Stiri de ultima ora

Pierre Lemaitre, câştigător al premiului Goncourt, vorbeşte la Bucureşti de plagiat

Pierre Lemaitre, câştigător al premiului Goncourt, vorbeşte la Bucureşti de plagiat
Cultura
Pierre Lemaitre, câştigător al premiului Goncourt, vorbeşte la Bucureşti de plagiat

Pierre Lemaitre a obţinu premiul Goncourt anul trecut

Ieri s-a lansat oficial în România traducerea în română a cărţii “Au revoir la-haut” ce a obţinut cel mai valoros premiu literar francez - Goncourt - pentru anul trecut. Autorul, Pierre Lemaitre, a venit încă de miercuri în România şi a stat de vorbă timp de două ore cu cititorii români la librăria franceză din Bucureşti, Kyralina. Discuţia s-a concentrat pe chestiunea mereu actuală şi mereu sensibilă a plagiatului.

Pierre Lemaitre e în primul rând un scriitor care își ține cititorii în priză până în ultima secundă. Ca vorbitor, e la fel. Pentru că e în primul rând un scriitor de romane polițiste şi ştie exact cum să creeze suspans. Dar ultimul său roman, "Au revoir là-haut", tradus în română "La revedere acolo sus" nu e un roman polițist. La librăria Kyralina, autorul a încercat să le explice cititorilor această diferență care în general nu e făcută în afara Franței.

"Consider că acesta e un roman noir şi nu un roman poliţist. Nu povesteşte istoria unei crime, deşi fiind vorba de Primul Război Mondial, e discutabil. Nu răspunde mai deloc rigorilor romanului poliţist, în schimb e făcut cu instrumentele unui roman poliţist. Asta îi dă poate o tentă aparte. Mie îmi convine termenul de roman poliţist, îmi convine şi termenul familiar, de “polar”. Dar cel care mă flatează cel mai mult e cel de roman noir."

Cu ce mijloace a fost făcut și cum arată disecția lui, e mai puțin important. Cert este că a plăcut cititorilor. Povestea în sine e una captivantă: după ce se termină Primul Război mondial, doi foști combatanți, Albert și Edouard, se confruntă cu neputința societății franceze de a-i integra. Și atunci pun la cale o escrocherie manevrând valoarea cel mai în vogă în Franța post-conflict: patriotismul.

"Coleg de birou cu Proust"

Pierre Lemaitre scrie cinematografic. Nu are legătură cu faptul că a scris multe scenarii de televiziune până să poată trăi din romanele polițiste. Ci cu faptul că își gândește cărțile scenă cu scenă.

Până să ajungă la premiul Goncourt, adică să fie "coleg de birou cu Proust" , cum glumește el, a trecut prin destul deziluzii. Acum le tratează însă cu umor. 

"Am scris în tinereţe două romane şi nu au fost niciodată publicate. Ceea ce arată că editurile au avut gusturi bune. Erau extrem de proaste."

Se poate scrie fără a plagia?

Discuția alunecă ușor spre o problemă actuală și spinoasă în mai toate statele europene: plagiatul. Se poate scrie fără a plagia?

"Ceea ce cred este că nu putem scrie fără să plagiem. E adevărat însă că poate exista o lipsă flagrantă de onestitate. Există acţiuni care bat la ochi. Când recopiezi integral o pagină, la virgulă, nu te mai situezi în zona hazardului, a plagiatului involuntar, să-i spunem, ci într-o acţiune voită şi conştientă de a întoarce spre propriul beneficiu un text care nu îţi aparţine. Dorinţa de a profita de pe urma produsului intelectual al altcuiva. Consider că există un moment în care categoria literară trebuie să fie înlocuită de cea morală. Plagiatul în sensul de care aţi întrebat: se poate scrie fără a plagia - e o categorie literară. Dar apoi intervine considerentul moral: sunt în faţa unei cărţi şi îmi iau timp să copiez o pagină, două pagini, trei pagini din cartea altcuiva. Aşa că atunci când exisă intenţia de a-ţi însuşi munca altcuiva, se trece din categoria literară în cea morală."

Pierre Lemaitre are o poveste interesantă inclusiv în privința romanului ce a luat atât de râvnitul premiu Goncourt (pe lângă multe alte premii). "După ce am scris Au revoir la-haut, a venit un jurnalist şi m-a acuzat de plagiat. Şi m-am gândit : asta e, cariera mea a ajuns la final. Până la urmă s-a rezolvat, articolul a fost retras. Ce se întâmplase? Se uitase la lista de referinţe de la final şi şi-a spus :  e un plagiator şi încearcă doar să scape basma curată. Citează doar ca să acopere cumva. Nu mi-a citit cartea, dar m-a tratat drept plagiator. Iar asta m-ar fi putut costa cariera. Pentru un autor această departajare e extrem de greu de gestionat. Începând de unde estimaţi că trebuie să citaţi şi din ce moment această citare devine plagiat. În cazul meu, cred că citatul cel mai lung a fost din Aragon şi a avut opt cuvinte.

În schimb, noi, scriitorii, credem foarte sincer că ceea ce scriem vine din noi, chiar dacă undeva, în altă parte am zărit ceva cu coada ochiului. Nu putem să scriem efectiv fără să preluăm ce au spus alţii. Întrebarea este ce fel de conştiinţă avem când cităm. E nucleul muncii mele."

Până la urmă putem scrie ceva original? Concluzia e una oarecum dezarmantă. "Nu vreau să fac pe deşteptul, dar apare această idee, că de fapt nu scriem nimic original, că toate poveştile au fost deja scrise şi că talentul nostru, al contemporanilor, constă într-o rearanjare cu puţină originalitate şi în spiritul vremurilor în care trăim. Acum, punându-mă în locul lui Roland Barthes, chiar dacă e foarte arogant să vorbesc din perspectiva lui, dar cred că el ar spune că, deși eu nu îmi dau seama, această poveste de pildă, "Robe de marié", e probabil o poveste veche de când lumea şi pământul şi există deja în mii de scrieri pe care nu le cunosc, în culturi pe care nu le cunosc sau în limbi pe care nu le vorbesc".
www.rfi.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus