Stiri de ultima ora

INTERVIU Catrinel Menghia, fotomodel: „După divorţ, îmi doream doar să stau toată ziua în casă să mă uit pe pereţi“

INTERVIU Catrinel
Menghia, fotomodel:

„După divorţ, îmi doream doar să stau toată ziua în casă
să mă uit pe pereţi“
Monden
Fotomodelul internaţional Catrinel Menghia vorbeşte, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, despre copilăria, petrecută la Iaşi, într-o familie „cu principii sănătoase“, şi despre parcursul său de la o adolescenţă în care nu conta decât atletismul până când a devenit imaginea unor branduri precum Armani, Lise Charmel sau Teilor, pozând şi pentru reviste de renume ca „Vogue“ Italia, „GQ“ sau „Sports Illustrated“ .

Catrinel Menghia (33 de ani) este astăzi unul dintre fotomodelele de renume mondial, în ultimii ani axându-se şi pe actorie, un sector de care, iniţial, nu voia să audă nici în ruptul capului. Când o prietenă i-a sugerat pentru prima oară, când avea 16 ani, să încerce să dea probă pentru roluri în filme, nu i s-a părut cinstit: „De ce să încerc? Eu sunt drăguţă şi, gata, pot să fac film sau televiziune?“. 

Aceeaşi prietenă avea să revină cu sugestia, ani mai târziu, când Catrinel divorţa de fotbalistul italian Massimo Brambati, perioadă în care nu-şi dorea nimic altceva decât să se uite pe pereţi. Din fericire, după cum avea să se dovedească ulterior, erau pereţii aceleiaşi prietene, care a continuat s-o încurajeze. A funcţionat. Recent, Catrinel s-a aflat în România pentru a promova cel mai recent film în care joacă, „La Gomera“, în regia lui Corneliu Porumboiu, care a fost selectat în competiţia de la Cannes, fiind şi propunerea României pentru Oscar.

În după-amiaza în care ne-am întâlnit, într-un hub din inima Bucureştiului, pleoapele lui Carinel îşi făceau mişcările foarte încet: lucra la foc continuu de zile întregi – un şir interminabil de interviuri şi photoshooting-uri. Acum, îşi dădea mesaje cu sora ei, Lorena, pentru a hotărî ce vor mânca la cină. Vreme de o oră, mi-a povestit râzând cum, când era mică, după antrenamente, ea şi colegii ei deveneau toţi „nişte diavoli“, făcând tot felul de năzbâtii, cum îşi şantaja sora să meargă unde voia ea sau cum îşi ajuta bunica în gospodărie. A făcut ochii mari când şi-a dat seama că în doi ani o să poată să spună că are 20 de ani de carieră în spate. „Sună foarte ciudat“, a concluzionat. Încă de la începuturile acestei cariere a avut „o foame de a lucra“, pentru că-şi dorea cât mai multe şanse să strângă bani pentru a-şi putea ajuta familia. Astăzi se declară mulţumită: are o carieră frumoasă, dar şi familia pe care voia să şi-o întemeieze de când se ştie, alături de producătorul de film Massimiliano di Lodovico.

„Weekend Adevărul“: Ai plecat din Iaşi, dintr-o familie dedicată sportului. Cum ţi-ai descrie copilăria?

Catrinel Menghia: Am avut o copilărie superbă, părinţii m-au lăsat să fiu foarte liberă. Libertatea asta am avut-o şi datorită sportului, pentru că eu m-am născut într-o familie de atelţi. Ai mei şi-au dorit întotdeauna să fac mai multe decât au făcut ei. Mama a avut acelaşi antrenor ca Nadia Comăneci, iar tata a fost campionul României la 400 de metri garduri. Probabil că ei visau să ajung campioană pe plan mondial, nu doar naţional (râde). Am început cu gimnastica, iar apoi am ajuns în zona de atletism. Eram bună la sport. Am trei medalii la juniori. Eram tot timpul în cantonamente, deci, într-un fel, eram singură.

Mi-am făcut puţin de cap, mă distram foarte mult cu colegii. La şcoală eram scutiţi, că era liceu cu program sportiv. Învăţai mai puţin, dar te dedicai sportului. Nu aveai cinci ore de matematică pe săptămână, aveai doar trei. Ziua de şcoală nu avea şapte ore, avea patru. Chiar eram cei mai buni acolo, pe fiecare sport. Eu eram la „A“, la ateltism, la „B“, îmi amintesc că erau doar elevi care jucau fotbal, „C“-ul parcă era cu handbalul. Se ajungea până la ultima clasă, care era de şah. Ăia erau cei mai deştepţi din şcoală, erau singurii care învăţau (râde). Copilăria mea a fost un pic zbuciumată între peripeţiile pe care le făceam pe la bunici şi cantonamente. Am fost destul de neastâmpărată.

Sportul de perfomanţă disciplinează de obicei. Ce fel de peripeţii îţi permiteai?

Da, numai că e o disciplină pe care o regăseşti după, când te mai maturizezi. Noi eram disciplinaţi la orele de sport, dar când ieşeam, eram nişte diavoli cu toţii (râde). Făceam tot felul de lucruri. De exemplu, iarna, n-aveai voie să mergi pe râu să înoţi. Noi acolo mergeam. Au căzut în Bahlui atâţia colegi! Unul chiar era să-şi piardă viaţa. Şi noi tot ne duceam. Mai mergeam la furat în livezi, ne puneam piedici noaptea, aruncam cu lucruri  – inofensive – în casele oamenilor. În fine, multe lucruri care astăzi nu prea se mai fac. Aşteptam să mai greşească vreun vecin, în vreun fel, să fie mai ţâfnos cu noi, ca să fie ţinta noastră pentru următoarele zile. Cam ăsta era antrenamentul la bloc, după şcoală (râde).

Şantaj la soră: sticksuri pentru tăcere

Îţi menţionezi bunica foarte des în interviuri. Ce fel de persoană era?

A fost o persoană nemaipomenită. Făcând de mică sport, eram mai tot timpul plecată în cantonament. Chiar şi când am început cu modelling-ul în Italia, am continuat cu atletismul până la vârsta de 23 de ani. Deseori, în vacanţe, mergeam la bunica, îmi plăcea mult să stau cu ea. Ne împărţeau de acasă – pentru că bunica nu ne voia în vizită pe amândouă în acelaşi timp, şi pe mine, şi pe soră-mea, Lorena.

Bunica şi cele două nepoate, Lorena şi Catrinel 

Voia doar o nepoată, ca să nu ne batem pe acolo. De obicei, mă prefera pe mine pentru că eram aia mai muncitoare. Mă punea la prăşit, la cules de mere, de pere. Nu comentam, îmi plăcea. Orice era OK, numai să nu stau acasă. Trebuia să fiu mereu în mişcare.

Cu sora ta cum te înţelegeai? Era mai rebelă?

Soră-mea nu era mai rebelă, dar nu avea de ales, pentru că de multe ori era un alibi pentru mine. Ca să-mi iasă anumite lucruri, tot timpul o şantajam şi-i spuneam: „Auzi, mergem acolo. Te rog, hai să înotăm în lac“. Şi mergeam. (Foto dreapta: fetele din familia Menghia: Catrinel, Lili şi Lorena) 

Eram mici, şi, pe biciclete, ne duceam exact în locul despre care mama ne spunea: „Niciodată să nu mergi să faci baie în lac, că e periculos, sunt curenţi“. O duceam aşa de nas: „Am două pungi de sticksuri, îţi dau ţie una şi mergem acolo (râde). Nu-i zici mamei“. O băgam la mijloc, săraca de ea, în toate situaţiile neplăcute şi n-avea ce să facă. 

„Noi suntem o familie cu principii sănătoase, ce modă?!“

Spune-mi despre momentul în care ai fost descoperită ca model.

Pe mine m-a descoperit un domn pe nume Lucian Obreja. Aveam vreo 15 ani şi ieşeam de la antrenament. Acest domn a încercat să vorbească cu mine, dar nu i-am dat prea multă atenţie. 

Mi-a spus de modă, eu i-am zis că nu ştiu despre ce e vorba. Nu aveam nicio noţiune în afara sportului, nici nu mă interesa. M-a urmărit până acasă. L-am rugat să nu vină la uşă, că mi-am dat seama că asta voia, să vorbească cu un părinte. L-am avertizat că nu e cel mai bun lucru pe care voia să îl facă. Confruntarea cu taică-meu a fost aia pe care mi-am închipuit-o. 

A dat peste tata care i-a spus: „Nu, noi suntem o familie cu principii sănătoase, suntem disciplinaţi, ce modă?!“. Era cu mentalitatea aia, de pe vremea lui Ceauşescu, când fetele plecau din România cu scuza că erau balerine, dar făceau altceva. Făcea aceeaşi asociere. 

Catrinel alături de tatăl ei, Dan 

În fine, acest domn a insistat, s-a întors şi a doua zi. Taică-meu era iar acasă. Ne-a propus să venim să vedem o prezentare de modă. Era festivalul de modă de la Iaşi, foarte cunoscut la vremea respectivă. Bineînţeles că noi nu ştiam de el. Tata a venit cu o propunere: „De ce am veni noi să ne uităm? Hai, pune-o într-o prezentare. Ce să ne uităm, ce să înţelegem?“. Şi-a dat tipul toată silinţa de a ne mulţumi, de a-l mulţumi pe tata. Şi-a dat seama că aşa ar avea oportunitatea de a vorbi mai mult cu el şi de a-l convinge să mă axez pe modă pentru ca el să mă reprezinte. A vorbit atunci cu Alin Gălăţescu, care lucra pentru TinaR. Lui Alin i-a plăcut de mine şi m-a luat în prezentare. A vorbit cu părinţii mei şi i-a rugat frumos să mă lase să vin la Bucureşti.

Altă problemă în familia Menghia.

Da, iar a fost discuţie în casă. Mama a zis: „Hai să mergem! Ce frumos, e o chestie nouă“. Ea m-a însoţit la Bucureşti, unde am făcut o prezentare în cadrul unei emisiuni live. Era la modă odată. Dimineaţa, se făceau prezentări de modă micuţe, cu patru-cinci fete. Se prezentau creatorii noi.

Liviu Ionescu, fondatorul agenţiei de modele MRA, se uita la televizor. Restul fetelor din prezentare erau de la el. M-a văzut: „Faţă nouă – cine e?“. A luat maşina şi-a venit acolo. Noi tocmai terminaserăm. A venit cu un contract şi de acolo a plecat totul.

Procesul de convingere a părinţilor, ca să mă mut la Bucureşti, a fost lung, a durat un an. La 16 ani, în sfârşit, am ajuns la Bucureşti, sub tutela lui Liviu, pentru că el semnase, la liceul unde eram, că era unchiul meu (râde). 

„Părinţii noştri ne-au crescut fără televizor“

N-ai plecat imediat în Italia, dar aveai deplasări tot mai des pe ruta Bucureşti-Milano, nu?

Da, pentru că nu terminasem liceul. Trebuia ­să-mi termin studiile. Pactul de a merge la Bucureşti era să continui cu atletismul şi să merg la şcoală. Am luat-o „step by step“ (n.r. – pas cu pas). Odată ajunsă la Bucureşti, am zis: „Ah, aş vrea să merg afară“. Prima dată m-am dus la Milano pentru două zile. Apoi am mers pentru o săptămână. Cam aşa a funcţionat, până când am terminat studiile şi am rămas definitiv acolo.

Dan şi Lili, părinţii atleţi

Cum a fost când te-ai hotărât să te muţi definitiv? Ce planuri aveai?

Am ales să rămân în Italia pentru că acolo aveam o parte din familie. Sora tatălui meu stă în Asti (n.r. – Piemont, Italia), verişoarele mele sunt născute acolo, deci nu eram chiar singură. Nu eram în acelaşi oraş, dar oricum, nu eram singură. Ştiam că dacă aveam nevoie de ceva, puteam să apelez.
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus