Stiri de ultima ora

INTERVIU Fuego: „Glumele cu împodobitul bradului au fost benefice, mi-au crescut popularitatea“

INTERVIU Fuego: „Glumele cu împodobitul bradului au fost benefice, mi-au crescut popularitatea“
Monden
Pe numele real Paul Surugiu, cântăreţul Fuego (42 de ani) şi-a amintit într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ de iernile copilăriei în frumoasa Ţară a Moţilor, dar şi despre cariera sa şi deja tradiţionalele glume cu împodobitul bradului.

Paul Surugiu, zis în copilărie Cipi şi, mai târziu, Fuego, ne-a povestit cum în noaptea de Ajun mergea la colindat cu un casetofon şi cânta „O ce veste minunată“ peste vocea lui Ştefan Hruşcă, artistul său preferat. Fuego vorbeşte despre Crăciunul în Ţara Moţilor care se simţea altfel decât azi, până şi gustul şi mirosul erau diferite, şi recunoaşte că îi plăcea să împodobească bradul şi, culmea, fără să o cheme pe mama, mai ales că mânca toate bomboanele din pomul de Crăciun. 

De altfel, artistul tratează cu indiferenţă glumele ale cărei ţintă a fost de când a lansat celebra piesă „Împodobeşte mamă bradul“, alături de Irina Loghin. Ba chiar este conştient că unele dintre ele i-au fost benefice şi recunoaşte că inclusiv el se amuză pe seama acestei legende urbane. Totuşi, punctează că nu-i plac „răutăcismele“ şi „glumele ieftine“ şi recunoaşte că mereu i-a fost teamă de penibil, dar consideră că a reuşit „să-l fenteze“ de multe ori. 

Fuego ne-a vorbit şi despre relaţia minunată pe care a avut-o cu părinţii, dar şi despre cum şi-a descoperit pasiunea pentru muzică şi pictură, despre oamenii care i-au influenţat parcursul artistic şi alte legende legate de persoana sa. 

   

„Weekend Adevărul“: Aţi copilărit în frumoasa Ţară a Moţilor. Ce amintiri păstraţi din iernile petrecute acolo?

Paul Surugiu-Fuego: Mi-aduc aminte că acolo, în zona noastră, colindele se cântă cu instrumente şi pe voci, iar tradiţia s-a păstrat până azi. La colindat merg în costume şi adulţii, şi bătrânii, nu doar copiii. N-aş putea uita peisajul, cu hornurile care fumegau, cu mirosul de iarnă şi cu aromele de bunătăţi care ieşeau de pe la fiecare gospodărie. Eu nu sunt un fan al tradiţiilor impuse absurd, dar pe acestea, populare, din moşi-strămoşi, le ador, pentru că ele ne individualizează pe noi, românii. Sigur că nu pot uita gustul preparatelor din vremurile acelea. Chiar dacă erau aceleaşi, aveau parcă alt gust. Mi-aduc aminte de frumuseţea zilelor de Crăciun, când oamenii se vizitau şi îşi aduceau daruri şi vorbeau. Azi, tot mall-ul rămâne prima opţiune. Şi mi-aduc aminte de colindele acelea cu aer ceresc, pe care le-ntâlneşti doar în Ardeal. Eu de obicei nu sunt nostalgic şi cred în evoluţie, dar parcă aş fi vrut ca aceste imagini să rămână veşnice, pentru că ele reprezintă esenţa românilor.

Cum erau sărbătorile la Turda? Mergeaţi cu colinda?

Când eram eu mic, în anii ‘80, tradiţia era ca în noaptea de Ajun să colindăm până dimineaţa. Ne pregăteam cu vreo câteva săptămâni înainte. Alegeam cu mare atenţie membrii grupului de colindători. Chiar dacă erau şi câţiva fără voce, trebuia musai să existe trei-patru cu glas frumos, pentru a da nuanţe colindei noastre. Ne sfătuiam şi apoi alegeam colinda. Oricât de mult ne-am fi contrazis, în top, în majoritatea anilor, colindam cu „O ce veste minunată“ pe voci, din varianta lui Ştefan Hruşcă. Şi pentru că eram profesionişti încă din acea vreme, aveam un casetofon cu baterii mari R20, pe care-l luam cu noi. N-aveam negativ şi dădeam drumul la casetă, iar noi cântam peste vocea lui Ştefan Hruşcă, unul dintre artiştii mei preferaţi, de atunci până azi, atât pe colinde, cât şi pe muzica folk. Fireşte că succesul era garantat şi eram atipici! Şi o ţineam aşa până dimineaţa, când ne apucam să dăm spectacole la fiecare acasă. Simţeam diferit sărbătoarea şi nu ne păsa prea tare de cadouri sau alte cele. Cât despre Turda, aceasta era o feerie în perioada Crăciunului – un zumzet aparte o cuprindea, de peste tot simţeai aromă de cozonaci sau de sarmale şi oamenii erau măcar puţin mai liniştiţi, idiferent de statutul social sau de locul de muncă, mai mult sau mai puţin avantajos. Eram veseli de Crăciun!

Sunt foarte cunoscute glumiţele de sărbători şi poveştile cu împodobitul bradului. V-au afectat, cum le priviţi acum, după atâţia ani?

Sunt imun, relaxat. Unele chiar îmi plac foarte tare şi fac şi eu, de multe ori, glume pe seama acestui trend, cu bradul. Au fost benefice mare parte din ele, pentru că mi-au crescut cota şi popularitatea. În general, eu apreciez umorul, dar pe cel de calitate, atunci când e făcut cu simţ de răspundere, argumentat, fără gratuităţi şi răutăcisme ieftine. Niciodată nu am fost afectat de lucrurile care nu sunt adevărate, de situaţiile în care anumiţi oameni vor să fie interesanţi cu orice preţ şi aleg metodele acestea simpliste, ieftine. Eu ştiu să-mi văd de drumul meu şi iată că, de 20 de ani deja, reuşesc să fiu pe buzele românilor, jucând şi două turnee anuale sold out. Glumeţii pot continua, iar interesanţii pot să ştie că locul meu rămâne aici, în timp ce al lor va dispărea curând, rămând în urmă un mare nimic.

Nu sunt, contrar aparenţelor, un tip comod sau învechit. Spun asta despre mine cei ce nu mă cunosc.  Dacă a fost să fug de ceva în viaţa asta, acela a fost penibilul. Mi-e efectiv teamă de penibil şi cred eu că am reuşit să-l „fentez“ de multe ori

Aţi avut curajul să acceptaţi campania KFC, în care oamenii vă ţineau ocupaţi pentru a vă împiedica să împodobiţi bradul. 

Nu a fost vorba de curaj. A fost o provocare şi o campanie extrem de bine gândită şi targetată. Ca drept dovadă şi răsplata: ea a şi câştigat un premiu important la o competiţie de publicitate în străinătate. În general eu sunt omul provocărilor. Cântăresc mult, analizez şi dacă se merită, păi se merită să accept. Nu sunt, contrar aparenţelor, un tip comod sau învechit. Spun asta despre mine cei ce nu mă cunosc.  Dacă a fost să fug de ceva în viaţa asta, acela a fost penibilul. Mi-e efectiv teamă de penibil şi cred eu că am reuşit să-l „fentez“ de multe ori. Aşa că prima temere a fost aceasta, de a nu fi penibil, de a nu cădea într-o latură care să nu fie pe gustul celor ce-mi apreciază munca. Mai apoi am luat în calcul şi haterii, dar pe ei n-ai cum să-i opreşti şi, cumva, în economia unei reuşite îşi au şi ei rostul lor. Cu atât mai mult cu cât eu sunt călit, obişnuit cu cei care atunci când nu au altceva mai bun şi mai inteligent de făcut, fac o glumiţă cu bradul.

Până la urmă care a fost motivul pentru care aţi acceptat provocarea?

Am crezut în idee şi în felul în care aceasta poate transmite un mesaj, punându-mă şi pe mine într-o lumină propice, mai ales că nu ne adresam neapărat celor din zona mea de interes. Analizând la rece, mi-am dat seama că autoironia şi punctarea pe acest mit urban nu va face decât să-i anihileze pe cei ce nu sunt capabili să vadă şi altceva la mine cu excepţia bradului, şi sunt destule în toţi anii aceştia. Iar cocktailul pe care l-au propus cei de la companie, pentru răcorire, după ce eu prelungeam vara, este chiar interesant, un produs natural, care are mare trecere la public. Ştiu bine că ironiile sunt oricum inevitabile şi mai ştiu că nu te poate iubi toată lumea. Eu mi-am învăţat lecţia şi chiar nu-mi doresc să fiu pe placul tuturor. Fiecare poate alege ce muzică ascultă, ce-i place sau ce promovează mai departe. Eu în schimb îmi fac treaba cu seriozitate, reuşind de mai bine de 10 ani, fără brad, credeţi-mă, să umplu în toată România, de două ori pe an, sălile de spectacol, fără case de producţie impresionante alături. Da, am avut rezerve, dar eu ştiu că poţi anihila multe atunci când tu eşti cel care priveşte totul cu relaxare. Iar asta a ajutat. Cel puţin pentru cei ce au văzut dincolo de superficialitate. Vedeţi voi, autoironia şi gluma fină vor fi mereu apanajul oamenilor inteligenţi şi capabili de a face lucruri cu simţ de răspundere. 

Care au fost reacţiile?

Am primit numeroase mesaje şi semnale din partea unor oameni care n-aveau nicio legătură cu mine – scriitori reputaţi, jurnalişti, oameni de presă şi colegi. Au fost şi păreri contra, care spuneau că nu a meritat să mă implic în această campanie, dar sunt şi am fost mereu omul provocărilor, răspunzând deschis la tot ce a fost nou şi calitativ. Şi poate în felul acesta va înţelege toată lumea că povestea cu bradul e un mit, care dă bine în preajma sărbătorilor şi care ne face mai umani, într-o lume în care punem accentul doar pe ce-i lipsit de esenţă.

Mai obraznic decât prevedea dorinţa mamei

Îmi povesteaţi mai devreme de copilărie. Ce fel de copil aţi fost? Eraţi cuminte şi retras sau mai degrabă vă rupeaţi genunchii pe poteci?

Eram vulcan de energie. Cum am stat la bloc, făceam drumul de jos la etajul doi de minim 60-70 de ori pe zi. Alergam, făceam tot felul de năzbâtii, apoi dădeam spectacole. N-am făcut în schimb boacăne mari. N-am spart geamuri, n-am avut mâini şi picioare rupte. Aveam multă energie şi nu aveam astâmpăr. De fapt, cred că nu aveam răbdare prea multă, iar asta m-a urmărit şi peste ani, pentru că nici acum, la 42 de ani, eu nu sunt forte la acest capitol. Îmi plăcea enorm să cânt, iar scara mea ştia asta pentru că o făceam mereu, cu glas tare. Mi-am trăit pe deplin acea perioadă şi nu regret nimic din anii în care poate am fost mult prea obraznic pentru genul de copil pe care mama şi l-ar fi dorit. Iar ca un secret – de Crăciun, contrar tuturor glumelor, chiar îmi plăcea să împodobesc bradul, fără să o rog pe mama. Sigur că într-o zi mâncam mai toate bomboanele şi lăsam staniolul.

Mama mergea în Ungaria cu globuri şi pahare pentru a le vinde şi pentru a face câţiva bănuţi în plus ca să nu-mi lipsească nimic.

Aţi făcut baie în Arieş copil fiind?

Era una dintre activităţile noastre frecvente vara. Sigur că făceam asta fără ştirea mamei, care ar fi înnebunit dacă ar fi ştiut că ne scăldam de câteva ori pe zi în apa rece şi limpede a Arieşului, care străbate tot oraşul Turda. Am stat, până la un punct, multă vreme la bunica mea, care avea apartament fix în zona râului. Momentele acelea le rememorez şi-acum şi am o singură concluzie – copilăria, în general, nu mai e ce a fost. Şi nu doar din pricina evoluţiei tehnologiilor. Copiii nu se mai bucură de intensitatea momentelor. Repet, nu sunt un nostalgic. Ba dimpotrivă, nu mă cantonez deloc în trecut, eventual doar în zonele care merită a fi readuse în actualitate. Dar copilăria de cândva avea aerul nonşalanţei, nu avea gadget-uri şi noi ştiam să ne bucurăm de-o simplă baie în Arieş. Acum, Arieşul e ceva exotic pentru puşti. Eu sunt fanul schimbărilor, dar acestea ne ştirbesc din cursul firesc al vieţii, al descoperirilor. Fiecare etapă trebuie parcursă la vârsta ei, iar copilăria este cheia celor mai importante fericiri de peste timp.

Ce relaţie aţi avut cu părinţii?

Minunată! Întotdeauna ai mei m-au ascultat şi mi-au fost, dincolo de formatori şi modele, prieteni extrem de apropiaţi. Încă de când eram cât un dop, dădeau în mintea mea şi ne jucam cu orele fără să ştim cum trece timpul. Mai apoi, au fost buni ascultători, m-au susţinut şi mi-au lăsat, ceea ce e foarte important, libertatea de a alege singur ceea ce vreau să fac în viaţă, fără să se impună cu ceva anume. Între mine şi a ei mei a existat la un moment dat un pact. Cu deplină încredere în mine, ei m-au lăsat să zbor, cu sacrificiile de rigoare din partea lor. Iar eu mi-am văzut de drum, încercând să nu-i dezamăgesc. Şi nu cred că am făcut-o vreo clipă. Mi-au păzit parcursul şi mi-au devenit prieteni, au devenit fix acel punct de sprijin în care îmi este mereu bine să revin atunci când simt că nu mai pot. Părinţii mei au fost deschişi şi au înţeles mereu că viaţa copilului lor nu stă în mâinile lor, ci în înţelepciunea de a reuşi să-l direcţioneze pe calea potrivită, iar apoi să-l lase să evolueze. Şi le mulţumesc pentru asta!

Cu ce se ocupau părinţii?

Ambii mei părinţi au muncit din greu, făcând toate sacrificiile şi eforturile posibile pentru a investi în mine, în educaţia mea, în tot ce aveam nevoie ca să pot face ulterior performanţă. Sigur că era un joc de noroc! Oricât talent aş fi avut, dacă nu prindeam şansele potrivite, nu ajungeam azi aici, să putem avea acest interviu, iar eu să devin subiect despre care să se scrie. Tatăl meu a muncit aproape 40 de ani în fabrică, cu muncă fizică, cu eforturi enorme, făcând zilnic naveta, aproape şase kilometri, între Turda şi Câmpia Turzii. Mama a fost decorator la fabrica de sticlă Turda. În serie, ele ornau celebrele pahare, gobluri pentru export. Ambii au depus eforturi măreţe pentru ghemotocul de mine, pentru a creşte întâi, apoi pentru a mă educa. Mama mergea în Ungaria cu globuri şi pahare pentru a le vinde şi pentru a face câţiva bănuţi în plus ca să nu-mi lipsească nimic. Şi chiar dacă nu am fost bogaţi, mie nu mi-a lipsit ceva vreodată. Mai apoi, eu am mers către Bucureşti şi tot ei m-au ţinut în facultate şi la orele de canto cu George Grigoriu. Şi-au dăruit viaţa toată unicului lor copil. Asta le-a fost menirea.

      

Care au fost cele mai importante lecţii învăţate de la dânşii?

Bunul simţ în primul rând. Am înţeles de mic că aceasta e calitatea care te poate scoate din orice încurcătură, reuşind astfel să mă plaseze pe un loc pe care alţii nu au acces. M-au învăţat să ascult şi să înţeleg. Mi-au arătat şi greşelile. M-au crescut un om echilibrat şi mereu mi-au spus că există şi o a doua variantă, chiar şi atunci când totul pare fără ieşire. Oricum noi suntem oglinda părinţilor, chiar dacă acumulăm în ani diverse alte experienţe. Şi am mai învăţat de la ai mei să fiu cumpătat, să cred, să mă încred în oameni, chiar dacă mulţi m-au dezamăgit, să râd, să fiu optimist. Să fiu om.
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus