Stiri de ultima ora

INTERVIU Dana Săvuică: „Copil de diplomat fiind, să devin manechin a fost o rebeliune de neînchipuit“

INTERVIU Dana Săvuică: „Copil de diplomat fiind, să devin manechin a fost o rebeliune de neînchipuit“
Monden
Vedeta de televiziune Dana Săvuică (49 de ani) a vorbit, într-un interviu pentru Adevărul, despre apariţia sa din Playboy România, la 29 de ani, dar şi despre copilăria petrecută în ţări din Asia, cu tatăl diplomat, aflat în misiune.

Dana Săvuică a vorbit, într-un interviu pentru Adevărul, despre copilăria petrecută în Sri Lanka şi Indonezia, alături de părinţii ei, tatăl fiiind diplomat. Deşi îşi aminteşte cu drag de anii petrecuţi în Asia, unde vremea era superbă şi se bucura de plajă şi palmieri, vedeta mărturiseşte că a fost discriminată de copii, pentru că „provenea dintr-o ţară comunistă“, o persiflau, nu o primeau în cercul lor şi nici nu o invitau la petreceri. Aşa că şi-a umplut timpul cu alte activităţi: pictură, balet, dans modern şi înot. 

S-a întors în România pe când avea 13 ani, unde a rămas în grija bunicilor, la Târgovişte. Copilăria ei a continuat firesc, deşi a resimţit din plin şocul schimbării: a trebuit să se adapteze la sistemul de învăţământ românesc, să facă meditaţii la română şi matematică, să înceapă o nouă viaţă, departe de părinţi. Nu a stat la cozi, în plin comunism, pentru că, povesteşte vedeta, singura ei sarcină era să înveţe, iar bunicii făceau totul pentru a se asigura de acest lucru. Bunicul ei, maistru-şef la uzina din Târgovişe, avea grijă să aibă în casă cele trebuincioase, „măcar două portocale, o banană“. În plus, când a mai crescut, primea colete „cu de toate“ de la părinţii aflaţi în străinătate: cosmetice, parfumuri, dulciuri, casete cu muzică şi filme. Aşa a ajuns să-şi facă prieteni, îşi „mituia“ colegii cu ciocolată şi Coca-Cola, îi invita în casa generoasă a bunicilor şi le traducea ore-n şir filmele pe care le primea prin poştă, ştiind engleza la perfecţie. În liceu, a câştigat doi ani la rând olimpiada de limba engleză, faza pe ţară, cu 10 pe linie, iar ea era fericită că-şi făcea părinţii mândri. „Am fost o mega tocilară“, recunoaşte Dana râzând. 

În modelling a intrat întâmplător. Un prieten i-a spus că „e frumoasă, arată foarte bine şi ar putea să fie manechin“. În plus, chiar atunci, Zina Dumitrescu căuta modele pentru casa de modă Venus şi dădea concurs. Dana Săvuică era, din contră, „timidă şi complexată“, nu s-a gândit niciodată la asta până atunci. Copil de diplomat fiind, primise o educaţie rigidă, ce ar fi spus părinţii? S-a dus cu frică şi ruşine, iar când a văzut sute de fete care aşteptau să fie „analizate“ de Mama Zina, s-a speriat, a vrut să plece. Dar a rămas şi a fost aleasă. Tatăl ei a fost dezamăgit, nu accepta ideea ca „fiica lui să se unduiască pe scenă, să fie râvnită de bărbaţi“. A fost model aproape 10 ani, timp în care, povesteşte Dana Săvuică, tatăl ei a văzut că nu are de ce „să-i fie ruşine“, nu l-a făcut niciodată de râs. Aşa că, atunci când l-a sunat să-i spună că a primit propunerea de a fi prima româncă care să pozeze în Playboy, tatăl i-a spus: „fă-o“. Iar Dana a ştiut atunci că numele ei va fi „împământenit“ în showbizul românesc. 

Adevărul: V-aţi născut într-o familie de diplomaţi şi v-aţi petrecut copilăria în Asia de Sud-Est. Ce amintiri aveţi?

Dana Săvuică: Copilăria mea a fost extraordinară din anumite puncte de vedere. Am fost plecată cu părinţii mei în diferite misiuni diplomatice. Am trăit în Asia, vremea era superbă, cu soare, palmieri, plajă, nisip fin, oceanul Indian. Am locuit aproape cinci ani în Sri Lanka şi am stat vreo doi ani în Indonezia. Dar, pe de altă parte, aveam şi neajunsuri pentru că stăteam foarte departe de bunicii mei pe care îi iubeam foarte mult şi pe care îi vedeam o singură dată pe an. Pentru un copil care în primii ani de viaţă a văzut Crăciunul cu zăpadă şi cu Moşu’ care venea cu daruri, în perioada în care am stat în acele ţări asiatice, nu am mai văzut pom de iarnă, am văzut un Moş Crăciun care venea pe elefant, nu ningea, iar brazii erau din plastic. Viaţa mea s-a schimbat foarte mult în acea perioadă. Plus că veneam dintr-o ţară comunistă, care nu era privită cu ochi foarte buni de ceilalţi, care veneau din ţările capitaliste şi, de multe ori, cum se întâmplă peste tot în lume, părinţii vorbeau acasă, copiii auzeau şi apoi veneau la şcoală şi mă persiflau, mă ţineau departe de petrecerile lor, nu mă invitau la ei acasă, nu aveam loc să mă joc cu ei. Mă întrebam: „Dar oare ce e cu mine? Sunt urâtă, ce am?“. Părinţii mei au suplinit golurile astea prin multă dragoste, prin activităţile pe care eu doream să le fac - pictură, balet clasic, dans modern, înot de semiperformanţă. Părinţii mei au făcut eforturi enorme ca să mă facă să mă simt bine şi să am cât de cât o viaţă frumoasă, normală. În acea perioadă eu mi-am format personalitatea.

Ce vârstă aveaţi când aţi părăsit România?

Am plecat când aveam doi ani şi m-am întors când aveam aproape 13 ani. După care, familia Ceauşescu a dat o lege peste noapte - a interzis ca diplomaţii, consilierii, piloţii să-şi ia familiile cu ei în străinătate. Practic, a despărţit familiile. Deci, în momentul în care s-a dat această lege, părinţii ne-au făcut bagajele, atât mie, cât şi surorii mele, şi ne-au trimis pentru prima oară neînsoţite cu un avion. Acasă, la aeroport, ne aşteptau nişte băieţi cu ochi albaştri, ne-au ridicat paşapoartele diplomatice şi din momentul acela eu nu am mai avut voie să plec din ţară, nici măcar în Bulgaria, nici măcar în ţările comuniste. A fost un şoc foarte mare. Nu mi-am mai văzut părinţii decât o dată la doi ani. 

Ambii părinţi sunt diplomaţi?

Nu, mama mea a făcut secretariat la Ministerul de Externe, tata era ambasador, ea soţie de ambasador şi-l însoţea la multe evenimente oficiale. 

Înapoi în România, aţi rămas în grija bunicilor?

O primă variantă a fost să stăm amândouă surorile la internatul Ministerului de Externe. Dar părinţii mei nu au vrut asta şi s-au luptat pentru a nu rămâne acolo. Astfel, m-am întors la Târgvişte, la bunicii mei, unde am făcut liceul, iar copilăria mea a continuat firesc. Dacă mă băgau la un internat, rămâneam în Bucureşti, dar aş fi fost ca un copil orfan. Aşa cred că m-aş fi simţit. 

Dana Săvuică, alături de părinţi FOTO Arhivă personală Dana Săvuică

La şcoală cum fost? V-a fost greu să vă adaptaţi sistemului de învăţământ din România? Cât de diferit era?

Da, era foarte diferit de cel din Sri Lanka, la şcoala americană. Materiile erau asemănătoare, dar sistemul de lucru şi de învăţământ era diferit. Pentru mine, a fost un nou şoc. Al nostru era mult mai aspru, mult mai greoi, rigid, cu teme foarte multe, nu ieşeai deloc afară. De exemplu, în şcoala din Sri Lanka nu stăteai în bancă să asculţi cum un profesor îţi dicta o lecţie, ci profesorul acela făcea experimente, exerciţii. Orele noastre de biologie se ţineau afară, în natură. Nu stăteai cu o carte în faţă şi învăţai mot a mot. Pe când, în România, ţin minte că mi-a fost foarte greu să învăţ pe de rost poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“. Eu învăţasem în limba engleză toată copilăria mea şi vorbeam, scriam şi visam în engleză, iar când am ajuns în România mi s-a spus „OK, acum vorbeşti româneşte“. A trebuit să învăţ repede limba română foarte bine, trebuia să ajung la nivelul orelor de gramatică, de matematică, de literatură. Mi-a fost foarte greu, am făcut multe meditaţii. 

Nu aveţi şi amintiri frumoase din şcoală?

Cea mai frumoasă experienţă a mea din şcoală era că eram de nota 10 la limba engleză şi o situaţie foarte haioasă era când se dădeau lucrări de control. Aproape toate lucrările colegilor mei treceau pe la mine să le corectez. La un moment dat, toată lumea ajunsese să ia 10. Până când s-a prins profesoara  şi m-a pus la catedră (râde). Şi cel mai tare a fost când am intrat la liceul de mate-fizică din Târgovişte. După multele meditaţii pe care le-am făcut, am reuşit să intru la cel mai important liceu din oraş şi prin clasa a noua, profesoara de engleză m-a îndemnat să merg la olimpiadă. Şi uite aşa am ajuns eu doi ani la rând să câştig olimpiada pe ţară, cu 10 pe linie. Cea mai bună din România. Şi asta într-un fel a arătat că toată munca şi toată chinuiala părinţilor mei, care aveau un salariu îngrozitor de mic în comparaţie cu alţi ambasadori din alte ţări, au făcut din mine un om şi un elev bun, iar asta pentru mine a fost cea mai mare realizare. Faptul că am putut să le arăt şi să le dovedesc că eu am făcut ce a trebuit cu tot efortul lor. Am fost un elev silitor care a luat note foarte bune. Asta a fost pentru mine adolescenţa - o luptă continuă pentru locul I. Am vrut tot timpul să fiu, dacă nu pe locul I, măcar în primele trei locuri. Am fost o mega tocilară (râde). 

Dana Săvuică în copilărie FOTO Arhivă personală Dana Săvuică

Din perioada comunismului ce amintiri aveti? Stăteaţi la cozi?

În momentul Revoluţiei eraţi în Bucureşti? Ce amintiri aveţi? 

În momentul Revoluţiei, eu eram anul I la facultate, intrasem la Academia de Studii Economice (ASE), la Relaţii Economice. Eu voiam sa fiu actriţă, de fapt, şi voiam să dau la Actorie. Dar tatăl meau a spus „over my dead body“. Adică, „peste cadavrul meu. Tu nu vei face chestia asta, pentru că nu vreau să-mi văd fata goală în filme“. 

Ce carieră voia tatăl dumneavoastră să urmaţi?

Voia să devin şi eu diplomat sau să intru la nişte firme de comerţ exterior. Adică să îmbin partea de economie pe care o învăţam la ASE cu partea de engleză pe care o ştiam foarte bine. Cum a venit Revoluţia, tatăl meu era în misiune prin Filipine sau prin Malaezia, nu mai ţin minte, nu l-a chemat nimeni acasă, pentru că el a fost diplomat de carieră, nu a fost securist. Astfel, el a rămas în continuare în misiunile diplomatice, iar eu cum m-am văzut liberă, am început să cochetez cu modelingul. 

Cum aţi început?

A fost o întâmplare, cineva mi-a spus „vai, tu arăţi foarte bine, ai putea fi manechin“. Dar eu eram, din contră, foarte timidă şi complexată, nu mă gândeam vreodată că aş putea fi model. „Uite, sunt nişte cursuri la Casa de Modă Venus, Zina Dumitrescu caută manechine“, mi-a spus. Şi cu foarte mare nesiguranţă, m-am dus. Nici nu ştiu cum am intrat în sala aia. Când am văzut sute de fete acolo, cum stăteau şi aşteptau să intre pe scenă, sub ochiul critic al Zinei Dumitrescu, m-am înfricoşat. Primul impuls a fost să plec. Mi-a fost o frică... una amestecată cu jenă, cu ruşine. Aoleu, cum adică, eu să merg aşa, în fustă scurtă, dând din şolduri?! Mă gândeam la ce or să spună părinţii mei. De altfel, toate nesiguranţele mele veneau din trecut şi din educaţia rigidă pe care o primisem. Şi mai era un lucru. Copil de diplomat fiind, trebuia să fii foarte atent: cum te îmbraci, cum vorbeşti, cu cine, ce spui, trebuia să ţii tot timpul cont de etichetă, sa ai bune maniere, şi atunci orice lucru care semăna puţin a libertate de exprimare era un fel de subiect tabu pentru mine, era ceva interzis. Faptul că eu am ajuns pe podium, manechin la Zina Dumitrescu, a fost de o rebeliune neînchipuită. Am avut atunci norocul să mă aleagă Zina, am luat concursul. 

Cum au reacţionat părinţii când au aflat? Ce v-a zis tatăl?

S-au împotrivit iniţial. A avut o reacţie de dezamăgire. A zis „dar eu am băgat atâţia bani în tine şi am făcut atâtea eforturi ca să fac din tine un om integru, ca tu să te duci apoi să te unduieşti pe podium şi să te râvnească bărbaţii?“. I-am spus atunci „tocmai pentru că tu mi-ai oferit această educaţie, tu chiar crezi că eu te-aş face de râs?“

Aţi pozat în Playboy, prima femeie din România. Cum a reacţionat atunci? Şi ce v-a determinat să accceptaţi propunerea?

Când mi s-a propus să apar prima pe coperta Playboy din România aveam 29 de ani şi mă retrăgeam din modă. De-aia am şi acceptat să apar pe coperta revistei. O dată pentru că am fost prima din România şi ştiam că o să rămân în istoria showbizului românesc, am împământenit astfel numele meu în showbizul românesc. Apoi, era astfel o retragere frumoasă din modeling, pentru că modeling înseamnă să ştii să te foloseşti de calităţile tale fizice. Că trebuie să fii şi inteligentă, asta mai puţin se spune. Întorcându-mă la tatăl meu, în momentul în care mi s-a facut această propunere, eu l-am sunat şi i-am zis „tată, uite, mi s-a facut această propunere, ce zici?“ Şi a avut o reacţie neaşteptată. „Mi-ai dovedit de-a lungul anilor că ştii cum să gestionezi partea asta artistică a ta aşa încât să nu mă faci de râs, sunt convins că nici acum nu o să se întâmple asta“. 

Din ‘90 până în ‘99, cât am fost model şi am devenit manechin pentru toate casele de modă şi toti designerii, tata a văzut că niciodată nu am lăsat loc de interpretări greşite, n-am apărut cu scandaluri în ziare, cu mine şi cu nu ştiu ce bărbaţi la braţ. A văzut că tot timpul prezentam lucruri frumoase, haine decente, niciodată nu am făcut nimic să-i fac pe ei să se simtă prost. Şi atunci mi-a zis „fă-o, sunt convins că o să fie ceva frumos şi artistic, ceva de care o să fiu mândru“. 
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus