Stiri de ultima ora

PORTRET Singurul moment în care actriţa Olga Tudorache şi-a uitat replica. „Ea era deja la spital şi publicul încă mai aplauda“

PORTRET Singurul moment în care actriţa Olga Tudorache şi-a
uitat replica. „Ea era deja la spital şi publicul încă mai aplauda“
Cultura
Olga Tudorache                                                                                                             FOTO: Florin Buliga

Olga Tudorache s-a dedicat în totalitate scenei. A iubit fiecare rol – fără discriminare, fără clasamente, fără mofturi – şi a jucat până când a simţit că personajul său este desăvârşit. Singurul moment delicat din carieră a venit abia în 2012, când marea actriţă a suferit un accident vascular şi a trebuit să fie transportată la spital. Fidel, publicul său a rămas în sală şi a aplaudat-o zeci de minute, în semn de susţinere.

Imaginaţi-vă o sală de teatru în care lumea aplaudă puternic vreme de 20 de minute, când pe scenă nu mai e niciun actor. Nu e chemarea repetată la rampă a actorilor la final de spectacol, căci momentul se petrece în mijlocul unuia. Nu este vorba nici despre vreo scenă dintr-un roman absurd sau vreo metaforă pentru teatru. Este pur şi simplu un moment de sprijin moral oferit de spectatorii aflaţi într-una dintre sălile Teatrului Metropolis, într-o seară de aprilie, în 2012. Tocmai a fost întrerupt spectacolul „Peşte cu mazăre“ de Ana-Maria Bamberger, în regia Olgăi Tudorache – atunci în vârstă de 83 de ani –, cu ea şi Tamara Creţulescu în distribuţie. Sunt deja opt ani de când joacă împreună acest spectacol, dar astă-seară ciclul s-a întrerupt. Marea doamnă a teatrului românesc tocmai a suferit un accident vascular cerebral în faţa publicului. Şi-a uitat replica şi şi-a întrebat partenera de scenă: „Cine eşti?“, „Unde suntem?“.

„Eu încercam să-mi dau seama în ce situaţie e. Am crezut, pe moment, că a uitat textul, am încercat să improvizez, am văzut că ­într-adevăr se întâmpla ceva. Cei din culise au chemat salvarea imediat. Ne-am cerut scuze şi am ieşit… Ce m-a impresionat atunci e că acel public – care ar fi trebuit să se simtă frustrat că nu a văzut spectacolul până la capăt, că plătise biletele – a înţeles că i s-a făcut rău doamnei Olga şi a aplaudat timp de 20 de minute. Ea era deja la spital şi publicul încă mai aplauda“, povestea actriţa Tamara Creţulescu în emisiunea „Interviuri (ne)convenţionale“ de la Canal 33.

Acolo, la Metropolis, Olga Tudorache îşi avea publicul său fidel, oameni care veneau poate pentru a treia oară s-o vadă în acelaşi spectacol. „Erau oameni care o ştiau din «Regina Mamă». Publicul ştia spectacolul şi venea să o venereze în ­continuare“, adăuga Creţulescu. Olga Tudorache suferise un accident vascular tranzitoriu, în urma căruia nu au apărut alte complicaţii. Totuşi, a fost un semnal de alarmă pentru actriţă care, un an mai târziu, se retrăgea din viaţa publică.

Tamara Creţulescu şi Olga Tudorache, în „Peşte cu mazăre“ (Foto: Sorin Radu)

S-au împlinit doi ani de când Olga Tudorache s-a stins din viaţă – în toamna lui 2017, în urma unui alt accident vascular cerebral, când medicii nu au mai reuşit s-o stabilizeze. În acele zile devenea mai vizibil ca nicicând un val de admiraţie pentru o doamnă aprigă doar la prima vedere, care văzuse în faţa ochilor doar actoria, care te dădea gata cu umorul său dezlănţuit mereu cu o expresie serioasă şi care şi-a iubit studenţii atât de tare, încât mulţi au ajuns să o numească „mamă“.

A chemat-o Maria până la vârsta de 1 an

Încă din timpul facultăţii, Olga Tudorache (foto: dreapta) îşi dorise cu patos un singur lucru: să mănânce scena cu pâine dacă era posibil. Totuşi, să devină actriţă n-a fost planul ei iniţial. Se visase aviatoare – ca tatăl ei – şi medic chirurg. 

„N-am mai devenit aviator, pentru că tatăl meu a murit când aveam eu 10 ani, în accident de avion. Deci s-a terminat cu aviaţia“.

Copilăria Olgăi Tudorache pare desprinsă din cinematografia lui Tarkovski. Născută în comuna Oituz, judeţul Bacău, pe 11 octombrie 1929, Olga Tudorache s-a numit în primul an al vieţii Maria, pentru ca apoi să primească numele de Olga, după naşa ei. A trăit în casa parohială a bisericii din comună, pe care o construise chiar bunicul din partea tatălui, preotul Ion Tudorache. În cimitirul în care odihnesc eroii din Primul Război Mondial, lângă gardul bisericii, avea să apară prea devreme o cruce neagră din fier forjat pe care se poate citi: „Pilot Eusebiu Tudorache“. Tatăl Olgăi avea 35 de ani când a murit. „Draga mea mamă a trăit până la 91 de ani“, completa, cu amărăciune, actriţa, povestind despre acest episod care, conform Tamarei Creţulescu, s-a petrecut când avionul pilotat de tată „a încălecat“ crucea bisericii. 

De fiecare dată când Eusebiu Tudorache îşi începea un zbor, cobora uşor în dreptul balconului lor, de unde micuţa Olga şi mama ei îi făceau cu mâna. În ziua în care s-a întâmplat accidentul, la balcon a ieşit doar copilul, iar mama, dintr-un motiv necunoscut, a rămas în casă. „A rămas cu această supărare: de ce n-a ieşit mămica ei să facă cu mâna atunci“, completa, în acelaşi interviu, Tamara Creţulescu. Dar supărarea ei nu implica şi o învinuire a mamei, fiind pur şi simplu o amărăciune pentru că lucrurile se suprapuseseră astfel.

La scurt timp, când ţara a fost lovită de război, Olga Tudorache a fugit împreună cu mama sa la Iaşi, la o mănăstire, unde a făcut şi şcoala. Avea să studieze canto, ­pian şi balet, toate din dorinţa mamei, dar şi echitaţie – din proprie voinţă.

„Secunda care  ne-a dăruit-o pe marea Olga Tudorache“

După război, s-au mutat la Bucureşti. Mama sa, care a fost învăţătoare şi, ulterior, profesoară de limba română, a ajuns directoare la o şcoală din Tunari. Ani mai târziu, când venea împreună cu Creţulescu la Teatrul Metropolis, îi spunea uneori: „Uite, aici era şcoala în care am învăţat, iar eu stăteam într-o căsuţă lipită de ea“. Cum a ajuns Olga ­Tudorache să dea la actorie? A fost vorba de o simplă secundă, în urma unei combinaţii între curiozitatea ei şi o conjunctură exterioară: faptul că la canto, unde venise să dea examen, era coadă. „Erau două uşi, canto şi teatru. La canto era coadă, multă lume, şi ea a zis: «Să intru puţin la teatru, să văd ce e aici». Asta a fost secunda care ne-a dăruit-o pe marea Olga Tudorache“, explica, în aceeaşi emisiune, Creţulescu.

A intrat în Institutul de Teatru cu „un accent înfiorător moldovenesc, proaspăt descălecată din Moldova“. A ajuns în clasa lui Moni Ghelerter şi a Mărioarei Voiculescu, aceasta din urmă fiind cea care a scos din ea accentul „cu cleştele“. Probabil că în profesoara Olga Tudorache de ani mai târziu ­s-au regăsit şi personalităţile şi învăţăturile mamei, dar şi ale Mărioarei Voiculescu care i-a fost cea mai dragă dintre profesori, pentru că era o „inefabilă îmbinare de graţie, sobrietate, prestanţă, forţă“, după cum explica chiar ea, citată de „Ziarul Metropolis“. Profesoara Voiculescu a avut grijă să o ghideze în primii ani la institut, fiind dură, dar întotdeauna dreaptă. 

„Ce exerciţii mi-a prescris, Doamne! Stăteam pe spate cu un teanc de cărţi pe plex şi recitam de dimineaţă până seara, «nemărginită mare!», şi monologul Doamnei Clara din «Vlaicu vodă», până când emisia mişca vizibil cărţile“, îşi amintea actriţa pentru aceeaşi publicaţie.

„Vino încoace, că ţi-e sete!“

În anul trei de facultate, din 40 de studenţi au mai rămas doar ea, Radu Dunăreanu şi încă o colegă. Toţi trei au ajuns pe mâna lui Radu Bălţăţeanu, un profesor de care Olga Tudorache a fost „absolut îndrăgostită“. Îi aştepta pe studenţi în fiecare dimineaţă în faţa clasei şi-i întreba pe fiecare: „Eşti odihnit? Poţi lucra?“. Replici care făceau să îi crape obrazul de ruşine Olgăi, după cum povestea actriţa într-un interviu acordat Radio România. De mic copil, Olga avea probleme cu trezitul de dimineaţă – un chin! – aşa că, într-o zi, inevitabilul s-a produs: a întârziat la curs. 

De ruşine, n-a mai venit la institut, dar a mers la cantina Teatrului Naţional să mănânce de prânz. Acolo a dat peste domnul Băltăţeanu şi-a înlemnit: „Am vrut să fug, pe urmă mi-a fost ruşine şi să fug, şi să rămân. ­Şi-am zis: «Gata, mă duc la el»“. A început să-şi ceară scuze, dar Bălţăţeanu a luat-o prin surprindere: „Mi-a zis: «Du-te, nu vreau să te mai văd!». După care m-a ­luat de guler şi mi-a spus: «Vino, că aici e curent». Şi m-a băgat înăuntru“. 

Cu altă ocazie, la o repetiţie, Olga s-a oprit să-i spună profesorului că îi este sete. A trimis-o să bea apă în repetate rânduri, dar apa nu a curs toată ziua, aşa că la final de program, când au ieşit împreună de la institut, la vederea unei cofetării, el i-a spus: „Vino încoace, că ţi-e sete!“. I-a cumpărat o prăjitură – să aibă după ce bea apă. A lăsat-o acolo cu apa şi desertul în faţă şi a plecat. Genul ăsta de generozitate seacă – fără înflorituri, vorba aceea – avea să o caracterizeze ani mai târziu şi pe ea. Profesoara Olga Tudorache avea să-şi facă elevii să se ataşeze de ea fără să încerce prea tare, o replică simplă la timpul potrivit fiind suficientă. 

Nu accepta să i se spună că a fost genială pe scenă

Olga Tudorache a absolvit IATC în 1951, debutul său având loc în acelaşi an, pe scena Teatrului Tineretului din Bucureşti, în spectacolul „Dealul vrăbiilor“ de Simukov. Au urmat şase decenii pe scenă, Olga luând teatrele la rând: Tineretului, Naţionalul din Craiova, Nottara, Teatrul din Brăila, Naţionalul din Bucureşti, Giuleşti, Odeon şi Metropolis. La patru ani de la debutul pe scenă, primea şi primul său rol ­într-un film, „Directorul nostru“, în regia lui Jean Georgescu. Totuşi, deşi a făcut o serie de roluri în cinematografia românească, colaborând cu regizori precum Lucian Pintilie şi Mircea Daneliuc, Olga Tudorache nu a fost impresionată de ideea de a face carieră pe marile ecrane. 

După cum spunea ea, filmul „nu mi-a cerut mult, nu i-am dat mult“. Nu s-a considerat niciodată actriţă de film. De fapt, au fost nişte plăceri cruciş: i-a plăcut să vadă filme, dar nu să joace în ele – şi i-a plăcut să joace teatru, dar nu o trăgea inima să meargă să vadă spectacole. Motivul? În teatru îi plăcea să se afunde în procesul de creare a personajului, să migălească la el, să îl construiască în timp, la repetiţii şi de la reprezentaţie la reprezentaţie. Asta spre deosebire de film, unde rolul „îl încropeşti pe bucăţele“.

Rolurile, ca iubirile

În teatru, actriţa şi-a strâns toate forţele şi le-a condensat în fiecare rol pe care l-a făcut: Cleopatra („Antoniu şi Cleopatra“ de William Shakespeare), Beatrice („Efectul razelor gamma asupra anemonelor“ de ­Paul Zindel), Regina („Regina mamă“ de Manlio Santanelli) şi Doamna T („Portretul Doamnei T“ de Ana-Maria Bamberger) fiind doar câteva dintre personajele cu care Olga Tudorache a rămas în memoria publicului românesc. A făcut-o devenind din ce în ce mai disciplinată, transformându-se dintr-un adolescent greu de trezit dimineaţa într-un soldat gata să intre oricând sună gongul.

 „Se simte bine, nu se simte bine, actorul trebuie să joace. «Nu mă simt bine» nu există pentru un actor, decât dacă este în spital... Deci el trebuie să-şi disciplineze organismul, să-l obişnuiască să-l asculte“.

Scena era o şansă de a trăi cu toată puterea, transformând-o într-un „instrument prin care circulă un şuvoi de energie, care altfel nu ştiu pe unde ar fi scăpat. Pentru că în momentul în care nu mai curge nimic prin el, rămâne gol, gol, gol“.

Olga Tudorache nu a avut neapărat roluri preferate, roluri în care s-a simţit mai bine decât în altele, ea a reacţionat la fiecare ca în faţa unei iubiri. „Iubirea cea mai recentă este cea mai importantă în viaţă şi iubirile trecute le uităm“, spunea ea, care se dedica sută la sută pe scenă. Mai mult, ura să i se spună că a avut o prestaţie genială. I s-a întâmplat cu regizorul Vlad Mugur, care, la un moment dat, la o repetiţie, a menţionat cuvântul: „Să nu mai zici niciodată aşa ceva, că nu mai pot să fac!“, i-a replicat actriţa.

Propria artă de a tăcea

Criticile n-au ocolit-o nici pe Olga Tudorache. Anumite voci se plângeau că marea doamnă a teatrului ar tăcea prea mult pe scenă – deşi o făcea întotdeauna doar cu sens, după cum au punctat mai mulţi colegi de breaslă de-a lungul timpului. Unele persoane din teatru aveau această glumă: „Când joacă Olga, face o pauză de mă duc până la bufet, beau un Pepsi, mă întorc şi ea tot în pauză e“, după cum povestea Tamara Creţulescu. Tot ea completa: „A tăcea pe scenă e o artă pe care numai anumiţi actori o stăpânesc, pentru că în timpul acelei tăceri se întâmplă lucruri mult mai adânci şi mai importante decât în momentul în care se vorbeşte“. Erau tăceri prin care aducea încărcătură replicilor de dinainte sau de după ele, tensiune sau erau, pur şi simplu, momente de respiro necesare. Olga Tudorache îşi finisase propria artă de a tăcea. 

„Eu nu vorbesc ca Florin Piersic, eu tac ca mine“, glumea ea la Gala 10 pentru România, în iarna anului 2009.

Căsătoria cu Cristea Avram

Actriţa şi-a ţinut viaţa personală ascunsă de ochii presei, aşa că nu se cunosc prea multe detalii. Se ştie că la 31 de ani s-a căsătorit cu actorul Cristea Avram, alături de care a jucat în „Antoniu şi Cleopatra“ la Teatrul Nottara. Căsătoria, în urma căreia a apărut fiul ei, Alexandru, a durat şase ani. Cristea Avram a plecat în Franţa alături de actriţa Marina Vlady, care venise în România pentru a filma la „Steaua fără nume“, peliculă realizată după opera scriitorului Mihail Sebastian.

„Cel mai mare succes din viaţa mea, cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viaţa mea este băiatul meu, pe care l-am avut cu actorul Cristea Avram. Şi aici am avut noroc. Eu nici ­n-am ştiut când a trecut prin şcoală şi el a fost mereu şef de promoţie. Sunt minunaţi amândoi, şi el, şi nepotul meu, fiul lui... Succesele cele mai mari le-am avut în viaţă, nu pe scenă“.

În presa vremii s-a scris că Avram s-ar fi îndrăgostit de Vlady, urmând-o în ţara ei, pentru ca apoi să fie părăsit la rândul său şi să se retragă la Roma. Însă conform Tamarei Creţulescu, faptul că actriţa franceză „l-a furat“ pe soţul Olgăi Tudorache e mult spus. Aceasta i-ar fi facilitat de fapt şansa unei cariere peste hotare, prin intermediul surorii lui Vlady. „Ei (n.r. – Olga şi Cristea) au rămas prieteni. Cristea venea în fiecare vară şi mergeau împreună cu copilul la Mamaia“, explica Tamara Creţulescu. Altfel, marea doamnă a teatrului românesc nu era genul care să nutrească gelozii, vorbind despre Marina Vlady în termeni admirativi pentru frumuseţea exprimării şi mişcării ei.
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus