Stiri de ultima ora

INTERVIU Producătorul de film Ada Solomon: „M-am întâlnit cu singurătatea succesului“

INTERVIU Producătorul de film Ada Solomon: „M-am întâlnit cu singurătatea succesului“
Cultura
La începutul lunii septembrie, producătoarea Ada Solomon a participat la Gala Hop, la Costineşti, în calitate de jurat. Ediţia din acest an a Galei Hop, concurs pentru tineri actori, a stat sub tema singurătăţii. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, producătoarea a povestit despre temerile sale, despre ceea ce se află dincolo de partea plină a paharului şi a succesului.

Ada Solomon (49 de ani) a lucrat cu regizorii români din noul val al cinematografiei, care pun numele ţării pe listele marilor competiţii de cinematografie ale lumii, dar şi cu regizori, şi actori de pe scena internaţională. Ada Solomon are zeci de filme la activ, unul mai apreciat decât altul, numai în acest an semnând  producţia a încă patru filme: „Ţară moartă“, în regia lui Radu Jude, „Ouăle lui Tarzan“, regizat de soţul său, Alexandru Solomon, „Soldaţii. O poveste din Ferentari“, debutul în lungmetraj al Ivanei Mladenovic, respectiv „Un pas în urma serafimilor“, scris şi regizat de Daniel Sandu. Este şi primul producător român cu un film nominalizat la Oscar, „Toni Erdman“.

„Weekend Adevărul“: Cum vi s-a părut tema Galei  Hop din acest an, „insuportabila singurătate a fiinţei la Cehov“?

Ada Solomon: Mi se pare foarte ofertantă. Sigur că e o provocare şi ca să reuşeşti să îl cuprinzi pe Cehov la 20 şi ceva de ani, nu e cel mai uşor din lume, dar în acelaşi timp, e atât de vast. Sunt atât de multe direcţii în care poţi merge, încât mi se pare o şansă mare pentru orice actor să se joace aici. Mai mult, registrul personajelor lui Cehov e atât de larg încât poţi face absolut orice până la urmă. 

Sigur că presupune mai mult decât strict actoria şi, de fapt, mie asta mi se pare o provocare şi mi se pare un lucru foarte bun în conceptul Galei Hop, această mână întinsă spre a crea un personaj, spre a construi ceva, nu doar a lua o bucăţică dintr-un text sau a lua un personaj gata făcut sub bagheta unui regizor.

Mi se pare că e mult mai mult decât doar arta actorului şi că vorbeşte mult mai mult despre personalitatea şi despre stilul fiecăruia dintre concurenţii selectaţi. Pentru mine e mai important să îi cunosc mai profund decât ce pot face pe scenă. De asta mi se pare şi că e foarte bine că evenimentul ăsta se întâmplă într-un loc în afara oraşului mare. Nu ştiu dacă e locul perfect, habar nu am, sigur, poate că pentru Cehov marea e locul perfect, dar un loc care e în afara agitaţiei urbane, mi se pare un loc potrivit pentru acest loc de întâlnire.

Ada Solomon la Gala HOP 2017 (Foto: Maria Ştefănescu)

Zilele pe care le petreci împreună cu nişte oameni pe care abia îi cunoşti, îi observi, interacţionezi în lucruri mici, într-un schimb de solniţă sau de înotat împreună, de mici interacţiuni foarte umane şi foarte simple, n-au platoşa conduitei oficiale. Mi se pare că Cehov e obligatoriu şi necesar cumva, mi se pare o alegere bună.

Ce contează pentru dumneavoastră în procesul de jurizare?

Pe mine mă interesează mult mai mult decât tehnica. Tehnica se însuşeşte şi se însuşeşte în timp. Mă interesează mai mult gândul, înţelegerea sinelui, felul în care reuşeşti să mulezi pe tine şi pe personalitatea ta o temă, un personaj, cum te întâlneşti între cuvântul scris şi emoţiile şi felul tău propriu de a fi.

După ce aţi văzut deja toţi concurenţii selectaţi pentru gală, cum aţi descrie viitorul teatrului românesc?

Asta e ceva greu de spus, aşa, în mare, dar eu zic că viitorul sună bine. Oricum, în ceea ce priveşte noile generaţii, foarte tinerele generaţii de actori, mi se pare că e o paletă foarte largă şi foarte foarte interesantă.

Ada Solomon alături de soţul său, Alexandru Solomon, şi unul dintre cei doi fii ai săi, Filip, la Gala HOP 2017 (Foto: Maria Ştefănescu)

Pentru că tot a fost tema galei, singurătatea, Ada Solomon cât de singură a fost la începuturile sale în cinematografie?

Din fericire, meseria asta e o meserie de grup, una pe care nu o poţi face de unul singur, în care ai întotdeauna sprijin. 

Eu sunt un om care nu poate să trăiască singur. În orice caz, nu am învăţat până acum să trăiesc singură şi nu mă grăbesc să învăţ, nu îmi doresc să învăţ asta sau să fiu pusă în situaţia să trebuiască să învăţ asta. E unul dintre lucrurile care mie îmi fac foarte bine la meseria asta: că nu eşti niciodată singur şi că ai întotdeauna sprijin.

Sunt o rotiţă într-un angrenaj care funcţionează şi mi se pare că e fascinant asta, cum lucrurile merg dintr-una în alta, şi cum se unesc  ele într-o singură voce. Când eram mică, mergeam la cor şi chiar şi mi se pare o experienţă foarte interesantă. E vorba de un cântec, dar sunt o grămadă de voci care se adună acolo, dau sonoritatea aceea şi, sigur, dacă una nu sună bine le strică şi pe celelalte şi strică unitatea. 

                                                                           Ada Solomon alături de regizorul Călin Peter Netzer, cu                                                                           trofeul Ursul de aur, pentru filmul „Poziţia Copilului” (2013)

Sigur că m-am întâlnit însă mult mai târziu cu singurătatea, într-un fel... E cumva singurătatea succesului, dar din fericire am ştiut s-o gestionez bine. E destul de urâtă, e la fel de urâtă ca singurătatea eşecului. 

Din fericire, am avut echipa mea în jur, şi familia mea, şi prietenii mei lângă mine, şi am reuşit să mă echilibrez, dar altfel e destul de uşor să îţi pierzi balansul. Plus că e foarte efemer ce rămâne... 

Poate să rămână singurătatea. Succesul vine şi pleacă foarte repede, dar singurătatea poate să rămână.

Când produceţi un film, cum funcţionează procesul de colaborare? Aveţi anumite criterii când vine vorba de a lucra cu un regizor?

Criteriile sunt să împărţim aceleaşi valori. Acesta e primul criteriu, pentru că poate să fie monstrul sacru dacă îmi vorbeşte despre ceva ce fie nu înţeleg, fie nu percep în aceeaşi direcţie sau măcar într-un unghi de oarecare deschidere în aceeaşi direcţie. 

Mă interesează să învăţ de la oamenii cu care lucrez şi asta e a doua motivaţie, dar în primul rând e asta: să spunem ceva ce cred deja şi eu că trebuie spus în gura mare. 

Nu mă interesează o poveste pur şi simplu, nu mă mai fascinează poveştile, mă fascinează oamenii şi probabil că  asta va rămâne pentru totdeauna.

Legat de unul dintre cele mai recente proiecte ale dumneavastră împreună cu Alexandru Solomon, „Ouăle lui Tarzan“. Ce provocări a ridicat, din punctul dumneavoastră de vedere, această temă a omului hibrid, a muncitorului stalinist?

Pentru mine e mult mai mult decât atat. E un film despre transformare, despre încercarea de tinereţe fără bătrâneţe, este un film despre utopii şi eşecurile utopiilor.

E un film despre intersecţiile dintre ştiinţă şi credinţă, între diferitele tipuri de credinţe, de fapt despre o lume postcomunistă ce lasă în urma sa războiul, cum se vede asta, câte rânduri de ochelari îţi trebuie ca să vezi, într-adevăr, ce rămâne după un conflict puternic.

Toate acestea sunt teme foarte grele...

Da şi practic asta a fost cel mai greu: cum aduni toate mesajele într-un discurs coerent şi fără să te pierzi în detalii sau în capitole. Cred că marea reuşită e adunarea acestor fire într-o ţesătură viguroasă.

Credeţi că unul dintre motivele pentru care cinematografia românească e pe val se datorează unor astfel de teme? Ne individualizează ele ca un fatum istoric pe care îl exploatăm şi de aici ne tragem temele pentru filme?

Nu e numai cinematografia românească care e puternică în a spune lucruri importante. Sunt o seamă întreagă de cinematografii. Mă uit la ce se întâmplă în cinematografia greacă, la ce se întâmplă, în ultimii doi ani mai ales, în cinematografia bulgară, unde lucrurile sunt de fapt mult mai întunecate. Şi la greci şi la bulgari, lucrurile sunt mult mai întunecate decât la noi, sunt spuse în nişte culori mult mai sumbre, dacă se poate imagina asta.

Cred că forţa în sine a poveştilor vine din cât de curajoase sunt şi cât de adevărate, până la urmă, cât de apropiate de viaţă. Şi fiind foarte particulare şi foarte înrădăcinate aici, ele continuă să fie nişte poveşti universale şi care, în consecinţă, rezonează în toată lumea.

Românii par să se mândrească cu premii obţinute, dar par să nu ia în seamă nominalizările, ca şi cum nu ar conta deloc, şi nu se duc la cinema să vadă filmele. Cum vedeţi publicul român care merge la filme?

Mi se pare că încă mai avem, ca spectatori, şi mă includ între ei, de acumulat în puterea de a ne uita în oglindă. Oamenilor nu le place să îşi vadă defectele în oglindă şi e greu să te obişnuieşti cu asta.

E mult mai uşor să încerci să ascunzi şi să uiţi, numai că, până la urmă, asta nu ajută prea mult şi nu faci decât să te păcăleşti încontinuu pe tine. Şi atunci cred că este nevoie să spui lucrurilor pe nume, să ai curajul să înfrunţi oglinda, să te înfrunţi pe tine şi să ajungi să te accepţi sau să încerci să devii mai bun, mai puternic, mai conştient, cunoscându-ţi defectele.

                                                                                           Ada Solomon (Foto: Silviu Gheţie)

Acum nu spun că trebuie să devenim exhibiţionişti şi să le afişăm ostentativ, dar, pe de altă parte, trebuie să le recunoaştem locul. Şi în momentul în care vom reuşi să trăim cu asta şi cu defectele noastre şi cu ideea că nu suntem perfecţi, ne va fi uşor şi să-l acceptăm pe celălalt şi să ne acceptăm pe noi înşine.

Asta ar fi o explicaţie pentru care românii se uită mai degrabă la filme străine, iar filmele româneşti prind în străinătate?

 Da, încercăm să ne păcălim aşa, da, cred că da.

Presa străină e impresionată adesea de filmele româneşti. Le părem cumva exotici, într-un fel?

Nu, nici vorbă. Şi ei fac o grămadă de corelaţii cu celelalte culturi. Nu le lasă ancorate doar în cultura noastră şi să se refere doar la noi. Sunt o seamă întreagă de trimiteri şi de paralelisme care se fac. Bun, e românesc, sigur, că de aici îţi vine seva şi aici ai rădăcinile şi asta ştii cel mai bine.Dar, pe de altă parte, ele sunt teme şi lucruri care rezonează în universal.

Dacă oamenii n-ar rezona prin propria experienţă la ele, ele n-ar avea aceeaşi forţă. Că n-ar fi înţelese. Atunci ar fi într-adevăr doar nişte produse, dintr-o expoziţie ciudată.

În poziţia dumneavoastră de producător, se schimbă în vreun fel modul în care vedeţi anumite filme?

Din fericire, pentru mine, nu.

Sunt un spectator foarte cuminte şi încerc să nu mă uit niciodată tehnic la un film.

Sigur că îmi sar în ochi defectele tehnice majore şi mă deranjează, dar altfel mă las purtată de emoţia pe care mi-o dă, de încărcătura pe care mi-o dă un film, mult mai mult decât elementele tehnice.

Aţi putea să-mi daţi câteva titluri de filme care v-au plăcut foarte mult?

Dintre filmele româneşti, aşa, să spun două-trei : „Glissando“ (1982), care e un film care m-a marcat pentru că l-am văzut în adolescenţă şi a fost un punct de cotitură în felul în care am început să mă uit la filme, apoi „Reconstituirea“.

”All That Jazz“ (1979) e un film la care ţin foarte mult şi pe care l-am văzut de foarte multe ori.

„Moartea domnului Lăzărescu“ e un film care cred că va rămâne pentru multă vreme un pilon foarte important, nu numai pentru cinematografia românească.

E greu de ierarhizat, sunt multe, foarte multe titluri.

”Birdman“ e un film care a rămas cu mine din ultimii ani, l-am şi văzut de câteva ori în diverse situaţii şi combinaţii. Pentru mine, între lumea teatrului şi lumea filmului sunt lucruri care se interconectează pe sensibilitatea mea foarte tare. Şi iată că v-am dat două exemple de filme internaţionale care au legătură cu aceste două lumi.

Al treilea ar fi „Pina“ (2011), filmul lui Wim Wenders despre Pina Bausch, care mi se pare că conţine atâta viaţă şi atâta experienţă umană în toate felurile, prin dans. E aşa ca un fel de, scuzaţi comparaţia, de mică biblie a existenţei, de îndreptar de experienţe de viaţă.

Aşa, la prima mână, astea ar fi aşa foarte, foarte iute.

În tinereţe vă doreaţi să fiţi actriţă. Ce vă atrăgea la această meserie? Aveţi vreun fel de regret în legătură cu abandonarea ei şi trecerea spre zona de producător de filme?

E greu de zis de ce îţi doreşti... Probabil că în toată partea asta de transformare, de  retransformare şi de reconstrucţie şi intrare în pielea altcuiva, de trăit în multe lumi, probabil că asta era ceea ce mă fascina şi fascinează în continuare, de altfel.

Nu pot să zic că nu am vreun regret, ba probabil că o să-l am toată viaţa, acela de a nu mă fi făcut  actriţă. Pentru că nu am de unde şti ce-ar fi fost, dacă aş fi fost actriţă.

Producţia de filme nu e o meserie pe care mi-am ales-o, a venit aşa cumva, cum zice o prietenă de-a mea, ca norocul.

V-am văzut şi fiul la spectacole şi e unul dintre cei mai prezenţi spectatori din sală, se vede foarte clar. Şi copiii dumneavoastră dau semne că ar merge spre aceste domenii de teatru şi film?

Da, sigur că îi interesează. Consider că e important să acumuleze... Citesc mult amândoi, cel mare enorm de mult, mai mult decât noi chiar. Văd tot felul de lucruri şi le discutăm. Da, cred că e necesar, nu poţi altfel.

Cred că filtrele se formează de devreme şi în cantitatea de informaţie şi de ofertă pe care o ai în momentul ăsta, e foarte uşor să te pierzi, e foarte greu să alegi grâul de neghină, dacă nu ai în spate o perioadă de formare. Şi atunci cred că trebuie să stea aproape şi să o ia de devreme pentru că nu e timp.

                                                                                      Ada Solomon (Foto: europeanfilmacademy.org)

De la publicitate, la film                                         
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus