Stiri de ultima ora

INTERVIU Actorul Mihai Rait, Dorel din Las Fierbinţi: „Trei ani am fost morar, eu şi tatăl lui Bobonete eram cei mai bogaţi oameni din sat“

INTERVIU Actorul Mihai Rait, Dorel din Las Fierbinţi: „Trei ani am fost morar, eu şi tatăl lui Bobonete eram cei mai bogaţi oameni din sat“
Monden
Actorul Mihai Rait (36 de ani) a dezvăluit într-un interviu pentru ziarul „Adevărul“ că familia lui este mândră de ce a realizat, însă are unele nemulţumiri, şi a povestit cum a ajuns în adolescenţă cel mai bogat om din sat.

Cum era de aşteptat, Mihai Rait e un om vesel şi pus mereu pe glume. De fapt, tot interviul ce urmează nu este altceva decât o succesiune de întâmplări vesele şi triste povestite cu un deosebit umor. 

Mihai şi-a reamintit de copilărie, sinonimă cu întâlnirea cu Mihai Bobonete, care „din bătaie în bătaie“ i-a devenit cel mai bun prieten; de anii studenţiei, când s-a înscris la „vreo 4-5 facultăţi“ numai să scape de armată şi, deşi era student la Contabilitate, a făcut practică pe câmp, culegând cartofi; dar şi de adolescenţă, când a fost morar-şef şi a devenit cel mai bogat om din sat, apoi a plecat la mare unde s-a făcut instructor de jet ski sau cel puţin aşa a crezut. 

Mihai a împărtăşit şi detalii ale perioadei în care s-a pregătit pentru admiterea la Actorie, iar la îndemnul lui Octavian Strunilă „a intrat în cantonament“, dar şi cum acesta a dat roade la examen, când a făcut-o pe Sanda Manu să plângă. 

Şi mie mi-au dat lacrimile prima dată când l-am întâlnit pe Mihai. De la râs. 

„Adevărul“: Cum te înţelegi cu Dorel? Cum e Dorel din perspectiva actorului care îl interpretează?

Mihai Rait: Dorel nu e un personaj uşor. A fost o provocare, dar acum suntem cei mai buni prieteni, îl mai scot pe Dorel şi pe acasă. După 11 sezoane mi se pare foarte uşor, dar la început mi-a fost greu pentru că nici nu vorbeam, nu spuneam mare lucru în afară de „aha“, „mmm“, „da“ şi „nu“, Dorel era puţin autist, catatonic, până l-a lovit maşina. Mi-a zis mie cineva în perioada aia de „Rainman“, dar eu cred că nici măcar nu poţi să faci comparaţie între ce a făcut Dustin Hoffman şi ăsta. Toţi îmi ziceau să încerc să fac un Raynmond. „Bă, sunteţi nebuni!“, le ziceam. Dar uite că din aproape în aproape am reuşit să-l fac.

Au fost persoane care te-au inspirat?

Am trăit foarte mult timp la ţară şi am văzut tot felul de oameni pe la cârciuma lui Bobiţă, pentru că ea a existat şi în realitate, la bunicii noştri, la Giurgeni. Mă mai uit în jur, dar nu m-a inspirat cineva anume, Dorel aşa e din scriitură. Din ce a scris Mimi Brănescu la început până acum câteva sezoane nu ai cum să nu-ţi dai seama ce vrea de la Dorel, a fost direcţionat şi conturat foarte bine personajul şi mi-a fost uşor.

Da, reacţii, feţe, mie nu-mi place să mă duc peste scenariu, nu prea improvizez, deşi fac spectacole de improvizaţie de 14 ani, dar în serial foarte puţin, cât să nu stric scena respectivă.

Cum ai ajuns la Dorel sau, mai degrabă, cum a ajuns el la tine?

Serialul ăsta a început într-o  zi de plictiseală. Stăteam şi ne beam cafeaua în studio la Dragoş Buliga, ne mai adunam pe acolo şi ne puneam mintea la contribuţie, să vedem ce proiecte mai putem face. La un moment dat am început să povestesc cu Bobonete, pentru că noi ne ştim din clasa a IV-a, am copilărit la ţară, la Giurgeni,  despre ce mai fac oamenii prin sat. Leonid tocmai traducea un serial rusesc şi a zis: „Seamănă foarte mult cu ce fac eu acum.“ Şi atunci am început să ne gândim ce personaje ni s-ar potrivi. Giani a zis: „eu vreau să fiu şmecherul ăla.“ (Râde) Bobo a zis că e cârciumar negreşit şi eu am zis: „Eu tre’ să fiu...“ şi Bobo îmi zice: „Tu ce tre’ să fii? Tu o să fii fratele cârciumarului!“ Pentru că noi oricum am crescut de mici împreună, dar atunci nu ştiam că aşa o să se scrie şi că personajul meu rămâne prost făcut grămadă. (Râde) De fapt, nu prost, mai naiv, mai copilăros.

De ce crezi că serialul s-a bucurat de un asemenea succes?

Cred că a avut succes pentru că oamenii se regăsesc. Eu cred că 80% dintre noi suntem oarecum ţărani la origini şi fiecare are o bunică la ţară care l-a crescut. E cam ce se întâmplă în ţara noastră, nu cred eu că mulţi sunt foarte civilizaţi şi foarte duşi la biserică. Eu primesc mesaje din toată ţară şi din Moldova, şi din Ardeal, şi-mi spun oamenii: „Bă, e exact ca la noi!“ Nu zic că suntem un popor de beţivi, dar bănuiesc că în toate satele există o cârciumă. E şi filmat frumos, sunt peisajele alea...e exact ce am trăit eu la Giurgeni, eu am fost afacerist, am avut moară, când Bobonete avea cârciumă eu eram morar în sat. (Râde)

Crezi că „Las Fierbinţi“ are şi o latură educativă?

Au fost nişte episoade în care trebuia să citeşti printre rânduri şi altele în care ţi se dădea pe faţă. Ţin minte episodul cu Stela Popescu directoare de şcoală, mă uitam şi aşa e, eu am făcut liceul la Hârşova şi la fel, aveam sobe. Chiar aşa e. Avem de învăţat, de fapt, nu ştiu cât avem de învăţat, ci vrem să atragem atenţia unor oameni asupra realităţii pe care o trăim.

Cum sunt filmările?

Filmările sunt foarte distractive, dacă aş putea aş sta toată ziua acolo. Nu sunt tot timpul bucuros că merg la filmări, pentru că mai ai şi alte lucruri de făcut pe lângă şi uneori ai impresia că te încurcă, dar calc un pic frâna şi-mi dau seama că ăsta e cel mai important lucru pe care îl fac în momentul de faţă. E foarte frumos, s-a sudat echipa, e familie, ne cunoaştem fiecare pe fiecare, nu ştiu cum e în alte proiecte, dar aici e totul foarte OK.

Ai încercat să şi scrii?

Da, voiam să scriu un episod şi am apucat să scriu doar două pagini. (Râde) Cred că trebuie să fii făcut pentru treaba asta. Mie mi se blochează creierul, am povestea în cap, dar nu ştiu cum să le pun vorbe în gură personajelor. Nu poate să facă oricine asta, dacă ar fi scris oricine, oho!, aveam sezoane peste sezoane. E foarte greu să scrii, dar eu tot vreau să scriu un episod până la capăt.

Cum te-a schimbat proiectul ăsta?

Personal, e sentimentul plăcut că te recunoaşte lumea pe stradă, e foarte frumos că oamenii se bucură când te văd, ceea ce înseamnă că le oferi ceva foarte bun, că ceea ce faci tu are valoare, atinge şi ajunge acolo unde trebuie. Pentru mine chestia asta e măgulitoare, să vezi atâţia oameni care îţi spun: „Foarte tare! Ţineţi-o tot aşa!“ Profesional, m-a învăţat să fiu actor, să ştiu să iau lucrurile şi altfel. Cred că nu m-am blocat în Dorel, pentru că fac şi altceva pe lângă „Las Fierbinţi“. Mă ajută să am experienţă ca actor, eu nu-mi văd doar de personajul meu, noi în pauzele dintre secvenţe, când repetăm, fiecare vine cu câte o propunere şi am văzut că stând în fenomenul ăsta zi de zi îţi mai vin şi alte idei pentru celelalte personaje, o grimasă la Giani, o reacţie la Bobiţă, toţi suntem aşa: „Bă, nu ar fi mişto să faci chestia asta?“ Şi asta mă scoate puţin din confortul personajului, nu-mi văd doar de Dorel al meu şi atât. La repetiţii e o treabă colectivă.

Ţi-e teamă de Dorel după ce se va termina serialul?

Nu! Cine m-a văzut şi mă vede în Dorel eu sper să aibă curajul să-mi propună şi altceva. Nu cred că o să mă încurce vreodată Dorel, cum nu cred că o să încurce pe nimeni, nici pe Văncică nu-l încurcă Celentano, d-aia nu a mai făcut el niciun film până acum? Cine ştie şi vede un potenţial actor bun în tine cred că are curajul să-ţi ofere şi alte roluri. Nu cred că un regizor bun zice: „Aaaa, păi ăsta nu poate să joace decât un prost sau un naiv.“ Nu mi-e frică de nimic şi aştept tot timpul provocări.

Cum ţi se adresează lumea pe stradă?

Bă, Dorele. Eu am fost la Vocea României, când am uitat versurile în semifinală, (Râde) nu s-a mai întâmplat niciodată şi nu cred că o să mai facă cineva asta. Atunci a început lumea să mă vadă şi altfel, m-au văzut Mihai Rait, pentru că toată lumea era „Dorel, Dorel.“ Majoritatea îmi spune: „Dorele, hai să trăieşti!“, „Dorele, unde l-ai lăsat pe Bobiţă?“

Te deranjează?

Nu, nici nu m-am gândit vreodată la treaba asta. Mă mai întreabă prietenii: „Bă, dar stai un pic că tu nu eşti Dorel.“ Ba da, mă, pentru oamenii ăştia sunt Dorel. Sunt oameni care la un moment dat au văzut un episod în care eu eram poliţist şi alergam după unii cu pistoalele şi m-am întâlnit cu cineva din sat şi mă întreabă: „Bă, dacă te sunam eu aseară când alergai după ăia cu pistolul, îmi răspundeai?“ Şi i-am zis: „Da, dar  bine că nu m-ai sunat că nu ştiam cum să ţin într-o mână telefonul şi într-una pistolul, dar îţi răspundeam, nu-i problemă.“ Sunt foarte mulţi care cred că noi chiar ăştia suntem şi atunci ai un şoc, când vezi că omul din faţa ta chiar crede că vorbeşte cu Dorel sau cu Bobiţă. Ni se întâmplă asta când coborâm de pe scenă de la stand up, ca să vezi cât înţeleg oamenii. „Bă, ce faci? Ce mai e, mă, pe la cârciumă?“, „Ce să fie? Bine! Merge treaba!“

Aminteai de „Vocea României“, de unde pasiunea pentru muzică?

Îmi place muzica, dar mi-e frică să cânt, cred că s-a şi văzut la „Vocea României“. Îmi place să cânt acasă, la un şpriţ, dar nu pe scenă, dacă îmi zice cineva hai să facem un album, facem, dar eu trebuie să am foaia cu versuri în faţă, că le uit, eu nu ştiu o melodie cap-coadă. (Râde)

Replicile nu le uiţi?

Replicile le ţin minte, nu ştiu cum se face. Îmi place să cânt, am şi voce frumoasă, cred că o să-mi fac un taraf la un moment dat, dacă toată lumea cântă, toţi cântă în ziua de azi, păi nu-mi fac şi eu taraf după ce se termină „Fierbinţi“, mai ales dacă nu mai prind niciun proiect. (Râde)

Ai moştenit talentul de la cineva din familie?

Nu, cred că la mine în familie nu cântă nimeni. Mama ne mai cânta când eram mici, şi mie, şi fratelui. Avea o carte cu 100 de romanţe şi seara ne cânta, cred că de acolo mi-a rămas chestia asta, fredonez de când mă ştiu. Îmi plăcea mult şi Freddie Mercury când eram ciutan, îmi place să cânt aşa non-stop.

Cum de ai avut curaj atunci să participi la „Vocea României“?

La „Vocea României“ nu am avut eu curaj, a avut Bobonete curaj. Din glumă în glumă m-a înscris fără să ştiu. Noi glumeam după câte un spectacol mai reuşit de improvizaţie, unde aveam şi probe muzicale, şi le tot ziceam: „Gata, mă duc la «Vocea României»“. Până când Bobonete a făcut el cum a făcut şi-mi zice: „Hai că te-ai înscris la «Vocea României»“, „Care m-am înscris, mă?“, „Păi te-ai înscris tu la «Vocea României», „Cum să mă înscriu, mă? La mine e la stadiu de glumă asta, eşti nebun?“, „Nu, că eşti înscris trebuie să mergi la preselecţii.“ M-am dus la preselecţii, am trecut şi am ajuns unde am ajuns, că mai bine nu mă duceam.

Cum aşa?

Mamă, ce supărat am fost... În seara aia când am uitat versurile am fost foarte supărat, s-a şi văzut pe TV, dar toată lumea a crezut că sunt supărat pe cineva anume, dar eu eram foarte supărat pe mine că am fost un dobitoc care a uitat versurile. Bă, în semifinală, bă?!

Pe Bobonete n-ai fost supărat?

N-am fost, mi-a trecut până la urmă. I-am zis: „Bă, nu eşti sănătos!“ Noi aveam spectacol pe la Constanţa când am primit telefon  să mă duc la preselecţii. Ăştia mi-au zis: „Du-te, bă, ce poate să ţi se întâmple?“ Eee, nu se întâmplă mare lucru, uiţi versurile într-o semifinală! Asta îmi va rămâne pe viaţă în creier, cea mai mare dezamăgire am fost atunci!

Cum a fost copilăria din Hârşova?

Nu, eu m-am născut în Slobozia de Ialomiţa, iar până în ‘89 am crescut la Constanţa şi apoi ne-am mutat la Hârşova, am făcut clasa a IV-a la Giurgeni, tot în Ialomiţa, de unde sunt ambii părinţi, unde l-am întâlnit şi pe Bobonete. Cred că a fost cea mai frumoasă copilărie, acum se degradează lucrurile peste tot în ţară, nu mai e ce ştiam eu în copilărie nici la Giurgeni, nu mai sunt oamenii în primul rând. A fost foarte frumos, e un sătuc pe malul Dunării, pădure, animale, apă, mie oricum îmi place apa, de la un an în fiecare vară sunt cu picioarele în mare. Era mişto că noi eram foarte mulţi veri, vreo 14, şi ne lăsau pe toţi la bunici peste vară şi ne distram foarte frumos. Aş vrea ca şi copiii mei să aibă parte de aşa ceva, dar să vedem.

Ce fel de copil erai?

Eram foarte tâmpit. (Râde) În clasa I, la Constanţa, trebuia să merg la teatru pentru copii, dar nu ştiu ce drăcie am făcut la şcoală şi m-au pedepsit, nu mai aveam voie să merg la teatru. Dar m-am dus, am ajuns înaintea lor la teatru.

În clasa I? La 7 ani, adică?

Ştiam toate traseele pentru că mă plimbam mult cu mama prin oraş, mă lua de mânuţă şi ne plimbam. M-am şi întors mai devreme, nu am mai intrat la spectacol pentru că am găsit o sală de jocuri lângă teatru. Băgai monede de metal şi trăgeai de manetă. (Râde) După ce am ajuns acasă, la jumătate de oră, trecea clasa de elevi prin faţa blocului şi mama era sus la uscător şi i-a văzut. A venit în casă, eu eram venit de vreo oră, şi mă întreabă: „A fost frumos?“, „Da, Tarzan, ooooo!!“ Mi-a dat o bătaie atunci, m-a dus de mânuţă la şcoală, m-au pedepsit iar. Numai tâmpenii făceam. Tata mă atingea şi el, dar meritam. Mă băteam cu frate miu în fiecare zi, ne iubeam şi ne băteam de ne suna apa în cap.

Cum l-ai întâlnit pe Bobonete şi cum aţi devenit prieteni?

Cu Bobonete m-am întâlnit în clasa a IV-a, el venise de la Craiova, părinţii lui erau ingineri în agricultură şi i-au detaşat la Giurgeni în anul cu Revoluţia. Ştiu că din ‘90 ne mutam la Hârşova, dar un an trebuia să facem şcoala la Giurgeni şi atunci am nimerit cu Bobonete în clasă. El era un tip slăbuţ, aşchie, cu ochelari, din bătăi în bătăi am ajuns să mă împrietenesc cu el. De atunci până în momentul de faţă suntem cei mai buni prieteni. Noi din clasa a IV-a am rămas nedespărţiţi, el a făcut liceul la Slobozia, dar venea la fiecare sfârşit de săptămână acasă, eu veneam de la Hârşova şi ne întâlneam la Giurgeni la bunici. El era mai bogat, avea discotecă, mare antreprenor. (Râde) Taică su avea discotecă la Căminul Cultural. Mergeam şi le stricam discoteca, noi puneam rock, toţi erau pe „Casablanca“ şi noi puneam Iron Maiden.

Pomeneai ceva de o moară la care ai lucrat.

Am avut o moară, da. Tata voia să mă trimită în armată şi ca să nu plec în armată am depus dosarul la o postliceală. Vineri am luat toate actele, m-am înscris la postliceală şi când a venit cu ordinul i-am zis: „Stai aşa că n-ai cum, vezi că eu sunt la şcoală, nu pot să plec în armată.“ A trebuit să stau trei ani să treacă armata, tata şi-a făcut o moară şi el lucrând prin ţară trebuia să se ocupe cineva de moară. Cine să se ocupe? „Eu! Eu sunt morar-şef!“ Aveam o moară unde făceam mălai şi încă una unde făceam hrană pentru animale. Eu şi tatăl lui Bobonete eram cei mai bogaţi oameni din sat, eu aveam moară, el cârciumă, îi trimiteam pe oameni de la mine la el şi la unchiu meu, că şi el avea cârciumă. Moara mea era între două cârciumi. (Râde)

Cât timp ai fost morar-şef?

Am lucrat vreo 2-3 ani. Asta m-a ajutat în ceea ce fac acum, m-a ajutat mult, pentru că am văzut tipologii de oameni, am observat gesturi, şi m-a ajutat asta foarte mult, am realizat în facultate, când am intrat la Actorie. În 2004, când am intrat la Actorie m-au întrebat dacă sunt moldovean, ce-i drept mă pregătise Strunilă şi dacă stai cu Strunilă două săptămâni începi să vorbeşti moldoveneşte. „Ai un accent de baltă“, mi-au zis. Păi da, că Giurgeni e în balta mică a Brăilei. (Râde)

Dar la şcoală învăţai?

Eram, cum ar zice unii, brânză bună în burduf de pâine.  (Râde) Învăţam pentru că mă corecta mama, ea a ţinut mult să învăţ. Puteam, dar nu voiam. Acum îmi pare rău pentru că puteam să acumulez mai multe informaţii atunci şi nu mă mai chinuiam acum, după ce am terminat toată şcoala. Nu-mi plăcea nicio materie, pe mine mama m-a îndrumat mereu să dau la contabilitate, că ea asta făcea. Era o clasă de contabilitate în tot oraşul, la liceul din Hâşova, şi acolo am făcut practică. Eu credeam că se face cu pixul şi cu caietul la contabilitate, dar am fost şi am cules cartofi de mi-au sărit capacele.

Cum aşa?

În clasa a IX-a ne-au zis profesorii: „Mâine avem practică!“ Mi-am pus cămaşă, pantaloni de stofă, mi-am luat caiet studenţesc, pix, şi dimineaţa la prima oră m-am prezentat la şcoală: „Gata, unde mergem să facem practică?“, „Oooo, dar ce ne-am îmbrăcat!“, „Păi pentru practică, nu?“, „Păi da, urcă-te în tractor!“ Într-o remorcă ne-au dus. (Râde) „Nu, staţi, că nu aţi înţeles, eu nu sunt de la mecanici auto, eu sunt de la contabilitate. Eu am pix, caiet, să facem ce fac contabilii.“, „Da, azi o să facem mazăre şi mâine o să facem porumb.“, „Cum adică? Ce numărăm?“, „Nu numărăm, culegem şi mazărea se culege în patru labe!“ (Râde)  Am făcut scandal, „du-te, domne’, că eu sunt la contabilitate, lăsa-ţi-mă-n pace!“, „Da, mă, urcă-te în tractor.“ Şi aşa am făcut eu practică la contabilitate.

Cum te-ai desprins de moară până la urmă?

Am renunţat la moară, afacerea nu mai ducea nicăieri. (Râde) În vara lui 2004 a venit Bobonete şi-mi zice: „Hai mă, vrei să mergem să ne facem instructori de jet ski, la mare, am un prieten care are o bază nautică.“ Cum să nu! Aşa îl minţise şi pe el că o să fim instructori de jet ski. Când am ajuns acolo, la Costineşti, ne-au pus o portavoce în mână şi chemam lumea la banană pe plajă: „Plimbări cu banana, 10 lei!“ După aia ne-am făcut instructori de jet ski, mai spre finalul verii, când am învăţat şi noi să ne dăm cu nenorocirea aia. Şi am fost şi instructori de jet ski, la modul că îi explicam ăluia unde are voie să se ducă: în stânga până acolo, în dreapta până acolo, când vezi steagul te întorci la mal, dacă nu, îţi iei bătaie. (Râde) Ăsta era instructorul de jet ski.

Bobonete  intrase cu un an în urmă la Actorie, tot la Spiru Haret. Îl cunoscuse pe Strunilă pe o terasă şi ăla l-a convins să dea la Actorie. La mare a venit şi Strunilă, am făcut cunoştinţă, am râs, am glumit şi ăsta a început să-mi zică şi mie: „Bă, tu tre să dai la actorie“, „Hai mă, lasă-mă-n pace.“ M-a lăsat Bobonete pe aceeaşi terasă unde l-a convins pe el Strunilă să dea la Actorie, cu aceeaşi sticlă de coniac. După trei ore mi-a zis Strunilă: „Gata, pe data de vii la Bucureşti şi ne apucăm de pregătire.“

Tu nu aveai niciun gând.

Ba da, aveam, eu eram tipul amuzant în copilărie, de fapt nu eram deloc amuzant! Pe mine m-a speriat un prost, în clasa a IX-a am zis că mă duc la teatru, vreau să mă fac actor. Cred că vreun maistru dobitoc mi-a zis: „Bă, vezi că acolo se dă şi istorie, gramatică, şi aia, şi aia.“ Eu, prost, nu am stat să mă informez, să întreb şi eu pe cineva. M-am speriat şi am zis că nu mă duc să dau examene, eu credeam că mergi dansezi, cânţi şi aia e. Eu ştiam bine ce ştiam, dar boul ăla mi-a zis: „Nu e mă aşa, tu ştii ce greu e.“ A, păi dacă e greu nu mai facem. (Râde) Când mi-a zis Strunilă m-a bufnit râsul, ia uite mă, eram actor înaintea ta dacă mă enervam puţin.

Şi înainte Bobo mă tot pistona, mai venea acasă şi îmi zicea: „Bă, cât de frumos e la teatru!“ Şi încolţise în mine treaba asta. Ia uite, tu al dracu’ Bobonete. Totul se rezuma la: „Şi petrecerile cum sunt?“, „Mişto!“ Gata, facem teatru.
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus