Stiri de ultima ora

INTERVIU Scriitoarea Ioana Pârvulescu: „Azi, Iona ar fi cercetător, poet, pictor sau muzician“

INTERVIU Scriitoarea Ioana Pârvulescu: „Azi, Iona ar fi cercetător, poet, pictor sau muzician“
Cultura
Ioana Pârvulescu: Dacă într-o relaţie autor-personaj ar fi ca într-o relaţie de dragoste – unul alege, unul iubeşte mai mult –, atunci, de data asta, Iona m-a ales pe mine, chiar dacă din greşeală. Povestea felului în care a făcut-o se află în prolog, aşadar n-o voi dezvălui. Oricum, am recuperat şi cred că am ajuns la echilibru, deşi el, impulsiv fiind, mai poate rezerva surprize.

Credeţi că numele pe care le purtăm ne încarcă în vreun fel destinul, sunt aceste nume premonitorii?

Cât de greu a fost să puneţi  carne epică pe un schelet faptic în mare parte cunoscut?

V-aţi găsit inspiraţie şi în piesa lui Marin Sorescu?

Despre „Iona“ lui Sorescu n-am decât amintiri vagi, am citit-o în liceu şi n-am simţit nevoia s-o recitesc vreodată. Îmi amintesc doar că era un monolog filosofic despre condiţia omului. La mine, Iona nu monologhează niciodată şi nu meditează la condiţia omului, el trăieşte şi simte. 

Iona e umoral, când fricos, când foarte curajos, când se supune, când bombăne, dar ce-mi place la el e că pune mare preţ pe cuvinte, crede în puterea lor.

Lumină, întuneric şi o umbră salvatoare

Dacă ar fi să încadraţi această carte într-un gen, e o metaficţiune istoriografică sau un roman-fabulă?

Am scris o poveste. Asta e şi miza cărţii, povestea însăşi, reînvierea, reconstituirea, reinventarea ei. N-am mizat pe latura filosofică şi nici măcar pe cea mistică – desigur, ele există inevitabil, dar nu ca punct central –, nici pe cea psihologică. Am mizat pe povestea unei vieţi ieşite din comun. Un roman realist, dar în care există şi o uşă care se deschide spre basm, spre visare, spre fantastic şi o altă uşă care dă spre aventura pură, aproape ca în romanele copilăriei. Şi, ca mereu la mine, un pic de ludic. Desigur că se simt şi întrebările fără răspuns ale vieţii noastre, cărora pe-atunci li se mai răspundea, cumva.

În ce lumină ni-l prezentaţi pe Iona?

Aş prefera să iau întrebarea la propriu, pentru că lumina şi bezna, precum şi umbra fac parte din povestea lui Iona, sunt extrem de importante pentru viaţa lui. Înăuntrul monstrului, dag gadol, „namila de peşte“ care l-a înghiţit, e întuneric deplin, apoi, la Ninive, când aşteaptă distrugerea, e prea multă lumină. Intervine umbra salvatoare, apoi umbra dispare şi soarele e pe post de monstru care-l înghite. Desigur, toate astea devin simbolice şi pentru bietele noastre vieţi, în care când ne înecăm în beznă, când ne sufocăm sub un soare prea puternic. Şi ce poetică şi reconfortantă poate deveni umbra... Aş spune că ideea lumină/ întuneric/ umbră e potrivită şi cu spaţiul romanului, luminat diferit.

„Dumnezeu câştigă întotdeauna“

„Viaţa învinsese, Dumnezeu învinsese, Iona pierduse.“ De ce se întâmplă aşa şi nu altfel?

Mă rog, citatul ar trebui să continue, pentru că pierderea lui Iona se transformă în câştig pentru ceilalţi. În romanul meu, binele şi răul nu pot fi separate, vin la pachet, cum se spune azi. În ce priveşte „Dumnezeu învinsese“, chiar dacă e vorba de lumea Vechiului Testament, unde omul discută prieteneşte cu Dumnezeu, are curaj chiar să se certe cu el – cum mărturisea şi Steinhardt că face uneori – şi i se răspunde cu vorbe, fireşte că Dumnezeu câştigă întotdeauna sau, cum zice cu haz Julian Barnes, „Dumnezeu conduce jocul, are toate cărţile şi-i reuşesc toate trucurile“.

Dar să nu uităm totuşi că povestea lui Iona n-ar fi existat fără Dumnezeu.

Credeţi că fiecare epocă are un Iona al ei? Al zilelor noastre care ar fi?

În zilele noastre artiştii sunt rebelii blânzi, cei care aud voci – în roman, Iona „vede“ vocea lui Dumnezeu –, şi oamenii de ştiinţă sunt cei care chestionează cerul şi pământul şi pe Dumnezeu. Iona de azi ar fi poet sau poetă sau cercetător, pictor, regizor, muzician, cineva care vede ceea ce nu văd contemporanii lui. Cineva care de multe ori greşeşte, dar greşelile lui schimbă şi îmbogăţesc lumea. Ar putea să se numească, de pildă, Yuval Noah Harari sau David Eagleman. Iona de azi ar fi, poate, femeie – şi nu spun asta din feminism. Cineva care dă culoare vieţii.

Experienţa de editoare şi de eseistă vă influenţează proza pe care o scrieţi?

Absolut toate experienţele vieţii, atât cele omeneşti, cât şi cele livreşti, intră într-un roman, indiferent care e subiectul lui, dar, fireşte, e o chestiune de dozaj. Experienţa de editoare a colecţiei „Cartea de pe noptieră“ m-a ajutat să ştiu şi ce vreau, şi ce nu vreau de la proza mea, să-mi cristalizez relaţia cu cititorii. Cea de eseistă m-a învăţat să gândesc lumea, „s-o încerc“, s-o croiesc ca pe o haină care să mi se potrivească, dar m-am ferit să cad în ispita romanului-eseu (deşi îl iubesc mult pe Thomas Mann, iar „Iosif şi fraţii săi“ e primul şi cel mai important roman cu subiect din Vechiul Testament pe care l-am citit).

În pictură, unde e Iona redat cel mai expresiv din punctul dumneavoastră de vedere?

Nu am o pictură favorită dintre zecile, sutele care există cu Iona, făcute de pictorii cei mai mari şi de anonimii călugări care au migălit anluminuri, plus vitralii şi mozaicuri. Totuşi, aş înclina spre Giotto, care la mine câştigă orice competiţie, deşi nu m-a influenţat deloc în modul în care văd scena căderii în monstru. În epilog îl pomenesc şi pe Jan Brueghel cel Bătrân, în care am descoperit un sens nou, care e şi unul dintre înţelesurile cărţii: mamele ne aruncă afară, în lume, fără să ne poată despărţi de soarta noastră. Tocmai pentru că n-am o pictură favorită, mi s-a părut formidabilă soluţia găsită pentru copertă de pictorul Mihail Coşuleţu: un colaj extrem de expresiv făcut din fragmente din diverse tablouri cu Iona, care prinde, am senzaţia, toate tonurile din cartea mea.
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus