Stiri de ultima ora

Interviu-eveniment cu actriţa Irina Gărdescu: „Cred că a fost un miracol că Sergiu a ieşit sănătos din imensitatea greutăţilor filmului «Mihai Viteazul»!“

Interviu-eveniment cu actriţa Irina Gărdescu: „Cred că a fost un miracol că Sergiu a ieşit sănătos din imensitatea greutăţilor filmului «Mihai Viteazul»!“
Monden
Irina Gărdescu povesteşte despre cum a ajuns, de la reprezentaţiile de teatru pe care le dădea în copilărie în podurile caselor prietenilor, îmbrăcată în pijamaua tatălui, să fie una dintre cele mai solicitate actriţe de film din România, de ce a renunţat la glorie pentru a o lua de la capăt în Statele Unite ale Americii, dar şi ce anume a convins-o să revină în România, în urmă cu câţiva ani, după aproape patru decenii petrecute peste hotare.

Irina Gărdescu a câştigat pariul cu timpul. Actriţa care a stat departe de ţară vreme de aproape patru decenii şi-a păstrat acel aer gingaş şi alura adolescentină care a cucerit generaţiile anilor ´60 - ´70. Am întâlnit-o pentru prima oară în urmă cu câţiva ani, la unul dintre prestigioasele festivaluri de film autohtone dedicate filmului. S-a arătat mirată, atunci când am rugat-o să facem o poză, de faptul că nu doar că ştiam cine este, dar îi şi cunoşteam aproape toate filmele. S-a bucurat şi când i-am solicitat o discuţie mai amplă, deşi spune că se simte ciudat atunci când i se reaminteşte cât timp a trecut de când era nelipsită de pe platourile de filmare de la Buftea: „Eram la TIFF, la Cluj, când organizatorii m-au sunat la hotel şi m-au rugat să fiu prezentă în Piaţa Unirii, unde era instalat studioul de televiziune. În festival era prezentat filmul meu de debut, «La patru paşi de infinit», iar întâlnirea cu publicul era de mare importanţă pentru mine. Nu mă mai văzuseră oamenii de atâta vreme...M-am precipitat în faţa oglinzii, am alergat spre locul întâlnirii, dar n-a mai rămas deloc timp pentru pregătiri, iar emisiunea era în direct. Am zâmbit, după care am auzit: «5,4,3,2,1, GO» şi vocea reporterului: «Avem plăcerea de a o avea alături de noi pe Irina Gărdescu, protagonista filmului de la a cărui premieră au trecut 50 de ani...». Sincer, nu ştiu cum de am avut puterea să nu alunec de pe banca pe care stăteam. Sigur, nu greşise cu nimic, dar nu erau cifre care să-mi facă tocmai plăcere!“

„Weekend Adevărul“: Să începem prin a le spune cititorilor mai tineri că sunteţi fiica actorului Nicolae Gărdescu, format la şcoala marelui Constantin I. Nottara, care a rămas în memoria multora ca „Baronul Münchhausen“. Cum a fost copilăria dumneavoastră în Bucureştiul postbelic?

Irina Gădescu: Am avut o copilărie absolut minunată! Eu şi cu sora mea, Eliza, am fost doi copii plini de energie şi de imaginaţie, spre deznădejdea părinţilor noştri. Organizam bătăi cu buzdugane confecţionate chiar de către noi, descoperiserăm la un moment dat chiar şi o mască de gaze într-o piviniţă a unui prieten. Aveam două tabere, fireşte, semnam chiar şi jurăminte de fidelitate înţepându-ne cu un ac cu gămălie în degete. Nu lipseau, în mod evident, nici programele artistice. Dădeam diverse reprezentaţii de piese de teatru scrise de către unul dintre copii, în care eu aveam mereu rolul principal. Îmi amintesc de una dintre piese, „Inima sultanului“, în care, evident, eu eram sultanul. Îmbrăcată fiind într-o pijama de-a tatei, umplută cu nişte câlţi, ca să par obeză, aşa cum o cerea rolul. Reprezentaţiile aveau loc în casele membrilor trupei, cu un public indulgent, alcătuit din părinţi şi alte rude. Ce să vă mai zic, citeam mult, dar dezorganizat...Se publica rar literatură străină în acei ani, dar mai găseam cărţi vechi, aruncate prin podurile caselor. La capitolul creaţie, talentul îmi era „alimentat“ de o vecină croitoreasă, care îmi oferea resturi de mătăsuri, din care confecţionam rochii pentru păpuşi. O altă pasiune de-a mea şi un alt vis care s-a realizat mai târziu, în Statele Unite.

Deşi eraţi fiica unui mare actor, reuşitele din cinematografie vi se datorează. Francisc Munteanu spunea că v-a descoperit cu totul întâmplător în momentul în care-şi creiona distribuţia filmului „La patru paşi de infinit“. Vă mai amintiţi momentul?

Aveţi dreptate, într-adevăr întâlnirea cu Francisc Munteanu a fost fortuită. Eram la o serată cu un grup de prieteni printre care şi Harry Baranga, băiatul dramaturgului Aurel Baranga. Francisc a venit înspre noi. Ei se cunoşteau, Harry avusese rolul principal în filmul „La vârsta dragostei“. S-au făcut prezentările şi el, cu maniera lui inimitabilă şi fără alte introduceri mi-a spus că pregăteşte un nou film şi îşi căută protagonistă. A spus că i se pare că eu corespund ca tipologie şi m-a întrebat dacă m-ar interesa. Răspunsul a fost afirmativ şi aşa s-a deschis unul dintre cele mai frumoase capitole din viaţa mea. Am schimbat numerele de telefon şi am început pregătirea cu regizorul lui secund, după care au început probele artistice. Concurenţa era foarte mare. Actriţe frumoase şi talentate. Probabil că stângăcia mea a fost atuul câştigător.

Ce a însemnat rolul Ana pentru dumneavoastră? Acest lungmetraj, „La patru paşi de infinit“, este considerat de critici ca fiind una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din cinematografia românească...

Colaborarea cu Francisc Munteanu a fost decisivă în viaţa mea artistică. Era un om deosebit, plin de farmec, plăcut, diplomat, înţelegător şi cu un umor subtil, lăsând la o parte marele lui talent literar. Ştia cum să îşi dirijeze actorii lăsându-le impresia că totul vine de la ei. A ştiut să-mi dea încredere şi să îmi lase libertate în interpretare şi chiar spaţiu pentru improvizaţie. De fapt, pentru ca totul să pară cât mai natural începeam fără repetiţii şi, dacă era necesar, în maniera cea mai delicată cu putinţă îmi sugera rectificările. Sigur, ştiam foarte bine textul, nu-mi permiteam să mă prezint altfel, eram foarte disciplinată pe platou, iar personajul Ana îmi fusese explicat înaintea filmărilor.

Puţină lume mai ştie astăzi că aţi jucat şi în spectacole de teatru şi de televiziune, printre care şi „Vedere de pe pod“, în regia lui Sică Alexandrescu...

A fost o altă experienţă neaşteptată pentru mine. Sică Alexandrescu mi-a oferit rolul Catherine în piesa lui Arthur Miller, spectacolul fiind pus în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti. Acţiunea se petrece într-o suburbie din New York, într-o familie de imigranţi italieni, nu toţi legali. Şi destinul a făcut ca ulterior să ajung şi eu la New York, tot din postura de imigrantă...Partenerul meu a fost Florin Piersic, iar din distribuţie mai făceau parte Tanţi Cocea şi Marcel Anghelescu. Experienţa a fost una dintre cele mai plăcute, mai ales că de mic copil vedeam spectacolele din culise şi iată că acum ajunsesem să joc şi eu pe scenă. Îmi amintesc că la Teatrul „Nottara“ şi la Teatrul de Comedie, unde juca tata, îmi plăcea să mă aşez în fundul sălii şi să „trăiesc“ piesa, jumătate vis şi jumătate realitate...Era o încântare să priveşti marii maeştri ai scenei româneşti. Să ai ocazia, de exemplu, să urmăreşti o repetiţie a lui David Esrig cu „Troilus şi Cresida“ este mai mult decât o lecţie de teatru. Este un regal! Cam aşa m-am simţit şi cu „Vedere de pe pod“ în regia marelui Sică Alexandrescu. Rolul era extrem de interesant şi mi-a oferit o mare satisfacţie.

Să ne reîntoarcem la filme. A urmat un alt rol de succes, Pia din „Gaudeamus igitur“...

A fost o plăcere să lucrez la cel film. Cu Gheorghe Vitanidis totul era de un entuziasm debordant. Era un optimist convins şi un regizor convingător. În timpul repetiţiilor interpreta el toate rolurile, iar la filmare era atât de absorbit de desfăşurarea scenei încât îşi mişca corpul ca un dirijor în faţa orchestrei. Avea în permanenţă zâmbetul pe buze şi nu se enerva niciodată. Rolul mi-a plăcut deosebit de mult. Era total diferit de Ana din primul meu film, Pia avea un temperament vulcanic şi dădea dovadă de bravură, de emancipare. Cât noroc am avut să lucrez cu atâţia regizori talentaţi! Îmi amintesc şi de Mihai Iacob...

Cu care aţi lucrat la „Castelul condamnaţilor“, adaptare după romanul cu acelaşi titlu de Petru Vintilă...

Când m-a solicitat pentru rolul Eva, aveam în minte splendidul său film „Darclée“. Nu cunoşteam subiectul noului film, dar mi-am spus că am să îl accept oricum. Cu toate că rolul nu era amplu, ca în majoritatea filmelor româneşti de altfel, era interesant şi şi plin de dramatism. Iar Mihai era o plăcere de regizor! De o disponibilitate excepţională şi de o blândeţe extremă.

Aţi avut parte şi de o partitură mai grea, dar izbutită, în filmul lui Savel Stiopul, „Ultima noapte a copilăriei“. Cum a decurs colaborarea?

Savel Stiopul...Savel avea o manieră foarte specială de lucru. Vorbea încet, explica folosind fraze lungi şi dădea impresia că îmi dezvăluie mari secrete, care nu trebuie auzite de alţii. Dădea atâtea amănunte despre orice mişcare...Era un poet al imaginaţiei şi avea o manieră atât de personală, cum spuneam, greu de confundat. Discutam zile întregi câte o secvenţă, pentru un cadru de câteva minute! Din păcate, personajul meu era destul de schematic, cred că el îşi dorea să facă un film întreg dintr-o singură secvenţă. Dar mi-a plăcut să lucrez cu el. Totuşi, cred că cel mai bine am lucrat cu Francisc Munteanu. Probabil că în afara personalităţii sale m-a atras şi faptul că personajele sale feminine erau mult mai complexe, apăreau mult mai mult pe ecran şi ofereau, evident, alte posibilităţi de dezvoltare a caracterelor, ceea ce le făcea mai credibile. Un mare sprijin am avut şi din partea lui Silviu Stănculescu, care mi-a fost partener şi în „Cerul începe la etajul III“. Era un om de o mare generozitate artistică. Încerca mereu să mă pună în valoare şi să mă încurajeze. Atmosfera de pe platou, la filmele lui Francisc, era întotdeauna destinsă. Avea înţelegere şi respect pentru fiecare. Eram toţi ca într-o mare familie.

Rossana din „Mihai Viteazul“, în regia lui Sergiu Nicolaescu, este probabil cel mai cunoscut rol în rândul publicului, datorită succesului de care s-a bucurat filmul. Cum v-aţi simţit interpretând un personaj dintr-o altă epocă?

Numai când mă gândesc cum a decurs prima mea întâlnire cu echipa filmului „Mihai Viteazul“ mă cutremur din nou! În afară de Titus Popovici, scenaristul, şi Sergiu Nicolaescu, erau acolo tot felul de specialişti în scene de luptă, de mase, directori de film, directori de producţie, operatori, scenografi, ingineri de sunet...Dar era şi trupa de actori: Olga Tudorache, Amza Pellea, Florin Piersic, Ilarion Ciobanu, Septimiu Sever şi câţi alţii! Toată crema teatrului românesc! Una dintre surprizele plăcute a fost şi întâlnirea cu Hortensia Georgescu, pictoriţa de costume. Pentru mine a fost Edith Head a Buftei. De un bun gust şi un rafinament desăvârşit, a contribuit în mod cert la marele succes al filmului. Pentru personajul meu elegant şi aristocratic de contesă italiană erau necesare costumele ei glamouroase. Mărturisesc că au fost un real suport pentru rolul meu.

Cum a decurs colaborarea cu cel mai prolific regizor român?

Colaborarea cu Sergiu a fost diferită faţă de cea cu alţi regizori şi datorită amplorii filmului. Atâtea personaje, atâţia actori, unii veniţi din provincie, alţii care aveau spectacole seara sau trebuiau să plece în turnee...Aşteptam ore întregi îmbrăcată în costum de epocă, cu machiajul făcut de la 9 dimineaţa, sperând ca să îmi vină rândul să apuc să filmez şi eu o scenă. Mă făceam mică şi asistam la celelalte filmări, aşa că ştiam toate replicile colegilor, până la sfârşitul filmului. Vedeam toate dificultăţile de organizare şi toate problemele, nemaipunând la socoteală capriciile unor vedete. Cred că a fost un miracol că Sergiu a ieşit sănătos din imensitatea greutăţilor acestui film! De fapt, a fost simplu de lucrat cu el. Era rapid, concis, serios şi disciplinat. Poate o disciplină uşor rigidă, însă salutară pentru film în ansamblul său. Mi-a făcut mare plăcere să o interpretez pe Rossana, mai ales că iniţial filmul trebuia să fie o coproducţie şi atunci nu mai făceam parte din distribuţie.

Apropo de coproducţii. Este adevărat că aţi fost aproape să interpretaţi o partitură importantă şi în filmul de debut al lui Nicolaescu, „Dacii“? Ce s-a întâmplat atunci?

Cu filmul „Dacii“ situaţia a fost inversă. Trebuia să interpretez rolul Medei în varianta românească, dar filmul a devenit apoi coproducţie şi rolul a fost solicitat de producătorul francez pentru Marie-José Nat. Vorbind despre schimbări şi negocieri, trebuie să ştiţi că şi „La patru paşi de infinit“ trebuia să fie iniţial coproducţie româno-maghiară. Eu am jucat, de altfel, la Budapesta, în filmul „Pokolrév“ (n.r: „Vadul iadului“), regizat de Miklós Markos.

O nouă Ană aţi interpretat-o într-un alt film foarte interesant, „Puterea şi adevărul“, regizat de Manole Marcus după un scenariu de Titus Popovici. Cum v-aţi simţit interpretând soţia lui Duma, cel care era uşor identificabil, în scenariu, cu şeful statului de atunci?

A fost un film lăudat, dar controversat, promovat, dar şi cenzurat. Un film atât de complex şi greu de categorisit, în opinia mea, altfel decât excepţional din punct de vedere artistic. Un film cursiv, pasionant...Sigur, există multe lozinci, multe trimiteri politice, multă propagandă. Însă filmul e bazat pe un scenariu solid, cu caractere bine definite şi de o profundă intensitate. Pentru mine, din nou, a fost o imensă plăcere să fiu alături de atâţia actori remarcabili. Rolul presupunea o anumită graţie, discreţie şi înţelegere a evenimentelor la care asista Ana, din devotament şi dragoste pentru soţul ei. Manole Marcus m-a făcut să înţeleg faptul că un gest sau o privire pot fi la fel de importante ca o replică, un dialog. Şi aşa şi era. Personajul era mai mult o prezenţă, un suport moral, decât un caracter definit. Şi apropo de cenzură, în acea perioadă am mai făcut un film, „Adio, dragă Nela!“, care n-a fost proiectat în sălile ce cinema, fiind considerat imoral şi dăunător tineretului, pentru că n-ar fi respectat aspiraţiile noii clase muncitoare. Era, după părerea mea, o comedie lejeră şi inofensivă!

N-aţi dat niciodată admitere la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, în ciuda succeselor reputate. De ce?

Am jucat în filme şi nu am avut când. Şi nici nu prea am crezut în asta. Când toţi tinerii absolvenţi aspirau la roluri şi angajamente în teatru sau cinematografie, eu le avusesem deja. Mi se părea un pas înapoi să fac studii care să mă ducă acolo unde eram deja.

Eraţi în plin avânt cinematografic atunci când aţi plecat. Cum a decurs despărţirea de lumea cinematografiei şi de ce aţi decis să părăsiţi ţara?

Familia mea era separată, părinţii divorţaseră, iar mama se stabilise în Statele Unite. Am ales să plecăm la ea, eu şi sora mea. Tata a rămas aici, în România. Dar mi-a fost greu să plec din ţară. Filmam cu Gheorghe Vitanidis la „Muşchetarul român“ când am aflat că o să plec.

Cum v-aţi descurcat în Statele Unite? Aţi mai cochetat cu lumea artistică?

Şansa de a pătrunde la Hollywood era aproape inexistentă, să fim serioşi, aşa că am decis să urmez cursurile unei prestigioase şcoli de modă. Asta îmi dădea oportunitatea să-mi realizez un alt vis din copilărie. Şi aşa am devenit creatoare de modă. Am făcut mult „private label“ şi am avut mari satisfacţii. Pentru sora mea, lucrurile au fost mult mai simple, ea fiind inginer electronist. Problema de limbă era minoră şi se ştia că cei ieşiţi din şcolile din Europa de Est sunt competitivi, ambiţioşi şi cu o mare putere de muncă. Mărturisesc, am avut şi stări de nostalgie. Mi-au lipsit teatrul, cinematografia, prietenii, poate şi copilăria. Ce simple sunt lucrurile acum! Majoritatea cunoştinţelor mele din România au copii care au plecat în străinătate, ori la studii ori pentru o perioadă mai lungă de timp ca să lucreze sau să se specializeze. Pot să se întoarcă oricând sau deloc. Au opţiuni! În anii în care am plecat noi, lucrurile stăteau diferit...Era pentru totdeauna! Mama, care locuia la New York, s-a zbătut ca o leoaică ca să obţină permisul pentru noi! A bătut la toate uşile senatorilor până când a reuşit. Ce să vă spun, a fost o altă perioadă frumoasă din viaţa mea. M-am mutat mai târziu în California, apoi la Milano, iar acum stau la Paris. Deci mă apropii, încet-încet, de Bucureşti.

În ultimii ani aţi revenit tot mai des în România. Vă e dor să jucaţi în filme, aţi mai primit propuneri?

Aşa este, am început să vin tot mai des şi cu mare plăcere în ţară. Am mai povestit, ceea ce m-a determinat să revin a fost „Zaraza“. Eram cu nişte prieteni, nişte colegi într-un restaurant, şi era acolo un taraf care a început să cânte romanţe. Şi la un moment dat au început să cânte „Zaraza“. Am simţit atunci o emoţie foarte puternică şi mi-am dat seama că trebuie să mă întorc! Am fost primită minunat şi invitată la diverse festivaluri. Să ştiţi că am primit câteva oferte pentru filme, dar din păcate rolurile nu mi se potriveau. Dar în viitor nu se ştie...

Silviu Stănculescu deţine unul din rolurile principale (n.r: în „La patru paşi de infinit“). Partenera lui, elevă a unei şcoli bucureştene, e un nume nou în cinematograful nostru: Irina Gărdescu. Retezând sever orice tentaţie de retorism şi cochetare cu aparatul a tinerei debutante, Francisc Munteanu a dovedit la repetiţii o intoleranţă inchizitorială. Jocul sensibil al actriţei a câştigat în puritate

George Littera în revista „Cinema“ nr. 8 / 1964

Din fericire pentru ea, Irina Gărdescu s-a născut în cinematografie ca o făptură independentă. Toate speculaţiile filogenetice între un actor şi fiica lui au apărut mai târziu, când concordanţa de nume a început să irite spiritele isteţe şi dăruite cu instinctul investigaţiei. Pentru un gazetar e şi o pâine de mâncat (a moştenit, n-a moştenit, s-a detaşat, s-a resimţit, s-a vădit, s-a dovedit)

Mihai Iacob în revista „Cinema“ nr. 2 / 1970

Irina Gărdescu are acea preţioasă calitate care poate transforma o actriţă de film în vedetă şi care se cheamă personalitate. În orice fotografie privirile ei au adresă, există un anumit sens în gestică, în fizionomie, chiar şi într-o poză de racord pentru machiaj sau pentru coafură; are un fel propriu de a se mişca, de a zâmbi şi, mai ales, ştie să nu fugă de ea, să nu se prefacă, să nu-şi confecţioneze nimic care să nu-i aparţină, atunci când se află în faţa aparatului

Mihai Iacob în revista „Cinema“ nr. 2 / 1970

Ceea ce se poate remarca la Irina Gărdescu e dezinvoltura jocului. Pare atât de familiară cu ecranul încât nu-şi face probleme inutile când e chemată în faţa aparatului, îşi interpretează rolul şi pe sine, cu degajare şi optimism
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus