Stiri de ultima ora

INTERVIU Andreea Grămoşteanu, actriţă: „Toată facultatea mi s-a spus că nu am faţă de film“

INTERVIU Andreea Grămoşteanu, actriţă: „Toată facultatea mi s-a spus că nu am faţă de film“
Monden
Andreea Grămoşteanu o interpretează pe Puşa în noul serial de la Pro TV, personaj pe care ea l-a conturat FOTO Pro TV

Actriţa Andreea Grămoşteanu (37 de ani) a vorbit despre noul serial în care joacă, despre cum a ajuns la comedie deşi a învăţat târziu să râdă, dar şi despre cât de grea este astăzi meseria de actor.

Andreea Grămoşteanu nu se deschide uşor în faţa necunoscuţilor. Mai întâi, am pus asta pe seama faptului că este răcită şi m-am gândit că poate pur şi simplu nu are chef. Mai târziu aveam să aflu că aşa e, de fapt, Andreea Grămoşteanu, o persoană căreia îi place mai mult să asculte. Mi-a spus chiar ea. Şi mai e ceva interesant. Mi-a mărturisit că îşi făcea mereu colegii şi profesorii să râdă, însă ea a învăţat foarte târziu să râdă: „Nu am crezut niciodată că o să ajung să fac comedie. Şi asta am învăţat aici la Bucureşti: să râd. A fost greu, dar pe fondul meu dramatic s-a născut un soi de comedie serioasă.“

„Adevărul“: În serialul „Atletico Textila“ o joci pe Puşa, patroana unei cârciumi. Cum e Puşa?

Andreea Grămoşteanu: În primul rând e mama lui Vlăduţ. (Râde) De ce spun asta, eram într-o seară în taxi şi taximetristul aşa a început: „Dumneavoastră sunteţi mama lui Vlăduţ“, „Da, eu sunt mama lui Vlăduţ.“ Puşa e un element de bază, e un factor coagulant în toată echipa, vorbind şi despre planul fotbalistic, cât şi cel de la fabrica de textile. Puşa e mâna dreaptă a lui nea Gică şi patroana barului, dar subsoţia lui nea Gică şi, uite, aici avem un conflict. 

Cum te-ai documentat pentru acest personaj?

A plecat de la mine propunerea, inclusiv numele l-am ales eu. Îmi doream să fac altceva faţă de ce eram obişnuită. Dacă la Mondenii masa era foarte, foarte puternică şi puteai să te duci unde voiai tu, am vrut să trag un pic frânele şi să lucrez cu un personaj care nu e foarte expus, care nu-şi arată nici emoţii, nici dorinţe decât în situaţii limită, în rest ea trebuie să fie un aparent element de legătură între cele două lumi. 

Care e povestea numelui? De ce Puşa?

Într-o poştă de pe Calea Victoriei există o şefă, singura diferenţă este că e roşcată, dar este exact ce-mi doream. Am fost de câteva ori acolo, am văzut-o, am analizat-o, nu o cheamă Puşa, dar mie aşa mi s-a părut. De la ea am plecat cu nişte lucruri. 

Cum au decurs filmările?

Noi ne cunoaştem, dar am avut şi elemente noi: Alex Ion, care ni s-a alăturat, şi echipa de producţie. Nu ştiam cine e la cameră, ştiam doar că e toată echipa de la „Las Fierbinţi“. A fost o surpriză foarte plăcută şi a fost foarte tare, pentru că în primele zile eram cu toţii atât de concentraţi pe ce aveam de făcut şi nu ştiam încă numele tuturor din echipă. În a doua zi de filmărie aşteptam să se dea „Motor“ şi cineva din spate mi-a zis: „Andreea, dă-te puţin într-o parte, te rog.“ Am auzit o voce pe care nu o cunoşteam şi care îmi ştia numele. Era Mihai, operatorul de la cameră. Atunci mi-am zis că trebuie să fac un pas înapoi şi, în primul rând, trebuie să cunosc toţi oamenii cu care lucrez. Ăsta a fost primul semn de exclamare că sunt mult prea absorbită şi trebuie să legalizez cadrul în care lucrez. Ca în orice proces de cunoaştere, există mai multe etape, iar pentru mine a fost o simbioză plăcută.  A început cu emoţie, pentru că e o altă măsură pe care trebuie să o abordezi şi atunci, oricât te-ai gândi înainte, până nu începi filmările nu poţi să-ţi dai seama. Iar pentru mine faptul că pot face un nou pas în televiziune e ca şi cum aş primi o fisă în plus. E superb. Mi se pare minunat să faci şi altceva în televiziune, să treci de la o chestie la o altă chestie mi se pare fenomenal. 

Eşti mulţumită de ce a ieşit, de audienţă, spre exemplu?

Nu mă interesează audienţa, e o presiune pe care încerc să nu mi-o pun. Eu nu mai pot să fac nimic dacă mă gândesc tot timpul că trebuie să ating un anumit rating. Evident că-mi doresc să se uite lumea, dar nu pot să lucrez aşa, pentru că mă blochează. Şi atunci încerc ca tot ce nu ţine de mine să dau un pic la o parte pentru a putea face lucrurile care ţin de mine. 

Serialul are în prim-plan fotbalul. Tu ai avut vreo legătură cu această lume până acum?

Da, sunt microbistă. Tata a jucat fotbal mult timp, iar acum e la liga Old Boys. Suntem patru surori şi toate microbiste. La noi în casă se urmăreau mereu Campionatele Mondiale şi Europene, deci am o legătură cu lumea fotbalului. În schimb, nu urmăresc toate meciurile din campionatul intern. 

Te-ai născut în Constanţa. Cum a fost copilăria pe Malul Mării Negre? 

Noi fiind o familie numeroasă, a fost gălăgie tot timpul, era ca într-o familie de italieni, erau foarte mulţi oameni în casă tot timpul. (Râde) Eu sunt cea mai mare, mai am o soră, care e scenograf şi lucrează în străinătate, şi două gemene. Am jucat mult fotbal, ne-a învăţat tata să dăm cu latul. (Râde) 

Erai o băieţoasă, cum s-ar spune.

Da, eram destul de băieţoasă. Ştiu că pe la 6-7 ani, fiind cam singura fată printre băieţi, îmi luam bătaie des, până când mi-a zis tata: „Mă, tată, dă şi tu!“ Jucam de toate, de la lapte gros la nouă pietre, capra. 

Spuneai că ai rădăcini adânci şi sănătoase de grecoaică. Cum aşa?

Bunicul din partea tatălui e grec, bunica albaneză, bunicul din partea mamei e grec şi bunica poloneză. Sunt din ambele părţi rădăcini greceşti. 

Ce-ţi doreai să devii când erai mică?

Îmi doream să devin vânzătoare de pâine. (Râde) 

De ce?

Pentru că pe vremea lui Ceauşescu la magazin nu puteai lua pâine proaspătă decât dacă ştiai pe cineva, pe sub mână. Îmi doream foarte tare să devin vânzătoare. După care, nu-mi amintesc un lucru intermediar, mi-am dorit să fiu actriţă. Direct. 

Spuneai că tatăl a jucat fotbal, te-a îndrumat şi pe tine către sport în copilărie? 

Am făcut handbal, am făcut atletism mult timp şi am fost şi la concursuri. Am renunţat, dar mi-a dat un soi de disciplină. Dar ce a venit după ce am intrat la liceu a fost interesant. Am avut norocul să am un diriginte care a fost un discipol al lui Noica şi care mi-a deschis un alt drum, a format un alt caracter. Faptul că l-am întâlnit pe el a fost marele meu noroc. Din păcate a murit. 

Cum te-a influenţat?

Avea un fel foarte neconvenţional de a face lucrurile. Indiferent de ce era pe ordinea de zi tu aveai o responsabilitate ca atunci când îţi venea rândul să scrii pe tablă un motto din orice citiseşi până atunci şi orice discuţie începea de la motto-ul de pe tablă. Avea un alt fel de a face lucrurile şi te obliga, fără să te forţeze, să citeşti. Şi asta a însemnat mult. 

Tu ce motto ai ales?

Am ajuns de mai multe ori să scriu pe tablă, dar nu-mi mai amintesc, însă am nişte caiete în care am păstrat cursurile lui. 

Ce fel de elev erai? 

Nu eram nici silitoare, dar nici nu copiam, însă, pentru că nu-mi permiteam, nu aveam bani să cumpăr tot felul de cărţi, eram prima la bibliotecă. S-a creat un soi de concurenţă, dar una frumoasă, pentru că ţi-era jenă să nu citeşti, pentru că nu aveai ce să discuţi. Discuţia era liberă, deşi pornind de la o anumită frază, şi ţi-era ruşine să nu poţi participa. Nu era alt motiv, doar ruşinea. 

Ai tăi erau exigenţi când venea vorba de învăţătură?

Cu patru fete, îţi dai seama. Tata era capul familiei, dar toată partea creativă vine de la mama. Tata, după ce a renunţat la fotbal, a fost director al unui depozit de mobilă din Constanţa, iar mama a avut treabă cu toată realitatea folclorică, prezenta tot felul de spectacole de folclor, până la un punct în care nu a mai putut să facă faţă, a renunţat şi ne-a crescut pe noi.

La Revoluţie aveai 11 ani. Păstrezi vreo amintire de atunci?

Îmi aduc aminte că stăteam la coadă la ouă la aprozar şi la un moment dat a dispărut toată lumea şi am rămas singură. Am auzit că a fugit Ceauşescu şi nu am mai stat nici eu la ouă, am fugit spre casă. Ne-am strâns în faţa televizorului. Ne bucuram, dar nu ştiam exact ce se va întâmpla. Plus că noi stăteam lângă o unitate militară şi au fost tot felul de incidente, la un moment dat s-a oprit o maşină exact pe strada mea şi spuneau că au găsit terorişti într-o Dacie, au deschis portbagajul şi au găsit arme. De Revelion s-a tras, ştiu că ne-a pus tata pe toţi să stăm pe jos, pe burtă. Era haos. Doar că era o bucurie în casă, lumea se bucura, dar nu îţi dădeai seama neapărat de ce. 

Îţi făceai colegii sau profesorii să râdă?

Da, spuneam multe bancuri. În clasa a XII-a, dirigul meu, pentru că ştia că vreau să dau la teatru, m-a rugat să-i spun o poezie. Am avut atâtea emoţii. Am zis „Bobârnacul“, de Marin Sorescu, eram terminată, am avut senzaţia că s-a oprit timpul în loc. Îţi dai seama, toţi colegii erau de faţă. A fost într-un fel momentul ăla. Iar reacţia colegilor a fost emoţionantă şi reacţia lui a fost foarte frumoasă. El a jucat un rol important în formarea caracterului meu. 

El te-a convins să mergi spre teatru?

Eu am ştiut dintotdeauna că vreau să fiu actriţă. Când eram mică făceam spectacole în casa scării, rupeam frunze şi spuneam că sunt bilete. Nu m-am gândit că pot să fac altceva, dar au fost şi momente în care am vrut să renunţ să mai fac asta. 

De ce?

Se întâmplă tot felul de lucruri în viaţă şi îţi dau senzaţia că e inutil. Oricum e efemeră profesia asta pe care o facem noi. Costă foarte mult, îţi cere viaţa. Dacă nu-i dai viaţa, nu-ţi dă. Mă refer aici la a face lucrurile la un anumit nivel. 

Şi cum de ai rămas? Cine sau ce anume te-a convins să nu renunţi?

O dată eram în Polonia la un festival de teatru francez, studiam în Constanţa atunci şi simţeam că ceva nu e în regulă. Am vrut să renunţ şi să mă apuc de ştiinţe politice. Un francez mi-a zis că nu pot face chestia asta, pentru că nu o să mi-o iert niciodată dacă renunţ, pentru că e prea mare pasiunea. Au mai fost şi alte momente, dar în următoarea secundă se întâmplă ceva care te trage înainte. 

Te-a scos umorul din vreo situaţie mai neplăcută?

De multe ori şi cred că, de la o anumită vârstă, umorul te scoate din multe situaţii. Şi de obicei m-a ajutat în situaţii limită. Eu cred aşa, de multe ori în viaţă în orice situaţie, oricât de dramatică, e un pic de comedie. Gândeşte-te la înmormântări. Dacă te dai un pas înapoi şi eşti un observator, o să vezi că sunt atât de multe momente comice: plângi mortul, după aia aranjezi masa, apoi iar plângi. 

Cum te-ai hotărât să dai la teatru?

Eu am făcut trei ani de Actorie la Constanţa, nu am putut să dau la Bucureşti. Plus că tata nu a fost de acord să fac actorie, el considera că nu se câştigă bine, se gândea, evident, la binele meu. Am dat la facultatea de teatru din Constanţa, dar după trei ani am venit în Bucureşti. 

Cum a reacţionat tata când a aflat?

Am furat diploma de Bacalaureat, am venit la Bucureşti, am dat admiterea, am luat-o, m-am întors acasă şi tata m-a întrebat cum a fost în vacanţă şi abia atunci i-am spus că nu am fost în vacanţă şi că am intrat la teatru la Bucureşti. Mi-a făcut scandal, după care i-a spus mamei să deschidă o sticlă de şampanie că i-a intrat fata la facultate. 

De ce ţi-ai dorit atât de mult să faci facultatea la Bucureşti? 

Nu prea avea nicio treabă ce se întâmpla la facultatea din Constanţa, eram prima promoţie a unei secţii de teatru din facultate. La admiterea din Constanţa venise Pintea din partea Bucureştiului şi acolo a fost o chestie emoţionantă. 

Ce anume?

Eu am zis o poezie, „Uriaşul cu ochi albaştri“, una dintre preferatele lui. Şi după ce am zis-o, m-a rugat să spun un vers din „Romeo şi Julieta“: „Iubirea mea-i ca marea/ Nu are capăt/ Pe cât iubesc pe atât mai mult aş vrea să te iubesc.“ Şi m-a rugat să o spun în mai multe feluri. După ce am terminat proba, când am vrut să ies, m-a prins de mână şi s-a uitat în ochii mei şi mi-a zis: „Îţi urez foarte, foarte mult succes.“ Şi am intrat prima, dar simţeam că nu e ce vreau. 

Cât de importantă este facultatea de teatru pentru un actor? Nu poţi fi un actor şi fără?

Este enorm de importantă. Sunt cazuri în care eşti un om hăruit. De exemplu, despre Bendeac se spunea că nu are nevoie de şcoală şi, într-adevăr, Mişu are un dar foarte special. Dar şcoala îţi dă o disciplină, te învaţă nişte lucruri. Nu poţi numai cu talent, e o meserie care se învaţă ca oricare alta. În actorie, nimic nu trebuie să fie la întâmplare. De la un anumit nivel nu mai ai voie să mai scazi, pentru că asta îţi oferă confortul pentru zilele în care eşti şi tu om şi poate nu ai starea necesară. Dar faptul că ştii meserie te ajută în zilele negre. 

Cum a fost în studenţie, cum te-ai descurcat cu banii?

Aveam burse, ba bursă socială, ba bursă de merit. A fost greu, eu eram tot timpul în şcoală, până pe la 3.00-4.00 dimineaţa. Eu aveam o problemă când am intrat la Teatru. Nu râdeam, nu zâmbeam, eram foarte serioasă. Nu am crezut niciodată că o să ajung să fac comedie. Şi asta am învăţat aici la Bucureşti: să râd. A fost greu, dar cumva mi-a lăsat o direcţie deschisă, pentru că pe fondul meu dramatic s-a născut un soi de comedie serioasă. Nu am aruncat nimic la gunoi, dar nu aş fi crezut că o să fac comedie. 

De ce a trebuit să înveţi să râzi? Ai fost un copil nefericit?

Pot spune că am fost un copil foarte curios până la un punct, apoi, prin liceu, m-am retras în lectură. Am fost mereu foarte serioasă. 

Ţi-a fost greu să-ţi faci prieteni din cauza asta?

Nu, culmea. Pentru că mi-a plăcut întotdeauna să ascult şi atunci oamenii au venit spre mine. 

Îţi mai aminteşti prima piesă de teatru în care ai jucat? Cum a fost?

A fost o piesă preluată de la Casandra, „Fluturii sunt liberi“, de către Teatrul Mic, unde eu sunt angajată acum. A fost o piesă pe care nu cred că o mai putem face vreodată.

De ce spui asta?

Era un soi de sinceritate absolută, a fost un moment, a fost o întâlnire, eu, Vlad Logigan, Andreea Samson şi Radu Iacoban. Ţin minte că la un spectacol de la Casandra a mai trecut şi un fluture pe scenă. A fost absolut superb. 

Ai avut emoţii la debut?

Noi eram obişnuiţi. Ne-a zis Colceag o chestie: „Copii, acum trebuie să treceţi rampa. Bun, bun, adevăr, situaţie, dar acum trebuie să treceţi rampa.“ Noi eram într-o fervoare atunci şi într-o efervescenţă, lucram atât de mult încât nu te gândeai foarte mult la ce înseamnă, era un lucru de la sine înţeles. Viaţa noastră era teatrul, de fapt, ca şi acum, mult din viaţa noastră este teatru. Conversaţiile noastre de după spectacole sau filmări sunt despre actorie. Mie şi Mirelei ne spun unii: „Băi, sunteţi ca la uşa puşcăriei. Ce dracu mai aveţi de vorbit după atâţia ani?“ Despre asta. Întruna. Dar nu poţi altfel şi nu văd cum altfel să faci lucrul ăsta decât aşa, dacă te pasionează şi te arde atât de tare, îi dai tot. 

Cum ai ajuns în televiziune?

Printr-un noroc, nu luam niciun casting. Am fost cu Mirela, eram convinse că nu o să luăm. Am fost foarte bucuroase, mai ales când am auzit că sunt şi eu, şi Mirela, şi Mişu. Dar noi nu ne-am dat seama, nici măcar după primul an, de succes, nu eram conştienţi, noi făceam o treabă acolo. 

Cum te strigau oamenii pe stradă?

M-au strigat în toată felurile, de la Nichita la „fată, fată“, „mondena“. Nu m-a deranjat niciodată, pentru că ştiam că o făceau de drag. 

Au fost oameni care s-au simţit ofensaţi de modul în care i-ai imitat? Ai deranjat pe careva? 

Niciodată. Persoanele publice pe care le-am cunoscut au apreciat calitatea muncii. M-am întâlnit cu Bahmuţeanu, cu Răduleasca. Au reacţionat foarte OK.

Ai făcut mai mult televiziune.

Am făcut şi teatru, repetam nopţile pentru că nu am vrut să renunţ, aş fi murit altfel. Teatrul rămâne prima dragoste. E o adrenalină pe care nu o găseşti în alte părţi. 

Dar filmul? 

Am filmat pentru „Aurora“, al lui Cristi Puiu, dar a ieşit secvenţa la montaj (Râde). Acum am filmat un scurtmetraj în regia lui Emil Pârvu. Eu cu filmul am o istorie foarte ciudată, mie toată facultatea mi s-a spus că nu am faţă de film. Am trăit cu chestia asta toată viaţa şi nu înţelegeam, ce înseamnă „să nu ai faţă de film“. Nu am făcut niciun film în toată facultatea, iar după ce am terminat am făcut un scurtmetraj care s-a dus direct la Festivalul Cinemaiubit şi mi-au dat premiul pentru cea mai bună actriţă. Amuzant, îţi dai seama. Am mai fost la nişte castinguri, dar e destul de greu. Cred că relaţia cu filmul e una a la longue. Sunt împăcată cu asta, nu am nicio frustrare, când va fi, va fi. 

Spuneai că un actor bun trebuie să fie generos. La ce te-ai referit?

Eu cred că în meseria asta trebuie să iubeşti oamenii până la naivitate. Generozitatea în teatru înseamnă ca tu să conştientizezi că atunci când eşti pe scenă nu eşti de unul singur. Chiar dacă ai face un one-man show, în faţa ta e publicul, deci nu eşti singur. Şi atunci dorinţa actorului este să aibă în jur oameni alături de care să poată construi. Dacă eşti pentru tine, dacă ţii ceva blocat, nu ai cum să primeşti, trebuie să-ţi dai drumul. Trebuie să iubeşti oamenii, ceea ce e greu, foarte greu în ziua de azi, dar trebuie să faci asta. 

De ce spui că e greu?

E greu pentru că toţi suntem fricoşi, toţi suntem mereu în gardă, e greu să fii vulnerabil şi fără vulnerabilitate meseria asta nu există. Nu poţi să mai ai încredere, pentru că dacă pe vremuri duşmanul era comun, acum duşmanul pare pretutindeni şi nicăieri, şi atunci preferi să închizi uşile ca să nu ţi-o iei în bot, dar nu poţi să treci prin viaţă fără să ţi-o iei în bot, nu ai cum. 
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus