Stiri de ultima ora

INTERVIU Dana Dorian: „România acum e şchioapă, nu e o ţară în care să ai curaj să-ţi creşti urmaşii“ FOTO

INTERVIU Dana Dorian: „România acum e şchioapă, nu e o ţară în care să ai curaj să-ţi creşti urmaşii“ FOTO
Monden
Profesoara de canto Dana Dorian (50 de ani), membră a juriului „Cântă acum cu mine“, de la Pro TV, a mărturisit, într-un interviu pentru „Adevărul“, că nu şi-a dorit niciodată să părăsească România, deşi nu e ţara ideală pentru noile generaţii.

Dana Dorian a vorbit, într-un interviu pentru „Adevărul“, despre show-ul „Cântă acum cu mine“, de la Pro TV, din juriul căruia face parte, despre industria muzicală din România şi muzica difuzată la radio, despre care spune că „e un talcioc mare“. Pasiunea pentru muzică şi-a descoperit-o în jurul vârstei de 14 ani, deşi mama ei a înscris-o la o şcoală de muzică încă de la vârsta de 4 ani, unde studia pianul. Îşi aminteşte şi acum primul examen susţinut „fără emoţii“ în faţa profesorilor şi a tuturor părinţilor, pe care l-a luat cu 10, dar care i-a adus, ulterior, o „predică“ pe cinste din partea mamei pentru că nu s-a comportat precum „o fetiţă delicată“.

S-a născut în Bucureşti, iar vacanţele de vară le petrecea la  la ţară, în Hageşti, unde se bucura de „libertate deplină“, în curtea imensă a buncilor. L-a adorat pe bunicul ei, Trandafir, despre care mărturiseşte că avea un umor extraordinar, „mult peste statutul lui social“ şi care obişnuia să-i cânte la mandolină, în zilele de duminică, când toată familia se aduna la masă. Pe bunica Paraschiva o ajuta în grădină, la cules păstăi, dovlecei şi corcoduşe, din mâinile căreia ieşea o ciorbă cu „un gust senzaţional“. Asculta cu părinţii Europa liberă şi spune că l-a urât pe Ceauşescu, „pentru că l-au urât ai ei“. La Revoluţie, a plecat singură, „de nebună“, până la Televiziune, unde „a urlat de i-au ieşit ochii“. 

A fost eleva Mihaelei Runceanu, la Şcoala Populară de Arte, despre care spune că a iubit-o foarte mult. Acum, pentru că-şi „traduce“ altfel amintirile, o vede „ca pe un om trist“, care lua din muzică tot ce nu putea lua din alte părţi. 

A cântat în trupa artistului Marin Petrache Pechea, care a fost pentru ea „o adevărată şcoală“. A renunţat ulterior la scenă, mărturisind că „îi plăcea, dar nu atât de mult încât să ia la pachet toate porcăriile din culise, toate concesiile, tot anturajul din spatele scenei“. Dana Dorian a renunţat la scenă, dar niciodată la muzică. În 2005 a înfiinţat Compania de artişti şi spune că-şi doreşte ca toţi elevii ei să fie fericiţi cu orice aleg să cânte. Ce o face pe ea fericită? E o întrebare care a bântuit-o mult, până a găsit, în sfârşit, răspunsul. 

Adevărul: Ce reprezintă proiectul „Cântă acum cu mine“ pentru tine?

Dana Dorian: Cred că răspunsul presupune două laturi: ce am văzut şi ce am făcut. Ceea ce am văzut a fost fascinant – de la concurenţi cu un super talent, cizelat sau „sălbatic“, până la oameni care nu ar trebui să urce nici pe o scenă de karaoke, pentru că nu au nicio referinţă din punct de vedere al auzului muzical. Pe de altă parte, a fost proiectul care mi s-a părut cel mai greu, nu pentru că am muncit cel mai mult, ci din punct de vedere al timpului alocat şi al efortului personal. A mai însemnat revederea cu foşti elevi, revedere venită la pachet cu mândria aferentă, revederea cu oameni alături de care am lucrat în diverse ocazii, întalnirea cu oameni cu care n-am lucrat, dar pe care îi ştiam şi cu oameni pe care am avut şansa să-i văd pentru prima dată. 

După atât de multe talent show-uri şi concursuri de voce  în România, aţi mai găsit tineri înzestraţi din punct de vedere vocal? 

Da, dar nu e aşa un şoc. Eu am o şcoală de canto pentru care, o dată la 15 luni, fac preselecţii şi mereu găsesc talente. De fapt, nu am niciun merit, că nu îi găsesc eu, ci tinerii găsesc Compania de Artişti. Ţara asta musteşte de talente. Noi, românii, suntem nişte oameni foarte talentaţi, foarte muncitori, foarte iubiţi de Dumnezeu. Noi însă nu reuşim să ne iubim pe noi. 

Şi totuşi, dintre toţi câştigătorii de talent show-uri nu foarte mulţi au ajuns ulterior cântăreţi cunoscuţi. De ce credeţi că se întâmplă asta? Ce le lipseşte?

Eu cred că sunt totuşi câţiva oameni care au avut timp să-şi construiască o carieră sau măcar să încerce, drept pentru care am auzit de ei şi după încheierea emisiunilor. Dar cred că e bine de ştiut că aceste emisiuni TV deschid porţile unor tineri pentru a fi văzuţi, dar nu vin la pachet cu nişte contracte de management, de producţie, de impresariat aflate la discreţia tânărului artist. Producătorii nu au cum să-şi asume traseul artistic al concurentului. Sunt nişte emisiuni de televiziune, iar ce se întâmplă pe urmă ţine de investiţia fiecăruia şi nu mă refer neapărat la bani, ci la pregătire profesională, ambiţie, noroc, pârghii şi, într-un final, la cât de mult dă din coate. 

Aşadar, nu există o reţetă a succesului pentru un tânăr care aspiră la o carieră de artist.

Nu. Nu există reţeta succesului, cum nu există nici reţeta căsniciei fericite. Suntem diferiţi, oamenii funcţionează diferit, ce e bine pentru tine poate să nu fie bine pentru mine. Există însă, şi cred cu tărie în asta, consecvenţa dorinţei. Ceea ce vreau astăzi să vreau şi mâine, şi poimâine, în egală măsură, făcând demersuri cu aceeaşi determinare. Dacă nu merg pe un drum până la capăt, atunci nu am făcut decât să pierd timpul şi mi-am oferit motive să mă lamentez şi să mă declar neînţeles. 

Pe lângă talent şi iată, foarte multă muncă, ce calităţi ar trebui să mai aibă un viitor artist? 

Talentul este obligatoriu. În ceea ce priveşte munca, mi se pare că dacă nu studiezi, dacă nu ai un program de desăvârşire profesională, totul este inutil. Doar cu talentul nu eşti decât un amator talentat. Pe de altă parte, îţi trebuie o inteligenţă aplicată, îţi trebuie inteligenţă emoţională, determinare, abilităţi de comunicare şi adevăr. Cosmetizat sau nu, adevăr să fie! Pentru că dacă faci ceva ce nu te reprezintă măcar 90% eşti nefericit, deşi faci ce ţi-ai dorit.

Cât de mult contează diploma în cariera de artist? Să ai o şcoală de muzică? Există şi mulţi artişti care cântă „după ureche“, fără a avea studii, de exemplu. 

Sunt oameni care mai întâi au devenit cunoscuţi, după care şi-au dat seama că nu fac faţă ritmului vieţii pe care şi-au ales-o, aşa că s-au întors la şcoală. Şi fac cursuri în paralel: program de vedetă, program de elev. Sunt unii care nu consideră că au nevoie. Si pe buna dreptate, de ce ti-ai procura materiale de specialitate care să te ajute să evoluezi dacă mediul în care profesezi nu necesită asemenea cerinţe? A doua discuţie ar fi: ce vrei să faci? Cât de mult te pasionează treaba asta? Muzica e viaţa ta, aşa cum perorezi, sau nu? Dacă îţi place muzica, atunci o vei studia. Vei găsi tu o modalitate de a o face performant. Cu scoală, cu cărţi, cu CD-uri educaţionale, cu tutoriale, doar fă-o! 

Dana Dorian FOTO Pro TV

Compania de artişti ai înfiinţat-o în 2005, ce artişti ţi-au ieşit din mână în toţi aceşti ani? 

Ce artişti? Buni! Stabili. Serioşi. Versatili. Pregătiţi. Dar au şi avut profesori buni! (râde) Evident, vorbesc despre prof. Andrei Tudor de la care eu încă mai sorb informaţii, chiar şi pe acelea pe care le ştiu deja. Dar e un profesor-vrăjitor şi muzica prin ochii, cuvintele şi notele lui capătă o aură aparte. Avem doi producători cu experienţă şi amprenta personală, un profesor de mişcare scenică şi un altul de coregrafie. 

Spuneai într-un interviu că l-aţi avut drept elev pe Dan Teodorescu.

Nu mi-a fost elev, a fost un prieten (care a devenit un foarte bun prieten) care s-a uitat în gura unei nebune. Ne prindea dimineaţa vorbind în faţa unui casetofon, ascultam muzică, analizam, exersam muzică. El fiind la vremea aceea toboşar, iar eu cântăreaţă. Scrisese două piese pe care voia să le cânte el, drept pentru care mă întreba cam cum ar trebui să sune. Aşa m-am trezit eu pedagog nefiind pedagog. Şi până la urmă, în momentul acela, ori şi-a dat seama că e prea greu, ori i-a plăcut ce auzea din gura mea, că mi-a dat piesele mie şi le-am cântat cu mult drag şi cu foarte multă mândrie, neştiind că peste timp o sa existe trupa Taxi şi că o să plâng de emoţie la concertele de la Sala Palatului. 

   

Mădălina Coca, fostă participantă la „Vocea României 2018“ şi Dana Dorian FOTO arhivă personală Dana Dorian

Cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru muzică? Cânta cineva în familie?

Da, mamaia mea cânta pe ogor şi tataia la frizerie (râde). Nu, nu mi-am descoperit eu pasiunea pentru muzică, mi-au descoperit-o ai mei şi nişte tineri care luaseră grădiniţele la rând pentru a face rost de elevi pentru şcoli de muzică. Au venit şi la noi, ne-au pus să cântăm, au făcut nişte teste de auz, de ritm. Ştiu că i-au spus mamei că am auz absolut şi că trebuie să fac muzică, să studiez un instrument. Bunicul era frizer, însă cânta la mandolină. Era bun. Cânta rar, căci muncea foarte mult şi era destul de obosit. Dar duminicile ne adunam toţi la masă şi mă ţineam de capul lui să-mi cânte. Şi, ca să scape de gura mea, lua mandolina şi ne cânta. Apoi, mama m-a dat la şcoala de muzică, la pian. Ce înseamnă o singură decizie, cum schimbă tot... Pasiunea pentru muzică mi-am descoperit-o pe la 14 ani, adică foarte târziu. 

Cum aşa târziu?

Pentru că eram un copil căruia dacă îi spuneai că trebuie să facă ceva îi pierea tot cheful. Şi pentru că „trebuia“, am urât pianul. Şi aveam şi examene în care la sfârşitul fiecărui trimestru urcam pe o scenă, de faţă cu toţi părinţii, toţi elevii şi tot consiliul profesoral, să cânt partiturile. Dar Dorian o mermelea la pian două luni, iar în a treia lună trebuia să dea examenul. Aşa că îmi făceam toate temele în două săptămâni. N-am avut niciodată la examen nota nouă, din 10 nu ieşeam, chestiune care a bulversat-o teribil pe profesoara mea.... pe care nu înţeleg dacă am iubit-o sau nu, pentru că venea la pachet cu chinul de a studia „porcăriile acelea de studii“. Aşa era pentru mine atunci. Şi existau discuţii după fiecare examen, când profesoara, care putuse să jure că voi pica, ţinea în mână foaia cu nota 10 şi încerca să smulgă de la mine promisiunea că, pentru examenul viitor, voi studia constant. Pe lângă tot ce m-a învăţat şcoala de muzică, examenele mi-au alungat emotivitatea.

Cum s-a întâmplat acest lucru?

Părinţii mei erau nişte oameni foarte simpli, dar cu morala aceea creştină, cu ce e bine, ce nu e bine, ce e decent, ce nu-i decent. Pe bunicul meu nu l-am auzit niciodată ridicând tonul. „Să nu ne audă lumea“, „să nu avem datorii“, „să nu deranjăm pe nimeni“ erau cuvintele pe care le auzeam în casă. Deci provenind dintr-o asemenea familie, pusă de trei ori pe an în contextul de a cânta în faţa unei săli pline, cred că mi-am confecţionat un soi de tupeu: de a-mi cere drepturile, de a pretinde un soi de respect. Am ieşit din zona de „capul plecat sabia nu-l taie“. Am fost un copil foarte mândru. Puturos rău, dar mândru.

Îţi aminteşti primul examen susţinut în faţa clasei?

Da. Eram ca o floare. Copilăria mea a fost marcată de funde şi de costumaţii apretate. Mama şi-a dorit fată, drept pentru care mă aranja ca pe o păpuşică. Dar eu eram preocupată de orice altceva, mai puţin de examen. Mă frăsuiam pe scaun, sub scaun, sus, jos, n-aveam stare. Şi când m-au strigat, eu eram în fundul sălii cu mama, care, nu-i aşa, se ascundea acolo, pe un scaun, retrasă, să nu iasă în evidenţă. Şi m-au strigat. Eu, din fundul sălii, ca să nu întârzii, să ajung cât mai repede, am rupt-o la fugă. Cu rochiţa şifonată, fundă nu mai aveam, ciorăpeii se făcuseră acordeoane la glezne... M-am aşezat la pian şi am început să cânt, grăbită să termin cât mai repede, să mă joc după. Am cântat, am terminat, înapoi la joacă. Toată sala a început să râdă, iar mama era ruşinată toată. Mi-a ţinut o predică acasă...!

Ce ţi-a spus?

Că sunt fetiţă şi nu e frumos să alerg bolovănos şi să dau peste oameni, ci trebuie să fiu mai delicată, să merg cu atenţie, sa mă uit pe unde calc... chestiune pe care a regretat-o fix la următorul examen. Peste alte trei luni, în momentul în care m-au strigat, mama stătea în acelaşi loc, în spatele sălii. Şi, având în minte învătăţurile mamei, mi-a luat cinci minute să ajung în faţa clasei, unde trebuia să cânt la pian. (râde) Pentru că eram atentă la fiecare pas pe care parca îl făceam în reluare, că aşa mi-a zis mama, să fiu o fetiţă delicată. Şi mai delicată de atât nici nu aveam cum să fiu! Evident, toată sala a râs.

Revenind la descoperirea pasiunii. 

Da, pasiunea pentru muzică am descoperit-o după ce n-am mai făcut pian pentru că trebuia, ci am început să studiez pentru că voiam. Atunci mi-am luat singură partituri pentru studiu.  Incă o mai fac. Şi atunci am studiat cât n-am făcut-o în toţi anii de şcoală, cu determinare. Eu mi-am dorit să cânt Rahmaninov. Şi la un momment dat mi-am dat seama că nu am cum să cânt performant Rahmaninov nici după ani de studiu, ci doar mediocru. Era prea târziu. Pierdusem trenul vârstei. Mai ales că eu nu voiam să cânt Rahmaninov acasă la mine, în sufragerie, ci voiam să cânt într-o sală de concert. Si cum să cânt mediocru Rahmaninov? Din fericire pentru mine, exact atunci am descoperit jazz-ul şi cântatul vocal. 
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus