Stiri de ultima ora

Înfrângerea în victorie

Înfrângerea în victorie
Economic
Ceremonia de preluare a preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, de vineri seară de la Ateneu, a fost gândită ca una solemnă, festivă, deschisă tuturor orientărilor politice, menită să bucure naţiunea română.

Este pentru prima dată în istorie când preluăm conducerea mai multor instituţii fundamentale ale bătrânului continent. Din păcate, o parte a societăţii, grupată în jurul indignaţilor, a proclamat momentul drept un act ratat. Rânjetul sarcastic al unor lideri ai coaliţiei poate fi o reinterpretare a versului poetului olandez Bertus Aafjes: “Să fim capabili să zâmbim. După o înfrângere e victoria finală”. Altfel cum se explică insistenţa premierului Viorica Dăncilă pe lângă preşedinţie pentru participarea lui Klaus Iohannis, supărat că nu conduce el balul? Sosirea în cele din urmă a şefului statului poate fi o înfrângere în vis? Un vis al reconcilierii imposibil într-un an electoral.

Unii se bucură, alţii sunt trişti. Frustrările unora provin din dorința de a controla lucrurile când se întâmplă. Atunci când nu reuşesc, se supără pe orice. Pe vremea bunicilor mei, când murea cineva şi nu se ştia de ce, i se spunea că a murit din oftică. Sigur că nemulţumirile creează stări de furie şi atunci omul nu mai gândeşte. Cei care n-au prejudecăţi se bucură şi de un om de zăpadă. E dreptul fiecăruia să-şi calibreze viaţa între tristeţe şi bucurie.

Ca unul care am militat constant pentru integrarea în UE şi aderarea la NATO pot recunoaşte că eforturile politice au fost conjugate, complementare şi pragmatice încă din 21 iunie 1995. Atunci, la iniţiativa lui Ion Iliescu, toţi liderii politici au semnat Declaraţia de la Snagov, care atesta acordul tuturor partidelor faţă de strategia naţională pentru pregătirea aderării României la Uniunea Europeană. A fost un moment de graţie. După acel eveniment l-am întrebat pe Corneliu Coposu de ce a fost de acord. Mi-a răspuns că acolo unde există un interes naţional major “trebuie să trecem peste nevolnicia timpului şi a disputelor vremelnice”.

Indignaţii şi-au făcut prezenţa cu steagurile UE. Nu prea s-a înţeles pentru ce protestau, în condiţiile în care toţi cei din interiorul Ateneului erau în acord că Uniunea Europeană trebuie să continue.

E dreptul fiecăruia să-şi exprime într-un fel bucuria. Unii prin urlete, alţii prin aplauze. Asta e măreţia democraţiei: dă frâu liber oricui să se manifeste cum doreşte. Tot aşa e dreptul oricui să se facă de râs, cum a fost cazul lui Dacian Cioloş, sosit la ceremonie cu o ţinută inadecvată.

Oficialii români au chemat foşti miniştri, foşti preşedinţi, foşti prim-miniştri, prilej de dispută şi de ochire a vechilor ţinte, semn că războiul hibrid continuă chiar şi în fazele înfrângerii în victorie, aşa cum au văzut protestatarii ceremonia festivă. Cine să-şi mai amintească de faptul că şi Jean Claude Juncker a trecut prin faza penală? Ţintele indignaţilor au rămas aceleaşi: penalii. Trist este că nu mai există dialog şi înţelegere. Cine să explice că nu există condamnări pe viaţă, iar puşcăria e o pedeapsă temporară?

Adrian Severin, unul dintre cei prezenţi în lojă, a fost ochit de ochiul vigilent al propagandei. Pentru cine mai contează că are un proces în anulare? Că niciodată acuzaţia nu a fost probată? El rămâne stigmatizat, conform ghidului agitatorului. “Fă-l să se ruşineze!” E un îndemn scris în cărţile lor. Câţi au mai văzut cum s-a întreţinut cu liderii europeni? Cine să mai creadă afirmaţia sa potrivit căreia cei veniţi de la Bruxelles au râs de protestatarii din stradă? O parte semnificativă din societate s-a bucurat sincer. Mulţi români au fost emoţionaţi. L-au preţuit pe Antonio Tajani pentru recunoaşterea că el, ca “urmaş de roman”, se simte acasă printre români. I-au ascultat lui Jean Claude Junker promisiunile. I-au urmărit ţinuta preşedintelui şi au încercat să decripteze mesajul papionului său în formă de fluture, chit că n-au rămas cu nimic din discursul prezidenţial.

Cel mai lăudat a fost de departe Donald Tusk, pentru speech-ul său într-o impecabilă limbă română. Lăsând la o parte forma, conţinutul a impresionat şi mai mult. Recunoaşterea meritelor lui Duckadam şi îndemnul ca românii să apere valorile democraţiei la fel cum a apărat portarul Stelei în noaptea magică de la Barcelona e o tactică persuasivă care face parte din strategia oricărui om politic occidental: captatio benevolentiae. Indignaţii au înţeles că discursul său a fost o punere la punct a guvernului. Conservatorii, tot mai numeroşi, şi-au adus aminte nu numai de mesajul asemănător la preluarea preşedinţiei de către Bulgaria, ci şi de faptul că în ţara lui nu mai are nicio reputaţie după ce a privatizat în calitate de prim-ministru mai multe companii în interesul german. Viaţa e în alb şi negru. Într-o democraţie, lumea din jur nu poate fi schimbată de un grup ideologic, chiar dacă el evoluează într-un climat exploziv. Doar dictatura şi anarhia îi pot da reprezentativitate. Poate că asta şi urmăresc ofticoşii.

Ne apropiem de aniversarea Micii Uniri din 1859. Câtă lume mai ştie ce tensiune a existat între reprezentanţii Partidei Unioniştilor şi tabăra caimacanului Vogoride? Istoria din manuale nu consemnează momentul în care Pisoski a scos pistolul şi a cerut să se voteze de îndată Cuza. Nici că la presiunea măcelarilor, aduşi în Dealul Mitropoliei, reacţionarii au votat în 24 ianuarie 1859 cu acelaşi domn.

Istoria va consemna momentul istoric, fără a aminti de factorii de presiune ai străzii. Din păcate pentru ei, memoria e selectivă, la fel ca indignarea.
RomaniaLibera.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus