Stiri de ultima ora

De ce nu mai fac romanii copii?

Opinia publica sau mass-media din Ro­mania nu par foar­te preocupate de ce se intampla in Africa. Regimul co­munist in­vestise bani in programe de dezvoltare in une­le tari africane. Asa se explica fap­tul ca unii africani, in tara sau in afara, vor­besc romaneste cu accent ar­de­le­nesc sau debit bucurestean. Nu parem sa fim o na­tiu­ne cu sensibilitati, compasiuni sau empatie pentru pro­ble­mele celor de de­parte, atata timp cat ne confruntam noi in­­sine cu problemele tranzitiei, iar modelele de­cla­ra­te si privirile dorintei ne sunt atintite spre Occident. To­tusi, poate toc­mai pentru ca avem recenta experienta a tranzitiei, ar trebui sa ne intereseze ce se petrece si in alte parti. Evenimentele re­cen­te din Kenya au fost spo­ra­dic si la­pi­dar prezentate in presa romana, trecand cvasi­ne­­percepute. Cronologia crizei ke­niene ne poate spune, insa, multe despre riscurile la care suntem supusi ca noi de­mocratii sau "democratii restaurate". La fel, avatarurile Irakului ne pot fi lectii utile nu doar sub aspectul inter­ven­tiei militare pre­ponderent mediatizate, cat si al unei in­­­­­tregi logici de considerare a politicii si de articulare a in­sti­tutiilor democratice proas­pat implantate intr-un sol arid.

Impartirea puterii. Ce urmeaza dupa?

Kenya a fost considerata, multi ani, drept una dintre cele mai stabile tari din Africa si, din 1991, o democratie pro­mita­toa­re. In decembrie, anul trecut, rezulta­te­le ale­ge­rilor au fost contestate de opozi­tie, care a acuzat re­gi­mul Kibaki ca a fal­si­ficat buletinele de vot pentru a-l im­­pie­dica pe liderul opozitiei sa devina presedinte. In 3 luni de violente, peste 2.500 de oa­meni au pierit si de zece ori mai multi si-au gasit refugiu in zone mai sigure.

Ce a determinat violentele din aceasta tara, care pa­rea - ca si, recent, Timorul de Est - asezata pe un drum bun, fiind cea mai mare economie din Africa de Est? Nu nu­mai nevoia de reprezentare po­li­tica a fost importanta. Con­fruntarile s-au suprapus pe diferende politice, dar si pe diferente tribale, tribul majoritar, Kikuyu, controland po­litica si afacerile de la obti­ne­rea independentei, in 1963. Sa nu ui­tam nici ca, dupa 18 ani de reforme si pro­­mi­siuni democratice, 60% din popu­latia Kenyei traieste cu sub un dolar pe zi.

In mod fericit, criza a fost solutionata recent prin in­ter­ven­tia unor mediatori re­gio­nali si internationali, in spe­cial a fos­tu­lui secretar general al ONU, Kofi Annan. Ca si in alte cazuri, solutia a fost un "acord de impartire a puterii" si, pe cale de consecinta, de control al re­sur­se­lor. Ast­fel, presedintele a ramas acelasi, lide­rul opozitiei, din alt trib, a devenit premier, iar posturile in guvern au fost impartite in egala masura. In viitor, Constitutia ar pu­tea fi amendata pentru a redistribui greu­ta­tea influentei in­­­tre ramurile puterii. Se es­ti­mea­za ca totalul costurilor cu salariile si alte beneficii pentru un guvern de 92 de ministri si ministri adjuncti ar ajunge la 5% din PIB-ul tarii. Fiecare dintre cei 40 de ministri castiga 18.000 de do­lari pe luna, fara a numara privilegiile asociate func­­­tiei. Kenienii au denumit guvernul gonflat "Cabinetul celor 40", aluzie la cea­ta lui Ali Baba.

Totusi, acesta poate parea un pret nu asa de mare de platit comparat cu cat ar fi costat destabilizarea eco­no­miei tarii, de­pen­denta de turism. Daca ne gandim la Irak, acest acord este totusi un progres, pen­tru ca cel pu­tin intelegerea a obtinut pa­cea si a oprit violentele de stra­da. In­tre­ba­rea este daca guvernul kenian, de lar­­ga coa­litie, va fi eficient, nefiind de fapt decat un mijloc de ras­platire a elitei loiale fieca­rei coalitii de forte politice, ala­turate con­junc­tural.

In fond, asa cum am vazut si in cazul Ro­maniei la in­­ce­putul perioadei de tran­zi­tie, cand "opozitia" si "pu­te­rea" erau polari­za­te si isi contestau insusi dreptul si le­gi­ti­mitatea de a exista, este dificil sa obtii imediat, dupa momentul fondator al unui nou regim democratic, un pact al elitelor si o situatie in care alternantele la gu­ver­nare sa se produca fara sincope si con­tes­tari. Gu­ver­nul renunta la putere cand o pierde prin alegeri pentru ca apreciaza ca are sanse sa le castige pe ur­ma­toa­rele, iar riscul de a nu urma regulile jocului ar ex­cede poten­tia­le­le beneficii de a incerca sa pastreze puterea.

Am depasit mineriadele, demonstratiile si actiunile pro­testatare de strada, riscu­ri­le nationalistilor gen Milo­se­vici sau cap­ca­ne­le problemelor cu vecinii (desi mai avem chestiuni frontaliere inca deschise, iar de­ma­gogii si nationalistii obtin scoruri elec­to­rale bune). Aceasta nu e putin. Dar nu e totul. Ceea ce trebuie sa se produca dupa aceasta etapa de pacificare si intrare in jocul de­mo­cratic, al carei pret pare a fi o com­plicitate a impartirii puterii, este o gu­ver­nare eficienta si asezarea raporturilor din societate pe fundamentele responsa­bi­litatii si res­pec­tu­lui legilor. Dupa impar­ti­rea puterii si pacificarea com­pe­ti­tiei politi­ce trebuie eliminate coruptia si sistemul clien­te­lar prin revigorarea si consolidarea spiritului civic si a sen­timentului servi­ciu­lui pentru binele comun. Or, acest impera­tiv nu irumpe singur pe scena publica sau la ini­tia­ti­va clasei politice, trebuie sa fie re­zultatul unei presiuni din partea societatii, ea insasi realizand necesitatea in­stau­rarii unui stat de drept.

De ce, dupa doua serii de alegeri, o noua Constitutie, legi si institutii de­mo­cra­ti­ce, Irakul se afla tot in maras­mul insta­bi­li­tatii luptelor tribale, confesionale si etni­ce? La cinci ani dupa rasturnarea lui Sad­dam, luptele de stra­da continua, iar pute­rea politica se masoara in ca­pa­ci­tatea de a mobiliza militii si a organiza violenta. Nu exista un acord politic major in privinta legilor funda­men­tale care trebuie sa gu­ver­neze comunitatea civila si niciun plan co­mun de viitor, chiar daca reprezentantii de­­mo­cratic alesi ai diferitelor factiuni isi dau binete di­mi­nea­ta in parlament. Irakul ilustreaza perceptia politicii in ter­menii lui Carl Schmitt, de despartire ireconciliabila a ta­berelor intre amici si inamici. Este po­litica definita, in termeni hegelieni, prin ne­voia negarii si a contestarii altor indi­vizi, grupuri sau state, operatiune prin care se con­fera sau se confirma propria iden­ti­ta­te. Cel ce ne­go­cia­za este perceput slab, iar perceptia puterii este cea a asu­ma­rii ei in totalitate, nu a impartirii sale. Irakul nu a depasit prima etapa a invatarii coabitarii si internalizarii de catre elitele po­litice si populatie a jocului democratic.

Reflux democratic?

Cu toate ca 60% dintre tarile lumii sunt con­siderate de­mocratii (fata de 27% in 1974), se acuza, in ultimii ani, un recul al de­mocratiei. Rusia, Venezuela, Nigeria, Thai­landa, care au deviat recent spre forme autocratice de articulare a politicii, sunt contraexemplele, pe cealalta parte a balantei, fata de Mexic, Ucraina si In­do­ne­zia, con­siderate drept exemple de "suc­cess stories". Re­for­mele democratice din Pakistan au fost date inapoi in 1999 printr-un "coup d’Etat militaire", pe fon­dul unui re­gim parlamentar democratic per­ceput drept corupt si ine­fi­cient. Acelasi lucru s-a petrecut in Nigeria in 1983 si Thailanda in 1991. Refluxul democratic ar fi insotit de emergenta si consolidarea unor alternative politice si eco­nomice: Chi­na si Rusia propun un model rival de auto­cra­tie ingemanata cu o relativa deschi­de­re eco­no­mi­ca cvasicontrolata de palierele birocratice si politice afla­te in simbioza.

Rusia a demonstrat recent ca, daca de­mocratii sunt per­ceputi de populatie ca fiind ineficienti, dupa perioada ini­tiala de entuziasm a castigarii libertatii sansele de­mo­cra­tiei sa esueze cresc exponential, iar populatia este mai inclinata spre for­mu­le de "semidemocratie" sau auto­ri­tare, daca acestea produc sentimentul pros­pe­ri­tatii, or­di­nii si redobandirii mandriei na­tio­na­le. "Democratia con­tro­lata" din Rusia are sprijinul populatiei, pentru ca pe­rioa­da Eltin a ramas in memoria colectiva drept un exemplu cras de ineficienta. Chi­na, ca si tarile bogate in petrol din Golf, de­monstreaza ca, daca regimul politic in­­chis reuseste sa genereze crestere eco­no­mica si sa coo­pe­reze international, se poate mentine, cel putin pentru o vreme.

Liberatea politica este suficienta la in­­ce­putul pe­rioa­dei de tranzitie pentru a sa­tis­face aspiratia reprimata ina­in­te pentru optiuni neconstranse, dar trebuie acom­pa­nia­ta, dupa un timp, de efecte economice (dezvoltare), so­ciale (standarde de viata) si politice (responsabilitate si integritate a celor ce ne conduc). Suntem astfel de­par­te de "sfarsitul istoriei" si victoria finala a re­gimului de­mo­cra­tic care ar aduce dupa sine implinirea visului kantian al unei "paci perpetue".

In al doilea numar al Foreign Affairs de anul acesta, Larry Diamond argumen­teaza ca intreaga comunitate democratica nu trebuie sa se concentreze pe schim­ba­rea regimurilor autocratice in democratii, ci mai curand pe o strategie graduala care sa plece de la consolidarea de­mo­cra­tica in noile regimuri, care sunt inca "de­mocratii fragile" ("at risk democra­cies"), estimate a fi 48 in pre­zent. Putem in­troduce in aceasta categorie nu numai Kenya, Irakul, dar si Romania?

Intr-adevar, daca ne uitam la numarul total al de­mo­cra­tiilor, acestea au crescut ca pondere, 121 de regimuri fiind consi­de­ra­te democratice in prezent, regimuri care gu­verneaza viata a peste 60% din popu­latia lumii (fata de 12% in 1900). In Africa subsahariana, din cele 48 de tari, 24 sunt considerate democratii, dar doar 8 dintre aces­tea democratii "partial" libe­ra­le. Totusi, trebuie tinut seama ca, pe lan­­ga regimurile democratice, de cele mai multe ori definite minimal ca democratii electorale (in tra­di­tia lui Schumpeter si Dahl), exista 58 de regimuri con­si­de­rate de Freedom House partial libere. Aces­tea sunt regimuri hibride, ambigue, defi­ni­te diferit: "democratii de fa­tada" sau "se­mi­­democratii" (S. Finer); "dictablandas" sau "democraduras" (O’Donnell si Schmit­ter), "demo­cra­tii neliberale" sau "de­mo­cra­tii deficiente" (Croissant si Mer­kel), "re­gi­muri autoritare competitive" (Levit­sky si Way), "democratii protejate" sau "de­mocratii limitate" (Mor­lino). De pilda, ter­menul de "democratie dominata" de­sem­neaza situatia in care grupuri influen­te conditio­nea­za si limiteaza autonomia de actiune, in termenii legii, a repre­zen­tan­tilor alesi. Formal, este vorba de o de­mo­cratie, dar substanta este viciata de o functionare de­fi­citara, in speta, de luarea in captivitate a unui intreg apa­rat de stat, manipulat in interesul unor grupuri (mili­tari, servicii secrete, afaceristi, actori sta­tali sau nonsta­tali externi, birocrati etc.).

Punctul ireversibilitatii

Democratiile nu stau sub semnul ire­ver­sibilitatii. Ele nu trebuie sa convinga doar o data, ci sa isi mentina atrac­tivi­ta­tea. Sprijinul populatiei pentru democratie a scazut in Rusia, Nigeria, Bangladesh, Ve­nezuela, pe fon­dul dezamagirii fata de po­liticile "democratilor" sau al aparitiei unor alternative autoritare. Intre 1950-1999, unele democratii au revenit, cel pu­tin o data, la regimuri autoritare. In cazul Ar­gentinei, pendularea intre regimuri de­mo­cratice si autoritare s-a petrecut de opt ori.

Exista teorii care realizeaza o co­ne­xiu­ne directa intre dezvoltarea economica - exprimata prin valoarea PIB pe cap de locuitor - si stabilitatea regimului politic. Aceas­ta nu inseamna ca dezvoltarea eco­nomica se in­­so­teste, in mod necesar, cu regimul democratic. Totusi, Przeworski, ba­­zandu-se pe date empirice oferite de ana­liza a 135 de tari, intr-un interval de 40 de ani, sta­bi­les­te, intr-un articol care a marcat stiinta politica, chiar o lege simi­lara cu cea din stiintele exacte: "nicio de­mo­­cra­tie care a atins nivelul de 6.000 de dolari pe cap de locuitor nu s-a in­­tors la un sistem autoritar". Pur si sim­plu, atingerea unui grad de dezvoltare eco­nomica ii face pe actorii politici sau cei ce ii influenteaza sa con­si­dere inac­cep­tabile riscurile implicate de schimba­rea re­gi­mului democratic.

PIB-ul Kenyei a atins 1.200 de dolari, iar cel al Ira­kului se situeaza la 2.900 de dolari. Nici Romania nu a depasit inca acest prag. Conform Bancii Mondiale, am avut un PIB pe cap de locuitor de 5.600 de dolari in 2006. Inseamna aceas­ta ca riscurile derapajului nu sunt de­pa­si­te pentru totdeauna? Ce putem spune de­spre sta­bi­litatea regimului, va ramane en place, cu toate de­fec­te­le lui, sau putem spera ca se va autoregla in timp? Li­ber­tatile politice si democratia reprezentativa sunt vidate de credibilitate daca indivizii nu au suficiente resurse sa isi satisfaca ne­voile sociale. Acesta este si motivul pen­­tru care, in celebrul sau discurs de­spre Starea natiunii din 1941, Roosevelt a invocat printre cele patru libertati de­mo­cra­tice fundamentale si "freedom from want". In Ro­mania, standardul de viata se imbunatateste treptat, dar progresele eco­no­mice nu sunt insotite de cele pe fron­tul statului de drept: legile trebuie aplicate fara dis­cri­mi­nare si privilegii, asa cum o cere si articolul 16 din Con­stitutia Ro­ma­niei. Nu conteaza numai atingerea punc­tului ireversibilitatii, ci si modul in care se articu­lea­za relatiile intre guvernati si gu­ver­nanti in noile so­cie­tati democratice (as­pec­tul calitativ).

Dupa 20 de ani: democratia privilegiilor

Anul viitor se vor implini 20 de ani de la schimbarea regimului comunist si in­­ce­pu­tul tranzitiei in Romania. Par­ticu­la­ri­ta­tea marcanta, fata de alte tranzitii, a fost con­­tex­tul integrarii euroatlan­tice. Sa ne gan­dim doar ce san­sa am avut cu absorbtia in­­­tr-o Europa prospera si cu nevoie de forta de munca a migratiei din Romania. Altfel, pre­siunea sociala dupa valul de dis­po­nibilizari si somaj, de la inceputul anilor ’90, ar fi reverberat unde de soc in in­te­rior. Fata de alte tari in tranzitie, am avut sansa geo­gra­fica si istorica a unor pre­siuni pozitive date de per­spec­tiva inte­gra­rii in UE si aderarii la NATO pentru mo­de­larea legislativa si in­­su­sirea formelor de­mo­cra­tice. A atins Romania punctul in care pro­cesul de democratizare devine irever­si­bil? Cel mai probabil, da, daca luam in calcul unii indicatori eco­no­mici interni si contextul euro­pean stimulator, care ne di­fe­rentiaza de alte cazuri de tran­zitii recen­te. Ce nu am trecut insa este punctul pes­te care ne putem articula ca o societate su­perficial de­mo­cra­tica, in care nici eli­te­le, nici populatia nu incurajeaza o demo­cra­tie efectiva prin ade­rare profunda la va­lo­rile fun­damentale democratice.

Nu mai riscam acum intoarcerea la un re­gim opresiv. Ris­­cam insa sa ramanem blocati intr-o stare de sus­pen­da­re, pen­du­land in anticamera unei democratii efec­ti­ve, profunde, nu numai institutionale, de fatada. Analistii in economie politica dis­ting categoria "stat pradator" (dis­tinc­ta de cea de "bandit stationar"). Acesta este o clep­to­cra­­tie care nu este preocupata pri­mor­dial de crearea de bu­nuri publice, creand in timp o societate la fel: masura suc­­­cesului este data de felul in care devii influent prin scheme exploatand privilegii si manipuland puterea si le­gi­le pentru be­ne­ficiul personal sau de grup. Ca norma ge­­nerala, un astfel de comportament nu nu­mai ca nu este sanctionat in Romania, ci este consacrat si legitimat prin admi­ra­tia pentru acest fel de reusita si cautionat de com­plicitatea activa sau pasiva a unei intregi comunitati. Prac­tica democratiei pri­vilegiilor submineaza perspec­ti­ve­le in­stau­rarii unei democratii reale.

Marja de discretionar si arbitrar nu este comparabila cu cea din regimurile dic­tatoriale, desigur. Nivelul de so­fis­ticare a ipocriziei nu depaseste insa situatia din co­mu­nism, in care stiam cu totii ca planul cincinal nu este de­pa­­sit dupa doi ani, Par­ti­dul nu este adorat, dar pre­tin­deam a cre­de in miturile oficiale. In postcomunism, ace­­lasi regim de faire semblant: ne fa­cem ca nu stim, dar stim cu totii ca stim ca politicul creeaza avantaje clien­te­lei, ca justitia nu e dreapta si independenta intot­deauna, ca afacerile sunt facilitate de apar­­tenente la retele de com­­plicitati. Un astfel de regim nu este hibrid, optiunea de­­­mocratica fiind clara la nivelul infra­struc­tu­rii insti­tu­tio­nale. Dar este un regim de­mo­cratic neimplinit, neter­mi­nat, pe care il putem linistit numi o democratie defor­ma­ta sau pervertita: formele exista, dar practicile ies frecvent din cadrele fixate. Oponentii puterii nu dispar in inchisori sau mor subit, dar li se comanda procese controlate po­li­tic. Alegerile nu sunt viciate prin fabricare de voturi, ci prin falsificarea in­formatiilor prin intermediul unei prese controlate. Succesul in afaceri nu mai de­pinde de faptul ca esti din partidul unic, dar nu depinde preponderent nici de spi­ri­tul intreprinzator si asumarea de riscuri reale, ci mai curand de apartenenta la un grup de interese. Nu mai exista monopolul puterii, dar cei cu putere se in­­frup­ta din resursele statului sub forma de privilegii cva­si­le­gale. Cu alte cuvinte, este o de­mo­cra­tie a privilegiilor.

In Romania, aceasta vine pe fondul per­vertirii rela­tii­lor interumane, generalizarii minciunii si al neincrederii in semeni si institutii din l’Ancien Régime. Sistemul de pri­vi­le­gii ajunsese sa fie natural in pe­rioa­da comunista (asa cum a fost de altfel si in timpul democratiei interbelice). Se crease un sistem bazat pe eforturi solitare de des­cur­­ca­re si supravietuire individuala. Exis­ta o retea de de­pen­den­te care te lega de alte persoane, dar in mod instru­men­tal, in sensul primitiv al darului la care asteptai reci­pro­citate. Era o retea informala care genera avantaje si be­ne­ficii mutuale, intr-un troc al carui scop era men­ti­ne­rea de privi­le­gii si derogari de la legi. Un sistem care s-a perpetuat din reflex de conservare fireasca in noul regim de­mocratic, prin su­pra­punerea parazitara pe un alt nu­cleu de legi si institutii, dar cu acelasi efect: crea­rea de "scurtaturi" si privilegii prin ma­nipularea legilor.

Este democratia, in fond, un pact al eli­te­lor, o in­­te­le­ge­re la varf sau reflecta si iz­vo­raste din aspiratiile si orien­tarile ge­ne­rale ale populatiei, fiind un regim dorit de cetateni? Probabil, pentru instaurarea de­mo­cratiei, lucru­ri­le trebuie privite atat as­cendent, cat si descendent, de­mo­cratia fiind un obiect al asteptarilor si aspiratiilor. Este clar ca, pentru a rezista, un regim de­mo­cratic are nevoie de adeziunea popu­latiei si responsabilitatea guvernan­ti­lor nu numai la nivelul formal, institutional, ci si fata de va­lorile, principiile si practicile pro­fund democratice. Avem fara indoiala o de­mocratie institutionala, dar nu avem in­­­ca una efectiva si eficienta.

Noile generatii nu mai au nicio ex­pe­rien­ta a fostului regim, nu mai exista o in­­te­legere comuna directa si au­to­mata a tre­cu­tului recent. Cum ne structuram ca so­cie­tate acum va influenta prin perpe­tua­rea si reproducerea sis­te­mului articularea pe termen lung a comunitatii politice. Pu­tem fi si ramane o democratie, dar una contorsionata pana la deformarea funda­men­tului axiologic. Cazurile Kenyei si Ira­ku­lui au, desigur, particularitatile lor mul­tiple ce le disting de traseul postcomunist al Romaniei. Totusi, ne invata, in dimen­siune comparativa, lucruri importante: co­rup­tia, nepotismul, retelele paralele de "des­curcare" si scur­taturi, grupurile de inte­rese operand prin capturarea insti­tu­tii­lor statului si resurselor nationale, compli­ci­tatea vi­novata intre economic si politic, binecuvantata de justi­tie, erodeaza (asa cum au facut-o si cu regimurile comu­nis­te), denatureaza si pot deturna sisteme de­mocratice ce nu se pot consolida in atare conditii, exhiband vulnera­bi­litati cro­ni­ce si creand spatiu pentru reversi­bili­ta­tea unor procese ce raman epidermice din cauza vidarii sub­stan­tei prin dena­tu­rare.

Mai mult, ne arata ca o logica politica a confruntarii si in­stinctul nestavilit al mo­no­polului puterii conduc spre o lupta de gherila politica perpetua, risipitoare de energii si resurse, care este contraproduc­tiva si discrediteaza de­mo­cratia. Combati­vi­tatea nu este canalizata spre compe­ti­tia benigna pentru aplicarea de politici pu­bli­ce, ci spre tur­niruri politice intre palcuri raz­lete de centre de putere lup­tand cu armele mercenarilor naimiti, carora nu le pasa ca bataliile lor parjolesc tara in nu­mele careia sus­tin ca lupta.

Mobutu Sese Seko, dictatorul din Zair, ar fi declarat: "Nu construi niciodata dru­muri, asta i-ar putea face pe dusmanii tai sa ajunga mai repede in capitala". Sfa­­tul sau pentru alti dictatori este re­ve­la­tor: cand totul este subordonat luptei poli­ti­ce si ancorarii la putere, sta­tul este folosit pentru mentinerea privilegiilor celor putini, si nu pus in serviciul binelui comun si al celor multi.

Democratia efectiva si eficienta

Politica este, oriunde in lume, o con­frun­tare pentru pu­tere si influenta si un mijloc de recompensare a fi­de­li­lor. Dar nu tre­buie sa fie exclusiv sau predominant re­du­sa numai la asta. Este important pentru instaurarea de­mocratiei sa inveti sa im­­parti puterea, dar nu este su­fi­cient pentru a mentine acest regim. Kenya si Irakul ne arata ce riscuri de etapa am depasit, dar ar trebui sa ne incite si sa mergem mai de­parte. Pasul calitativ superior este sa faci regimul democratic eficient si efectiv. Alt­fel, poti sa intri in crize politice precum cele din anii ’70 din America Latina sau cele periodice din Africa. Este timpul ca liderii politici sa realizeze ca politica este despre re­zul­ta­te, nu aparente. Daca, la in­­ce­putul periodei de tranzi­tie, reprezen­ta­rea diferitelor opinii prevala in fata efi­cien­tei, dupa 5 cicluri electorale, 3 alternante la guvernare si aparitia unei noi generatii crescute in tranzitie, perioda tur­nirurilor contestatare si inclestarilor aparent eroice si epo­peice, dar retorice si reciproc anihi­la­toare trebuie sa lase locul preocuparii centrale pentru actul de guver­nare.

Nimic nu se va schimba, atata timp cat ce­tatenii vor con­sidera tolerabile masina­tiu­­nile politice, sistemul de pri­vilegii si fa­vo­ritisme. Atata timp cat se vor amuza la tur­ni­rurile politice televizate din care nu rezulta nimic in afara de invective si gon­flarea ego-urilor. Atata timp cat nu vor pune presiune si nu ii vor considera pe gu­vernanti res­ponsabili, nu numai in timpul scrutinurilor. Atata timp cat nu le vor cere sa petreaca mai mult timp cu imple­men­tarea de politici publice spre binele comun si mai deloc pe rolul de clovni ai regilor media, ei insisi actori in sce­neta politica. Poate si aceasta va lua timp, asa cum si pri­ma etapa a instituirii si functionarii insti­tu­tiilor de­moc­ra­tice a necesitat: cetatenii vor deveni treptat mai auto­nomi material si independenti intelectual si vor valoriza mai mult corectitudinea, echitatea si capa­ci­tatea de a ge­nera mai multa prosperitate si dreptate. Partidele politice sunt, in fond, animale adaptabile, care raspund schim­ba­ri­lor din societate pentru a supravietui po­litic. Ajungerea la varsta maturitatii poli­ti­ce, definita prin dobandirea dreptului de vot, a unei generatii fara experienta trecu­tu­lui comunist si cu alte nazuinte nu mai poate trece igno­rata mult timp de partide. Dar, pentru ca elita politica sa se schim­be, trebuie sa perceapa, dinspre socie­ta­te, sem­nale clare ale unor noi standarde de asteptari si cerinte ce merg dincolo de supravietuirea fizica, amuzament sau sa­tisfactia dobandirii libertatii de exprimare. Dupa ce am evitat capcanele esecului de­mocratic, in primii ani ai tran­zitiei, acum tre­buie sa surmontam riscurile deformarii democratiei prin impamantenirea unei logici pervertite si contorsionate a raportu­ri­lor dintre politic si societate, pre­cum si in interiorul comunitatii. Rezultatul ar fi o de­mo­­cra­tie eficienta si efectiva, in locul unei democratii a pri­vi­le­gii­lor.
www.romaniacurata.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus