Stiri de ultima ora

INTERVIU Robert Şerban, scriitor: „Am participat şi eu la Revoluţie, dar altfel: eram soldat la Craiova“

INTERVIU Robert Şerban, scriitor: „Am participat şi eu 
la Revoluţie, dar altfel: eram soldat la Craiova“
Cultura
Scriitorul Robert Şerban îşi aminteşte că, în decembrie 1989, în timpul serviciului militar, se simţea ca un personaj din filmele cu Rambo, pe care le văzuse pe posturile de televiziune sârbeşti.

La festivaluri şi la alte evenimente literare, Robert Şerban (49 de ani) se numără printre autorii alături de care participanţii se simt în largul lor. Intră uşor în vorbă cu el şi nu le vine să-şi mai ia la revedere, pentru că-i un povestitor entuziast şi totodată cu picioarele pe pământ. În acest interviu pentru „Weekend Adevărul“, Robert Şerban vorbeşte despre rolul poeţilor în prezent, precum şi despre întâlnirea cu Nichita Stănescu, care a avut loc în copilărie, la 11 ani: „Părea din altă lume, era uriaş, avea ochii albaştri şi buzele vineţii şi crăpate“. Poetul şi jurnalistul Robert Şerban e consilier la Aquatim, companie care furnizează apă rece în judeţul Timiş, şi preşedinte al Festivalului Internaţional de Literatură de la Timişoara (FILTM), pe care l-a fondat în 2012 în oraşul în care locuieşte, împreună cu managerii culturali Oana Boca Stănescu şi Ioana Gruenwald.

   

„Weekend Adevărul“: La Festivalul Internaţional de Literatură de la Timişoara din acest an a participat şi istoricul polonez Adam Michnik. Ce dezbateri aţi avut?

Robert Şerban: În prima seară, a avut loc o discuţie extraordinară despre istorie şi revoluţie. A fost şi un mic scandal, pentru că Adam Michnik a afirmat că Ion Iliescu a salvat România de un posibil război civil – şi a amintit momentul Târgu Mureş, din martie 1990, când nu a făcut precum Miloşevici în Iugoslavia (n.r. – Slobodan Miloşevici a fost preşedintele Serbiei şi al Republicii Federale Iugoslavia până în 2000). Spunea domnul Michnik că, pentru asta, fostul preşedinte al României ar trebui privit cu o oareşice îngăduinţă. Iliescu ar fi putut să introducă armata, dar a trimis-o doar ca un zid despărţitor între maghiarii şi românii de acolo. A fost un dialog dens, intens, viu, între domnii Michnik şi Cioroianu, n-am fi vrut să se mai termine. După trei ore de discuţii m-am văzut nevoit să iau microfonul şi să se le mulţumesc tuturor celor prezenţi.

Cum a reacţionat publicul la afirmaţiile lui Michnik despre Iliescu? 

Paradoxal, s-a şi aplaudat. Reacţia publicului a fost mai mult decât ponderată. Spun paradoxal, fiindcă Timişoara e un oraş antiilescian, în care PSD n-a câştigat niciodată. Apoi, fiindcă Adam Michnik a fost disident anticomunist, a făcut şase ani de închisoare, în două reprize, în vremea comunismului. Dacă un om care a avut atât de suferit spune aşa ceva, te întrebi de nu are, poate, şi dreptate. Privirea sa împăciuitoare a fost, cumva, încurajată şi de Adrian Cioroianu. Cei care se ocupă de istorie văd lucrurile mai nuanţat, mai distant, în context. Adam Michnik are şi o teză interesantă, care nu ştiu cât e de adevărată: dă de înţeles că scandalul din Târgu Mureş ar fi putut fi provocat chiar de ruşi. Ei ar fi împuşcat, astfel, doi iepuri: şi România, şi Ungaria, mai ales că ambele ţări se îndreptau spre Uniunea Europeană, în niciun caz spre Rusia, iar conflictul ne-ar fi izolat pe noi şi pe unguri ani buni. 

Spuneaţi că aţi discutat şi despre Revoluţia din decembrie 1989. 

În a doua seară de proză, au fost invitaţi Evgheni Vodolazkin, José Luís Peixoto şi Lucian Dan Teodorovici, apoi au citit şi au dialogat poeţii Nora Iuga, Constantin Abăluţă şi Andrei Codrescu, în ultima seară a festivalului au venit doi oameni care au participat la Revoluţia de la Timişoara: scriitorii Daniel Vighi şi Petru Ilieşu. Au rememorat acele zile, mai ales 16 şi 17 decembrie. O paranteză: am participat şi eu la Revoluţie, dar altfel: eram soldat la Craiova. Chiar dacă auzisem ceva despre evenimentele din Timişoara, habar n-aveam ce se întâmpla cu adevărat. Noi ştiam că Ungaria invadase România şi ne pregăteam de război. Asta am aflat pe 16-17 decembrie.

Revin la FILTM. Cei doi scriitori au fost chiar pe străzile Timişoarei. Mai mult, Petru Ilieşu, care urma să plece la Bucureşti într-una dintre acele seri de decembrie, l-a întrebat pe pastorul László Tökés dacă are vreun mesaj de trimis. I-a răspuns că nu-i nevoie să transmită nimic şi că va fi totul bine. Ilieşu a văzut cum oameni cu lumânări stăteau în tăcere în faţa casei pastorului. A fost emoţionantă povestea, pentru că unii dintre cei din publicul întâlnirii de la FILTM au fost şi ei acolo şi au confirmat spusele scriitorului. Mai fac o paranteză. Chiar înainte de acest interviu m-am întors de la evocarea unor poeţi morţi, din Banat, printre care şi Ion Monoran. Un poet foarte important al generaţiei ’80, care a avut un rol esenţial la Revoluţie. Pe 16 decembrie, Monoran a blocat calea tramvaielor în Piaţa Maria şi, astfel, ele n-au mai putut să circule. Cei care veneau cu tramvaiele au coborât în piaţă şi au văzut protestul de la casa pastorului Tökés. Unii au luat parte la el, alţii au povestit. Şi aşa a aflat Timişoara.

                                           FOTO: Josépha Blanchet

                                                                                      

Ce vă amintiţi din Craiova în vremea Revoluţiei?

Aveam 19 ani, făceam armata la termen redus, pentru că intrasem la facultate. Eram într-o companie de 150 de soldaţi, dintr-un regiment mecanizat de aproape 1.600 de oameni. Pe 17 decembrie – nu se împliniseră trei luni de când fusesem încorporat – deja începuse revoluţia la Timişoara. În acea duminică eram sergent de serviciu pe companie, o funcţie pe care o exercitam prin rotaţie eu şi colegii de la celelalte patru plutoane ale companiei. Dimineaţa, ofiţerul de serviciu pe regiment mi-a ordonat să trimit agenţii – nişte soldaţi care, în caz de alarmă, pornesc în oraş şi cheamă, de la casele lor, ofiţerii la unitate – nu doar după ofiţeri şi subofiţeri, ci şi după personalul civil. Ceea ce era ciudat. Mesajele nu se transmiteau prin telefon, pentru că puteau fi ascultate. Aşa că băteam la uşa cadrelor militare şi le anunţam să vină la unitate. Duminică după-amiază, după ce tot personalul angajat era deja în unitate, ofiţerul de serviciu, un maior, ne-a ordonat nouă, sergenţilor de serviciu, să anunţăm imediat ofiţerii că este alarmă „Radu cel Frumos“. După nume, mi s-a părut ceva drăguţ, de poveste. Colegii mei de la trupă au dispărut imediat. Eu, care n-aveam nici trei luni de militărie şi nu cunoşteam niciun cod de alarmă, nu înţelegeam ce voia maiorul de la mine şi de ce era desfigurat, săracul. Mi-a urlat: „Sergent, dispari!“. Nu mă aşteptam să zbiere în halul ăla, pentru că până atunci arătase ca un lord englez îmbrăcat în uniformă de ofiţer român. Era o schimbare radicală. N-o pricepeam. M-am dus alergând în cancelaria în care erau cei şase ofiţeri din companie şi le-am spus că e alarmă „Radu cel Frumos“. Reacţia lor a fost atât de disperată şi de neaşteptată, încât mi s-a făcut, brusc, frică. M-am lipit de perete, mi s-au înmuiat picioarele şi aproape că am căzut în fund. Ofiţerii parcă înnebuniseră, erau îngroziţi. Am aflat, apoi, că alarma asta nu se mai dăduse din 1968, când ruşii au fost la un pas să invadeze România, după Cehoslovacia. În noaptea de 17 spre 18 decembrie, am scos muniţia din deposit, lăzi cu gloanţe, obuze, grenade, proiectile de tun şi de tanc... A fost o nebunie! Ne pregăteam de război. În Turnu Severin, unde am crescut, mai văzusem, la televizor, pe posturile sârbeşti, filme cu Rambo, dar era şocant să fiu chiar eu un fel de Rambo, unul de vreo 75 de kilograme, la 19 ani. În plus, cred că doar de trei ori trăsesem cu arma. Toată armata era în alarmă, au început să se întoarcă de prin ţară colegii plecaţi în permisii şi au povestit că la Timişoara au murit, împuşcaţi din ordinul lui Ceauşescu, peste 40.000 de oameni, şi că nea Nicu vrea să arunce Timişoara în aer.  
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus