Stiri de ultima ora

Jurnalistul Liviu Iancu, autorul romanului „Xanax“: „O carte nu trebuie să-i placă editurii, criticilor şi nici măcar autorului. Trebuie să placă cititorilor“

Jurnalistul Liviu Iancu, autorul romanului „Xanax“: „O carte nu trebuie să-i placă editurii, criticilor şi nici măcar autorului. Trebuie să placă cititorilor“
Cultura
„Weekend Adevărul“: A fost un success aşteptat sau neaşteptat cu „Xanax“? Cine a fost prima persoană care te-a sunat să te felicite?

Liviu Iancu: Mă aşteptam să se vândă repede primul tiraj, dar pentru mine asta nu înseamnă deloc că a fost un succes. Să vinzi în câteva zile 1.500 de cărţi nu e nicio performanţă, chiar dacă unii o consideră aşa într-o piaţă minusculă precum cea românească, unde cei mai mulţi autori nu vând atât nici într-un an sau doi. Eu cred că succes e atunci când vinzi milioane de volume şi când au auzit de tine cititori din toată lumea, când îţi atârnă paparazzii în fiecare zi după gard şi când Penelope Cruz te aleargă pe stradă ca să facă selfie cu tine. România e plină de „mari poeţi“ şi de „mari romancieri“ de care n-au auzit mai mult de câteva sute de oameni, dintre care jumătate sunt rude şi prieteni, iar ceilalţi sunt confraţi. Primul care m-a felicitat a fost Silviu Dragomir, directorul Editurii Trei, deşi ar fi fost mai potrivit să-l felicit eu pe el, în condiţiile în care a decis pe loc să-mi publice „Xanax“, după ce alte două mari edituri au ţinut câteva luni manuscrisul la sertar, fără ca măcar să se uite pe el.

Personajele şi situaţiile din carte sunt sută la sută reale? Sau există şi o doză de ficţiune?

Eu nu sunt o stenografă care a consemnat mot-a-mot ce a văzut prin lume. Personajele şi situaţiile sunt reale, în linii mari, însă liniile mici fac diferenţa. Crezi că mai ţin minte exact discuţiile din liceu ori din facultate? Oamenii ăia există, întâmplările au existat şi ele, dar asta e ca şi cum ai avea doar pereţii şi fundaţia unei case. Tencuiala, uşile, ferestrele, acoperişul, zugrăveala şi mobilierul sunt ale mele, iar toate astea fac o casă frumoasă sau urâtă, primitoare sau respingătoare, şi nu zidurile. Un roman nu e un puzzle pe care să-l dezlegi încercând să recunoşti actorii. Mai interesează pe cineva dacă personajele din „O scrisoare pierdută“ sau „Groapa“ erau sau nu reale? Important e că ele au fost atât de vii, încât au supravieţuit şi trăiesc şi acum, după multe decenii sau un secol şi ceva.

O sinceritate dezarmantă

„Xanax“ este scrisă la persoana întâi. Când ai decis că vrei să faci o astfel de confesiune publică?

Mi s-a părut mai confortabil să o scriu la persoana întâi, pentru că e o carte despre lucruri care mi s-au întâmplat mie şi mi s-a părut cumva un semn de paranoia să vorbesc despre mine la persoana a treia, aşa cum fac sceleraţii: „Jurnalistul bătu la uşa bordelului şi de acolo ieşi o tânără superbă, care îi admiră din prag pletele blonde“. M-am gândit serios acum vreo doi ani să scriu cartea, deşi aveam multe texte adunate şi păstrate în ultimii zece ani. Am venit, cum ar spune un economist, în întâmpinarea ofertei, pentru că după câteva poveşti publicate în Profit.ro, mulţi cititori mi-au scris şi m-au sfătuit să public o carte.

Da, Lucică, unul dintre personajele din carte, mi-a reproşat: „M-ai pus într-o lumină proastă, am părut un tip superficial şi leneş, deşi eu eram un tip serios şi muncitor“. I-am spus că şi eu devoram pe vremea aia o carte la două-trei zile, dar dacă aş fi povestit despre lecturile mele nocturne, s-ar fi plictisit cititorii după două pagini. Îmi pare rău că s-a supărat vechiul meu prieten, deşi cred că ar trebui să fie bucuros că am vorbit despre el în carte.

Dacă „Xanax“ va rămâne peste 100 de ani, lucru pe care nu-l cred posibil, dar mi-l doresc, el va supravieţui acolo, în carte, ca tânărul poznaş şi pus pe glume, mult timp după ce chiar şi ultimul lui strănepot îl va fi uitat.

Nici pe tine nu te-ai iertat, în sensul că ai devoalat lucruri despre care oamenii nu vorbesc decât la psiholog. Nu ai avut o reţinere la gândul că cei apropiaţi ţie se vor scandaliza când vor citi că făceai unele lucruri inacceptabile socialmente?

Ce-ar fi însemnat ca Ion Creangă să nu povestească despre furtul de cireşe de teamă ca nu cumva lumea să-l considere infractor şi, cine ştie, să nu-i bată poliţia la uşă peste ani? Cred că atunci când scrii ceva trebuie, în primul rând, să fii sincer şi cu tine, şi cu cititorul.

Nu pot să mă aşez la masă şi să inventez povestea unui medic din Congo, pentru că n-am fost niciodată medic şi niciodată în Congo. Poate alţii mai talentaţi ar reuşi s-o facă, dar eu nu şi nici nu vreau. E atâta poezie şi atât spectacol în jur, încât nu trebuie să mă pun în pielea unui medic congolez ca să scriu ceva interesant.

Ce înseamnă scandalos

Nu ţi-a fost jenă să spui că fiul domnului Iancu, respectabil profesor de matematică la şcoala din comun Cobia de lângă Găeşti, în tinereţea sa zvăpăiată, se deda la orgii bahice şi plătea femei pentru sex în cele mai rău famate cartiere din Bucureşti?

Dar ce e atât de scandalos că un tânăr de 25 de ani se îmbăta şi mergea la curve? Mie mi se pare mult mai scandalos ca un politician să fure bani de la copiii săraci şi apoi să se afişeze relaxat la tribuna Parlamentului sau o analfabetă să conducă un guvern. E scandalos că nu suntem în stare să construim autostrăzi, că pleacă românii scârbiţi în alte ţări şi că de ani şi ani nu suntem în stare să curăţăm clasa politică. E scandalos că bătrânii ajung să cerşească şi că Guvernul moare de grija hoţilor şi criminalilor din puşcării.

Cum a fost primită „Xanax“ în comuna în care te-ai născut şi despre care vorbeşti în prima parte a cărţii?

Prima parte a cărţii este o cronică rurală a anilor ’90 văzută de un adolescent care îşi caută un sens în propria existenţă. Dintre personajele evocate în carte – precum bunul tău prieten Costel – mai sunt şi altele cu care ai ţinut legătura de-a lungul anilor?

Cu Costel vorbesc aproape zilnic de când a apărut telefonia mobilă, şi dacă ne-ar asculta SRI-ul, şi-ar da seama că, dincolo de cărţile şi documentarele pe care ni le povestim, am rămas aceiaşi copii de la ţară cărora le place să râdă de tot ce văd în jur. Lui Costel îi datorez jumătate de carte, pentru că lucrurile alea le-am trăit împreună sau pe unele mi le-a povestit el, care locuieşte încă la ţară şi e prieten cu oamenii de-acolo. Mă sună şi, uneori, dacă sunt ocupat, insistă. Atunci ştiu că are o informaţie preţioasă: „Notează asta, poate o bagi în carte“, îmi spune. „Ce să notez?“. „Păi uite, unui vecin care lucrează la uzină i-au dat pe mână o maşină de găurit tabla, care are două butoane şi un mic ecran unde i se afişează diverse lucruri. A venit acasă după prima zi de lucru cu maşina respectivă şi ne-a zis nouă, vecinilor: «Hai, bă, că nu e chiar atât de grea informatica asta»“. Mai ţin legătura cu Ciprian, care şi el apare în carte şi care lucrează într-un domeniu unde salvează oameni, asumându-şi multe riscuri, iar în timpul liber protestează în Piaţa Victoriei.

Un prieten comun, care a ajuns mare şef pesedist, m-a sunat să-mi spună că i-a propus lui Ciprian un job mai liniştit şi mai bine plătit, dar Ciprian l-a refuzat: „Marş, bă, de-aici, că eu nu primesc nimic de la hoţi“. 

„Am intrat în presă din greşeală, crezând că Mediafax e o agenţie imobiliară“

Ai început să faci jurnalism la Mediafax. Poveşte puţin despre parcursul tău în presă.

Am intrat în presă din greşeală în anul 2000, crezând că Mediafax e o agenţie imobiliară, dar m-am lămurit rapid că e mai interesant să scrii ştiri decât să vinzi case. De acolo am plecat la tabloidul „Naţional“, însă găinile care nasc pui vii fuseseră descoperite deja, ceea ce m-a făcut să migrez după un an în echipa care a lansat pe piaţă „Business Magazin“, iar supă o vreme am ajuns la „Capital“. După câţiva ani m-am întors la Mediafax, de unde am plecat după şapte ani, temându-mă că agenţia, intrată între timp în insolvenţă şi relocată într-un spaţiu mult mai mic, se va transforma într-o simplă afacere imobiliară.

Ai o tehnică anume de a scrie? Cizelezi mult o frază, tai, rescrii sau naraţiunea curge la fel ca atunci când povesteşti? Trebuie spus că umorul tău este molipsitor şi atunci când povesteşti prin viu grai, nu doar în scris.
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus