Stiri de ultima ora

Markus Meckel, penultimul ministru de Externe al Republicii Democrate Germane (RDG): „Ceauşescu era cel mai crud dintre dictatorii blocului comunist“

Markus
Meckel, penultimul ministru de Externe al Republicii Democrate Germane (RDG): „Ceauşescu era cel mai crud dintre dictatorii blocului comunist“
Cultura
Markus Meckel, ministru de Externe în singurul guvern ales liber al Republicii Democrate Germane şi preşedintele Consiliului Fundaţiei Federale de Studiere a Comunismului în RDG, vorbeşte despre viaţa trăită în perioada comunistă germană, despre implicarea sa în politică în 1990 pentru reinstalarea democraţiei şi, privind retrospectiv, face o radiografie a foştilor dictatori din blocul comunist: cel mai „de fier“ rămâne Nicolae Ceauşescu.

Markus Meckel (64 de ani), teolog şi politician, este unul dintre cei mai vajnici opozanţi germani ai regimului comunist din fosta Republică Democrată Germană (RDG). A crescut, asemenea oricărui român din generaţia lui, în atmosfera bruiată de sonoritatea stridentă a cântecelor patriotice, dar şi terorizat de ochii omniprezenţi ai agenţilor STASI, pregătiţi să ţâşnească ori de câte ori vreun rebel îndrăznea să pună la îndoială măreţia partidului. Meckel s-a opus acestui regim şi, dacă în perioada şcolii, micile disidenţe însemnau să ţină piept manifestărilor comuniste de 1 Mai, după ce a devenit pastor, a preferat să predice învăţăminte politice şi să ţină seminarii îndemnând oamenii la o credinţă a schimbării. A dus lupta până la capăt: predicile sale s-au transformat în discursuri politice, pentru că, în ’89, a fondat Partidul Social Democrat (SPD), a participat la primele proteste masive de stradă cerându-şi libertatea înapoi, a fost martor al căderii Zidului Berlinului, păşind dintr-o parte în alta făcând cel mai mare şi mai important salt: cel spre democraţie.

Markus Meckel a fost penultimul ministru de Externe în singurul guvern ales liber al RDG, contribuind la reunificarea celor două Germanii. Ar putea fi considerat ultimul, ţinând cont că funcţia sa a fost preluată, între 20 august şi 2 octombrie 1990, de premierul de atunci al RDG-ului, Lothar de Maizière. Meckel şi-a continuat activitatea politică şi, timp de 20 de ani a fost deputat al Bundestag-ului, preşedinte al Comitetului Politic al Adunării Parlamentare NATO, a primit numeroase decoraţii, iar printre atribuţiile de politician, grija pentru memoria trecutului şi pentru condamnarea comunismului a fost permanentă. În prezent, este preşedintele Consiliului Fundaţiei Federale de Studiere a Comunismului în RDG şi continuă să ţină seminarii, peste tot în lume, despre grozăviile regimului trecut. Recent, s-a oprit în România pentru o dezbatere despre comunismul în Europa.

Invitat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) la conferinţa „Cunoaşterea trecutului totalitar comunist. De la interes la dezinteres (şi retur)“, moderată de preşedintele IICCMER, Radu Preda, Markus Meckel, alături de fostul preşedinte al României Emil Constantinescu şi de Jonila Godole, director executiv al Institutului pentru Democraţie, Media şi Cultură în Albania, a întors comunismul pe toate feţele. Am continuat discuţia cu Markus Meckel într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, în care teologul vorbeşte despre cum erau anii sub comunism din Republica Democrată Germană, dar şi despre atmosfera anilor ’70-’80 din România, pe care o vizita frecvent. Şi au mai fost şi alte aspecte: despre cum a resimţit, pe propria piele, norocul bisericilor protestante din RDG de a fi „mai independente“ decât restul din celelalte ţări ale blocului comunist şi, în sfârşit, despre ce-a însemnat, în Germania, trecerea bruscă de la un regim totalitar la democraţie şi cum se corectează deviaţiile trecutului. Atenţie!, spune Merkel, se pare că fantomele Cortinei de Fier încă bântuie statele ex-sovietice. 

„Weekend Adevărul“:  Domnule Meckel, v-aţi născut în fosta Republică Democrată Germană, „partea sovietică“ a ţării după 1945. Cum a fost perioada comunistă în Germania?

Markus Meckel: M-am născut în 1952, într-un mic oraş din est, Müncheberg, din landul Brandenburg, care e la o oră distanţă de mers cu maşina de Berlin. Tatăl meu, care a fost preot luteran, la fel ca mine, a fost totodată ofiţer de război pe frontul de Est din 1941 până pe 9 mai 1945, atunci când Germania nazistă a fost înfrântă de armatele aliate. După încheierea războiului, a fost luat prizonier de război în Uniunea Sovietică. Apoi, după ce a fost eliberat, deşi putea să se întoarcă în zona vestică a Germaniei, de unde provenea de altfel, a preferat să rămână în regiunea estică, ocupată de blocul sovietic.

De ce?

Mama i-a spus: „Ştii deja cum să te descurci cu sovieticii“.  Stătuse patru ani şi jumătate în lagărele din URSS. Dar mai era şi o anumită stare de spirit în acele vremuri, care i-a ţinut acolo, aceea că pastorii nu trebuie să-şi părăsească congregaţiile. Trebuie să aibă grijă de ele, indiferent de circumstanţe. Astfel, el a devenit pastor în câteva sate din apropierea Berlinului, unde erau mulţi refugiaţi, iar în această perioadă m-am născut eu. Practic, şi-a început munca într-un mediu ostil, într-un sistem care se declara ateu şi care ura bisericile.

Bisericile, privilegiate în RDG

Foarte mulţi pastori luterani care predicau libertatea au fost filaţi în perioada comunistă. Printre ei, chiar fostul preşedinte al Germaniei, Joachim Gauck. Lupta şi tatăl dumneavoastră împotriva sistemului? A avut probleme?

A existat un aspect distinct în zona de est sub ocupaţie sovietică a Germaniei – care a devenit Republica Democrată Germană (RDG) în 1949 –, nemaiîntâlnit în alte ţări din blocul comunist. Bisericile protestante din Germania au fost acceptate şi tolerate de sovietici, pentru că anterior, mulţi preoţi protestanţi i-au opus rezistenţă lui Hitler. E cunoscută aşa-numita „Confessing Church“, o mişcare apărută în cadrul protestantismului german din timpul Germaniei naziste, care era în totală opoziţie cu eforturile sponsorizate de guvern pentru a unifica toate bisericile protestante într-una singură, fireşte, pro-nazistă. Lideri ca Dietrich Bonhoeffer, unul dintre iniţiatorii mişcării, şi Martin Niemoller sunt printre cei mai importanţi pastori disidenţi. Aşadar, sovieticii le-au permis preoţilor să aibă propriul lor spaţiu, să aibă şcolile lor şi, într-un fel, bisericile de aici erau mult mai libere chiar decât cele din Uniunea Sovietică. Această independenţă în care am crescut a fost foarte importantă în educaţia mea pentru că mi-a influenţat viaţa.

Adică aţi avut o copilărie fericită în comunism?

Am avut o copilărie fericită, dar, cum spuneam, doar în interiorul bisericilor. Am început să am o vedere mai amplă asupra regimului când am început şcoala. În 1959, împreună cu familia ne-am mutat în Berlinul de Est. Am fost printre puţinii elevi care au refuzat vehement să ia parte la manifestările comuniste. Mai aveam alţi doi-trei colegi în clasă în aceeaşi situaţie ca mine – cu taţi pastori sau care frecventau aceleaşi comunităţi religioase – şi profesorii ne lăsau în pace. La liceu, după doi ani de studiu, nu a mai mers şi am fost însă exmatriculat pe motive politice.

În România, asta însemna că elevul avea „dosarul“ prost. Un duşman al clasei.

Întocmai. Sora mea mai mare, deşi învăţa foarte bine, n-a fost admisă la liceu din aceleaşi motive. Ultimii doi ani de liceu i-am făcut la o şcoală a bisericii, „Potsdam Hermannswerder Church College“.
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus