut ascensiunea puternică. Între timp am făcut noi acest serial şi am venit la Prima TV.

„Noi am învăţat să facem lucruri cu seriozitate datorită lui Florin Călinescu“

Cum ai ajuns să lucrezi cu Florin Călinescu la „Chestiunea Zilei“?

„Chestiunea zilei“ s-a născut cumva după ce am ajuns noi la Pro TV, când Florin Călinescu prezenta „Ora 7: Bună dimineaţa!“. El făcea atunci nişte promo-uri pentru matinalul de a doua zi, în care avea tot felul de lucruri interesante şi haioase. Ne-am dus la Călinescu cu o casetă, cu ce făceam noi, i s-a părut interesant şi a avut flerul acela să descopere că noi putem să şi producem lucruri. Ne-a văzut ca pe un ajutor, iar el făcea ideea de bază. În februarie ’97 s-a născut „Chestiunea Zilei“, când Adrian Sârbu a decis împreună cu Călinescu să facă din această pastilă o emisiune. Am fost primii care făceau satiră politică, ne luam de toţi fără niciun fel de problemă, pentru că Florin nu stătea la discuţii. Noi practic am intrat în televiziune şi am învăţat să facem lucruri cu seriozitate datorită lui Florin Călinescu. 

Te vezi jucând şi în filme?

Să ştii că da, aş putea. Am avut la un moment dat nişte propuneri, când eram pe la Pro TV, dar nu s-au concretizat. Noi chiar aveam la un moment dat un scenariu de film, cu personaje din „Trăsniţii“, era ceva cu „Trăsniţi în vacanţă“, pe care am fi vrut să-l facem la momentul respectiv, dar nu s-au găsit fondurile pentru că „era altceva“. Cine ştie, poate la un moment dat îl readaptăm şi îl facem. Deci, dacă vrea cineva, pe această cale, să facem... (Râde)

Crezi cumva că faptul că n-ai absolvit o facultate de teatru, constituie o piedică în lumea filmului?

Nu cred. Până la urmă, pentru anumite personaje, aşa cum e la Hollywood, vezi pe stradă pe cineva şi ţi se pare potrivit pentru un anumit rol. La experienţa pe care o avem noi acum, este ca şi cum am fi făcut această facultate. Asta le spun şi celor de la Şcoala de Televiziune Tudor Vornicu, este OK să o faci facultatea pentru că acolo înveţi toate lucrurile teoretice, dar este foarte importantă practica. E adevărat că marii actori de teatru şi film au experienţă şi sunt de bază, dar asta nu înseamnă că nişte „amatori profesionişti“ ca noi, cum îmi place mie să spun, nu ar putea să joace. 

Ce îţi doreşti cel mai mult să realizezi pe plan profesional?

Îmi doresc ca undeva pe la 50 de ani să mă pot retrage „într-o viaţă activă“ la Olăneşti şi să-mi văd de sănătate, dar în acelaşi timp să meargă mai departe şi produsul nostru şi firma de producţie pe care o am, cu copiii, cu tineri. Lucrurile pe care le-am făcut să nu se piardă.

„Am prins Revoluţia în armată, în regimentul din Prahova care a venit la Bucureşti, chemat de Sergiu Nicolaescu“

Aveai 19 ani la Revoluţie, cum ai trăit tu acele momente?

Eu îmi amintesc foarte bine Revoluţia deoarece am plecat în septembrie ’89 în armată şi m-am întors în septembrie ’90. Am fost primul ciclu care a făcut un an de armată şi am făcut facultatea după aceea (Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice). Am prins Revoluţia în armată, în regimentul din Prahova care a venit la Bucureşti, chemat de Sergiu Nicolaescu. Eu nu am fost la Bucureşti pentru că am fost la Geniu, arma care se ocupă cu explozibil, şi nu era cazul în Bucureşti. Regimentul a plecat cu cei peste o mie de soldaţi şi cu tancuri, iar noi am rămas să dublăm paza la depozitul de muniţie. 

Îmi amintesc că la un moment dat, a venit tatăl meu la mine, imediat după Revoluţie, prin ianuarie. La vremea aceea, aveam o relaţie cu Eva, fata cântereţei Eva Kiss, pe care am cunoscut-o la 18 ani, la mine la majorat. La plecare, am scos un cartuş şi i-am zis tatălui meu (pe un ton grav) „Du-te şi dă-i-l din partea mea!“, aşa cum văzusem eu în filme. Tatăl meu se uită la mine şi zice: „Da, foarte bine. Tu eşti nebun? Sunt o grămadă de controale, vrei să mă prindă ăştia cu cartuşul la mine?“ (Râde). Zice: „Dar o să-i transmit!“, zic: „Dar cu interpretare, aşa, frumos.“

Am înţeles că şi copii tăi vor să urmeze acelaşi drum. Ce sfaturi le dai?

Ei au început să facă nişte cursuri de teatru. Nu am vrut să-i împing spre treaba asta, dar nici să-i opresc. Ei născându-se cu mine la televizor, este o consecinţă firească să-şi dorească acest lucru. Ei cumva sunt familiarizaţi cu lumea asta. Au jucat de când erau mici ca şi colegii mei în „Pitici şi tătici“, pe când Adina avea cinci ani şi Mihnea trei.

Mie mi-a convenit ca ei să facă actorie pentru că le dezvoltă încrederea în sine şi  abilităţile de comunicare şi socializare. Mai mult de atât, vrând-nevrând, citesc şi cumva lasă deoparte calculatorul şi telefonul. Eu le-am spus părinteşte şi prieteneşte: ceea ce faceţi voi la momentul ăsta este un hobby. Când de pe urma acestuia începeţi să şi câştigaţi bani astfel încât să vă puteţi plăti acest hobby şi să vă aducă şi venituri din care să puteţi trăi, atunci e în regulă. Dar în acelaşi timp, vreau să aibă şi o alternativă, să poată face şi altceva. M-aş bucura, apropo de ce îmi doresc, ca ei împreună cu alţi tineri să poată să continue lucrurile pe care le facem noi şi bineînţeles lucrurile să evolueze cum sunt ei ca generaţie.

Grig Chiroiu, alături de cei doi copii ai săi, Mihnea şi Adina FOTO Arhivă personală

„Îi datorez totul soţiei mele“

Pe 7 septembrie împlineşti şi 20 de ani de căsnicie cu soţia ta. Cum a început povestea voastră?

Ne-am cunoscut în 1992 şi ea, fiind din Olăneşti, a venit să făcă facultatea în Bucureşti. Stăteam în acelaşi bloc şi ne întâlneam întâmplător în lift. Avea o feminitate aparte, o gingăşie, o bunătate şi o modestie, o nobleţe, într-un cuvânt. Ştii, cum e când simţi că e omul pe care în sfârşit l-ai întâlnit pentru a întemeia o familie. Nu trebuia să facă nimic, doar faptul că exista. Uşor-uşor ne-am împrietenit. Am invitat-o la spectacole la Casa Centrală a Armatei şi ţin minte şi acum, că ea m-a scos prima dată la cafea şi s-a oferit să plătească. Eu aveam o perioadă în care nu prea aveam bani şi ea a ştiut să facă în aşa fel încât să nu mă facă să mă simt prost. Am simţit clar că ea este aleasa, ca dovadă ca facem 20 de ani şi este doar începutul. E omul care m-a susţinut întradevăr şi îi datorez totul, pentru că este foarte important să ai o familie echilibrată. Iar în ceea ce fac eu, ea m-a susţinut necondiţionat.

Atunci când a venit certificatul de la Guiness Book, pentru mine a fost o chestie specială pentru că, fără să ştiu, a fost emis pe data de 7 septembrie. Putea să fie orice altă dată. Pentru mine asta arată încă o dată semnificaţia familiei care a fost alături de mine pe acest drum. Ea a şi scris câteva scenarii pentru „Trăsniţii“, de-a lungul timpului, şi majoritatea făceau rating-ul cel mai bun. 

Cum ai cerut-o în căsătorie?

Ne-am dus la Olăneşti, la părinţii ei, şi ţin minte că am luat o cutie de bomboane, am dezlipit-o, am desfăcut-o, am decupat în centru un spaţiu liber în care am integrat cutia cu inelul. Am închis la loc cutia şi am lipit-o cu albuş de ou, ca să nu se vadă. Am ajuns la părinţii ei, cu cutia de bomboane şi cu o şampanie învelită în catifea, care era o mare chestie atunci, şi am pus-o pe ea să desfacă acea cutie ca să servim părinţii. Eu tot îi spuneam „vezi că e nou-nouţă“, ea credea că eu glumesc şi zicea „da, e nou nouţă“ şi în momentul în care a deschis-o şi a văzut, a fost un moment foarte emoţionant. A avut efect. Toţi erau atât de emoţionaţi, încât nu avea cum să mă refuze. (râde) Ne-am căsătorit pe 7 septembrie 1996. Iar acum, chiar pe data de 7 septembrie o să mergem la Ierusalim, împreună cu copiii, pentru a marca acest moment.
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus