Stiri de ultima ora

Români din umbră. Benjamin Fundoianu, poetul care a refuzat eliberarea de la Auschwitz pentru sora sa

Români din umbră. Benjamin Fundoianu, poetul care a refuzat eliberarea de la Auschwitz pentru sora sa
Cultura
Benjamin Fundoianu (14 noiembrie 1898- 2 octombrie 1944) , alături de sora sa, Lina                                   FOTO: artnet.com

Serialul „Români din umbră” continuă cu unul dintre cei mai apreciaţi poeţi în Franţa şi un promotor al literaturii române în spaţiul francofon, Benjamin Fundoianu, care a dus o viaţă în care dominantele au fost creaţia şi discuţiile  cu gânditorii cei mai de seamă adunaţi în Paris. Totuşi, destinul său avea să fie unul crunt, dar asumat, căci Fundoianu avea să sfârşească gazat de către nazişti, deşi ar fi putut scăpa.

Pe 14 noiembrie 1898 se năştea, la Iaşi, Benjamin Wexler, fiul comerciantului Isaac şi al Adelei Wexler. Mai târziu, acesta avea să devină Benjamin Fundoianu, iar mai apoi, Fondane.

În alegerea acestui pseudonim, tânărul Benjamin a fost inspirat de moşia Fundoaia, aflată în apropiere, şi unde bunicul său, pe linie parternă, fusese arendaş.

A urmat cursurile Şcolii de Băieţi "Trei Ierarhi", apoi cursul gimnazial la Liceul „Alexandru cel Bun", continuând la Liceul National. Tânărul Benjamin era deja puternic atras de literatură, dovada fiind că, mai târziu, când s-a înscris la Facultatea de Drept, nu şi-a dat licenţa fiind atras de viaţa literară a Capitalei de atunci.

Îndrăgostit, repetent şi publicist

Deşi pare incredibil, Fundoianu avea să aibă parte de noroc în debutul literar în urma unui ghinion şcolar: la 12 ani se îndrăgosteşte, atât de rău, încât îşi pierde concentrarea la ore, după o perioadă, rămânând repetent pentru doi ani de zile.  Totuşi, în această perioadă în care stă acasă, între 1914-1916 se va petrece debutul său în publicistică.

Atracţia sa pentru literatură devine evidentă şi pentru ceilalţi, din momentul în care, tânărul Benjamin, în vârstă de 14 ani, publică, sub pseudonnimul I.G. Ofir, creaţii care sunt de fapt traduceri din opera lui Iacob Groper pe care tânărul Benjamin îl întâlneşte în 1911 şi care îi devine un fel de mentor după cum scria chiar el.

„Aveam nevoie de un părinte, de o tradiţie, de o ereditate. Atunci a intervenit Groper”, mărturisea Benjamin Fundoianu.

De asemenea, în deschiderea volumului „Privelişti”, Paul Daniel, cumnat al poetului (soţul surorii mai mici a lui Fundoianu, Rodica), povesteşte că la această vârstă, poetul  tradusese deja foarte mult din operele unora dintre cei mai mari scriitori universali, precum Baudelaire, Verlaine, Mallarme, Rimbaud, Musset, Goethe sau Petofi.

Propriu-zis, debutul său literar are loc în 1914,  când publică în revista de orientare simbolistă şi modernistă „Viaţa nouă”, editată de Ovid Densuşianu. De asemenea, în revista „Valuri” de la Iaşi, publică sonetul „Dorm Florile”.

Activitatea tânărului Fundoianu devenea una dublă: pe de o parte, începea să se remarce ca poet, iar pe de altă parte, era un jurnalist care scria pentru o serie de publicaţii evreieşti, precum Hatikvah sau Lumea Evree.

                                                                                              Potretul lui Fundoianu, de Man Ray

Poetul s-a apropiat, printre alţii, şi de scriitorul şi publicistul sionist, Avram Leib Zissu care a fondat ziarul „Mântuirea” şi care a părăsit Iaşiul în favoarea Bucureştiului, în 1919, moment în care a fost urmat imediat de Fundoianu care a devenit un contributor permanent al publicaţiei.

De asemenea, începând cu 1920, Fundoianu scrie constant în  publicaţii precum „Adevărul”, „Cuvântul liber”, „Rampa”, „Lumea evree”  poeme ca Psalmul leprosului, Monologul lui Baltazar, Sinaia, iar din 1921, scrie şi o serie de articole şi cronici dedicate scriitorilor.

Printre cei care îi recunosc talentul, dar şi personalitatea sa deosebită, este Gala Galaction care îl elogiază înt-un articol din „Adevărul literar şi artistic”.

„Acest Veniamin e un scriitor care nu seamănă cu toată lumea. Nimic nu e convenţional, nimic clişeu în vagabondările lui prin lumea gândurilor şi a cărţilor”, scria Gala Galaction despre Fundoianu.

În vizită la închisoare, la Arghezi

Totuşi, dacă ar fi fost să aleagă omul de la care să audă astfel de cuvinte, Fundoianu l-ar fi ales cel mai probabil pe Tudor Arghezi a cărui creaţie i se părea impecabilă şi pe care îl admira nespus de mult. Din păcate însă, acesta din urmă nu aprecia aceste sentimente de admiraţie.

În 1918, poetul Tudor Arghezi era închis, altături de alţi 11 ziarişti şi scriitori, la penitenciarul Văcăreşti, sub acuza de trădare, pentru că ar fi colaborat cu autorităţile germane de ocupaţie. Fundoianu îl admira pe Arghezi, dovada fiind că, în 1925, îi aduce un omagiu în presă, scriind despre volumul său „Cuvinte potrivite”.

Însă când cei doi au ajuns faţă în faţă, Arghezi (foto: dreapta) nu l-a plăcut pe tânărul poet şi jurnalist, dedicându-i mai apoi rânduri aspre, în ciuda adeziunii spirituale totale al lui Fundoianu la poetul florilor de mucigai şi la creaţia sa, o adeziune devenită aproape cult.

Ovid S. Crohmălniceanu reproduce în „Literatura română între cele două războaie mondiale”, o parte dintre aceste rânduri.

„Şi miercuri, o vizită cumplită. Un tânăr cu pleoapele înnodate de o uşoară conjunctivită, care-i pune în jurul ochilor două cercuri de jumări. Faţa leproasă, păr mare, unsuros, de culoare dubioasă, dat pe ceafă. Din când în când, floaca frontală se lasă pe ochi ca o perdea...”, scria Arghezi despre tânărul său admirator.

O totală antiteză faţă de cuvintele pe care Fundoianu le scria în august 1921, cu gândul la poetul florilor de mucigai, în „Rampa”.

„...omul acesta făcea din orice atingea cu mintea aur. Principe de artă, bătea orişice cuvânt cu efigia lui. Avea spontan pentru fiecare lucru atâtea imagini, câte frunze spontane are un copac. Dar dacă spontan înseamnă, pe lângă lipsă de premeditare, simplitate anostă, cuvântul spontan al lui Arghezi nu e spontan. Are prea multă cizelură, culoare, lumină şi sunet.”

În Franţa, unul dintre prietenii lui Fundoianu avea să fie filosoful Emil Cioran care povesteşte că acesta i-a arătat portretul caricatural pe care Arghezi i-l făcuse. Cioran fusese uimit că, în ciuda faptului că era un portret odios, Fondane i-l arătase totuşi, nepărând deranjat. Poate acesta era semnul că admiraţia tânărului Benjamin pentru Arghezi ajunsese în stadiul de adulaţie.  

„ Mi-a dat să citesc un articol abject scris împotriva lui de Tudor Arghezi, poet mare şi mai mare pamfletar, aflat pe atunci în puşcărie pe motive politice. Fondane, foarte tânăr, l-a căutat să-i ia nu ştiu ce interviu. Drept răsplată, Arghezi şi-a permis să-i facă un portret caricatural, cu un conţinut atât de josnic, încât niciodată n-am putut înţelege cum de-a putut Fondane să mi-l arate. Avea, însă, astfel de detaşări.”, scria Cioran despre cei doi.

Regretele lui Arghezi

Totuşi, mai târziu, Arghezi avea să încerce să îşi răscumpere greşeala, prin texte dedicate acestuia, însă mult prea târziu, la un an distanţă după ce Fundoianu se stinsese într-o cameră de gazare, la Auschwitz. Poetul florilor de mucigai vorbeşte în rândurile scrise pentru cel care îi era cel mai înfocat admirator, despre ghinionul său de a fi evreu, în ciuda „complexităţii sale sufleteşti inoportunniste, necomerciale şi de o demnitate dureroasă”.

 „O imensă părere de rău, pentru că uneori n-am fost destul de atent cu suava lui grijă de mine, mă crispează şi-mi dă o durere de nelocuit”, scria Arghezi în memoria lui Fundoianu, cel care îl apărase de atacurile Academiei şi Universităţii

Plecarea în Franţa

Deşi se bucură de simpatia multor scriitori, din cauza originilor sale evreieşti, este luat în vizor de huliganii antisemiţi care îl ridiculizează şi îl resping. Această atmosferă îl va face pe Fundoianu să emigreze în Franţa, în iara anului 1923, la 25 de ani. În acelaşi an, sora sa, Lina, alături de soţul ei, Armand Pascal, regizor de teatru şi film, vor sosi şi ei la Paris.

În Franţa, va lucra în imprimeriile lui Remy de Gourmont şi chiar la studiourile Paramount. De asemenea, Fundoianu se va angaja la societatea „Abeille”, cu ajutorul lui Ilarie Voronca, unde o va întâlni şi pe viitoarea lui soţie, Genviève Tissier. La nuntă, celor doi aveau să le fie martori Lev Şestov şi Constantin Brâncuşi.        

                                                                            Soţia lui Benjamin Fundoianu  (Foto:https://fondane.net

În 1924 îl întâlneşte pe filosoful rus Lev Şestov, întâlnire care se va dovedi crucială pentru evoluţia sa ca intelectual. Fundoianu va creea pe fundalul existenţialismului şestovian, „Rimbaud le voyou ”(Rimbaud vântură-lume), cel  mai mare succes al său cât a fost în viaţă.

15 ani mai târziu, în 1939,  datorită activităţii febrile de scriitor, eseist şi publicist, pe care o va desfăşura în Paris, precum şi a celei de regizor la Paramount, Benjamin Fundoianu obţine cetăţenia franceză sub numele de Benjamin Fondane.

Filmul pierdut al lui Fondane

Un alt aspect de care Fondane a fost pasionat a fost şi cinematografia. În 1936, acesta a regizat un film, singurul despre care se ştie că ar fi realizat doar de el, „Tararira”, filmat în Buenos Aires, cu ajutorul cvartetului Aguilar, celebru la nivel mondial în epocă

„Dacă aş fi liber, cu adevărat liber, aş turna un film absurd, despre un lucru absurd, pentru a-mi satisface gustul absurd pentru libertate”, spune Fondane în legătură cu acest subiect.

În 1930, pictorul suprarealist Victor Brauner a pictat mai multe portrete de-ale compatrioţilor săi, precum cele ale lui Saşa Pană, sau Ilarie Voronca, ajungând să îl picteze şi pe Benjamin Fondane. Acesta apare, în viziunea lui Brauner, ca un cap gigantic decapitat, cu sângele care curge din gât, din gură şi din ochiul stâng. De asemenea, renumitul fotograf american Man Ray i-a făcut o poză în care poetul apare încă o dată decapitat, ţinându-şi încă un cap în mâini, care priveşte spre cameră.

Într-un fel, se poate spune că cele două portrete ale lui Benjamin Fondane au fost profetice, în sensul că nu avea să moară de bătrâneţe, dar şi în sensul violenţei cu care avea să se stingă. 

O moarte împărţită la doi 

În 1940, guvernul de la Vichy stabileşte statutul evreilor prin care aceştia nu mai au dreptul de a participa la viaţa publică. Fondane refuză vehement această decizie şi continuă să îşi publice articolele sub numele real. Mai mult, acesta pare să ignore orice avertisment din partea autorităţilor, fără să poarte steaua galbenă pe braţ şi aşteptând sfârşitul ororilor germane.

„ Îmi amintesc cu precizie cum, în timpul uneia dintre primele mele vizite, după ce a enumerat tarele abisale ale lui Hitler, mi-a descris cu o intuiţie vizionară prăbuşirea Germaniei – şi cu asemenea detalii, încât am crezut că asist la un delir. Era doar un proces verbal anticipat”, scria Cioran  în „Exerciţii de admiraţie”, despre Fondane.

 La scurt timp, este mobilizat în armata franceză, în Regimentul de Infanterie nr. 216 la Saint Assise, în Seine-et-Marne. În timpul ofensivei germane din luna iunie, este capturat, pentru ca mai apoi să evadeze.

Va fi demobilizat din motive de sănătate, în luna septembrie a aceluiaşi ani, fiind internat la spitalul Val de Grace, cu ulcer la stomac.  

Între 1941 şi 1944 rămâne la domiciliul său din Paris unde trăieşte alături de soţia sa, Geneviève, şi sora sa, Lina. În această perioadă are o intensă activitate poetică.

Pe 7 martie 1944, Fondane şi sora sa sunt arestaţi de poliţie, ţinuţi în arest la Prefectura Poliţiei din Paris, iar mai apoi, transferaţi la Drancy.

Într-o scrisoare adresată soţiei, poetul cere ca opera lui să fie publicată sub titlul de „Le Mal de fantomes”.  

Pe 30 mai, cei doi fraţi români sunt deportaţi la Auschwitz, iar Geneviève îl anunţă imediat pe unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai poetului, Ştefan Lupaşcu, dar şi pe Cioran. Cei trei merg împreună la poliţie, unde soţia lui Fondane îi obţine aprobarea de eliberare, dovedind cu acte că este căsătorit cu o ariană. Cât despre Lina, aceasta nu era cetăţeancă franceză, aşa că, pentru ea, nu se putea face nimic.

Benjamin Fundoianu refuză eliberarea fără sora sa, fiind gazat în octombrie 1944. Astăzi, poemul lui Fondane întâmpină vizitatorii în memorialul Holocaustului Yad Vashem.

„Amintiţi-vă doar că am fost nevinovat şi că, întocmai ca şi voi, muritorii acelor zile
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus